Lumea după Stanisław Lem24 min read
Scriitorul polonez Stanisław Lem nu și-a dorit să fie ca alții.
„Am văzut viitorul” e sloganul anului 2021, în care sărbătorim un secol de la nașterea lui Stanisław Lem, polonezul care și-a imaginat multe dintre tehnologiile actuale, dar care a atras atenția și asupra problemelor etice pe care le ridică progresul.
„Cărțile bune spun adevărul chiar și atunci când sunt despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată sau care nu se vor întâmpla. Sunt adevărate într-un alt mod”, spune Pilotul Pirx, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale autorului.
Pirx nu e un supererou tipic. E un banal „șofer de camion spațial” cu inteligență medie, căruia îi place berea la halbă și pe care norocul, instinctul și bunul-simț îl ajută să rezolve situații care ar fi pus în încurcătură detectivi celebri.
Lem n-a fost interesat să construiască literatură folosind tiparele consacrate și i-a acuzat pe autorii vestici de primitivism, conformism, senzaționalism și o reprezentare slabă a dilemelor psihologice umane. I-au plăcut Jules Verne și frații Strugațki, dar aprecia puțini scriitori de limbă engleză, printre care H.G. Wells și Philip K. Dick. Despre Dick a spus că e „un vizionar printre șarlatani”.
Lui Lem, i-a plăcut să experimenteze, și-a creat un stil al lui. Scria despre călătorii spațiale, inginerie genetică și matematică într-un stil literar unic, cu idei filosofice și influențe de la Borges. Extratereștrii lui nu erau umanoizi, ci entități complexe și greu de înțeles.
„Majoritatea cărților mele (…) nu s-au mulțumit niciodată cu soluții simple, mereu țineau misterul deschis până la final”, a spus el. „După părerea mea, sarcina unui scriitor nu e să vină cu rețete rapide și ușoare pentru soluții perfecte, ci să semnaleze anumite probleme și să pună întrebări.”
Inovația, creativitatea și autenticitatea s-au regăsit în toate lucrările sale, indiferent de format, de la romane SF, la povestiri, eseuri despre viitorul tehnologiei și impactul ei, sau recenzii ale unor cărți care n-au apărut niciodată. Cel mai cunoscut roman al lui Lem, Solaris, care vorbește despre limitele omului și incapacitatea lui de a comunica cu entități diferite, a fost tradus în 40 de limbi și a stimulat mințile a milioane de oameni, deși Lem n-a fost niciodată mulțumit de traduceri, spunând că acestea nu au reușit să redea atmosfera cărții.
Nici filmele după carte nu i-au plăcut, deși unul dintre ele, cel din 1972 de Andrei Tarkovski, a fost premiat la Cannes. Despre ecranizarea lui Steven Soderbergh din 2002, cu George Clooney în rolul principal, Lem a spus, cu umorul său caracteristic: „cartea n-a fost dedicată problemelor erotice ale oamenilor în spațiu.”
Cu totul, polonezul a lăsat în urmă 18 romane, 14 antologii de ficțiune și alte 14 cărți de non-ficțiune. De fapt, era atât de prolific, încât în 1974, Philip K. Dick a trimis o scrisoare FBI-ului în care sugera că Lem n-ar fi de fapt un om, ci un grup de agenți KGB care publicau literatură SF sub același nume.
În literatura sa, Lem spune că a încercat să reconcilieze două elementele contradictorii: realismul și fantezia. Deși plasate în viitor, poveștile sale au adesea elemente ale trecutului. Sunt inspirate din viața lui în spatele Cortinei de Fier, din experiențele din timpul războiului și din copilăria lui în Liov, oraș aflat nu departe de granița cu România. Liov era în Polonia la momentul nașterii lui Lem, în 1921, dar ulterior a devenit parte din Ucraina sovietică.
Între șansă și ordine
Lem și-a trăit viața pendulând între două principii opuse, „Chance and order”, ucdavis.edu Deși Polonia era relativ săracă în perioada interbelică, scriitorul a avut norocul să se nască într-o familie bună. Tatăl lui era un medic ORL-ist cunoscut și a reușit să-și apere familia de multe dintre ororile perioadei respective. Lem a supraviețuit ocupațiilor naziste și sovietice, celui de-al doilea Război Mondial, numeroaselor revolte și anilor grei ai comunismului, experiențe care l-au format.
Când era în școală, se juca făcându-și pașapoarte, certificate și alte hârtii oficiale care să demonstreze „puterea totală a autorității”. Le folosea ca să călătorează în lumi ficționale care nu puteau fi găsite pe hărți. Ulterior, familia lui a folosit documente false pentru a se ascunde de naziști.
Încă de mic a fost pasionat de cărți. Intra, pe furiș, în biblioteca tatălui său, îi răsfoia tratatele de medicină, se uita la poze cu schelete, cranii și intestine. Încerca să descifreze explicațiile, mai ales că multe manuale erau în germană sau franceză, limbi pe care nu le înțelegea. Faptul că biblioteca tatălui îi era interzisă, făcea ca experiența să fie misterioasă și incitantă.
Lem a studiat și el medicina, la Universitatea din Liov, grație conexiunilor tatălui său. Își dorise de fapt să dea la Politehnica dar, fiind fiu de burghez, n-a fost primit. La finalul studiilor, a petrecut o lună în spital, la maternitate, unde a asistat la câteva nașteri naturale și la o cezariană. Și-a dat seama repede că medicina nu e pentru el – nu putea să vadă sânge. Mult mai confortabil s-a simțit când a lucrat ca mecanic sau sudor.
In 1945, când Liov a fost anexat de Uniunea Sovietică, familia lui Lem s-a mutat la Cracovia, ca alte familii poloneze. Acolo a început să scrie, un an mai târziu, la vârsta de 26 de ani, într-o încercare de a face bani. „Pur întâmplător, mi-am dat seama cum pot să-mi ajut familia: am scris mai multe povestiri lungi pentru publicații săptămânale”, a spus Lem. „Pentru că erau considerate thrillere, nu erau atât de rele”.
Perioada războiului și a ocupațiilor l-au transformat și l-au făcut să privească viața practic, instinctual, în termeni de șansă și la ordine. Spunea că situațiile prin care trecea atunci l-au făcut să semene „mai mult a animal decât a om care gândește”.
„Am reușit să învăț din experiențe grele că diferența dintre viață și moarte depinde de lucruri care par minuscule, neimportante, și de cele mai mici decizii: dacă cineva alege o stradă sau alta pentru a merge la muncă, dacă cineva vizitează un prieten la ora 1 sau 20 de minute mai târziu, dacă cineva găsește o ușă închisă sau deschisă”, a povestit Lem. „M-am expus la pericol de mai multe ori – ocazional, când am crezut că e necesar, iar în unele cazuri pentru că nu m-am gândit sau chiar din prostie”.
Pericolul simțit atunci și caracterul aleatoriu al situațiilor l-au transformat într-un scriitor cinstit și nuanțat.
Solaris
Cărțile lui Lem au în centru călătorii spațiale, roboți și calculatoare gigantice, însă toate acestea par mici pretexte pentru a deschide o conversație mai largă și a porni discuții filosofice și psihologice care nu erau văzute neapărat bine în fost bloc comunist. „Cunoașterea este eroul cărților mele”, spunea Lem într-un interviu publicat în 1979 în Perspective Poloneze. Tot atunci a explicat și cum iau naștere povestirile, romanele și eseurile lui: Lem crea „o rețea de ipoteze și sugestii contrare”.
Cel mai cunoscut roman al său, Solaris, e un exemplu al felului în care Lem s-a folosit de literatura science-fiction pentru a vorbi despre lume și despre condiția umană. În roman, pământenii sunt prezentați ca fiind o civilizație avansată, care a colonizat alte planete și care e, probabil, unită și pașnică. Textul nu conține referințe la războaie în care să fi fost implicată specia umană, și nici la granițe și la națiuni.
Întâmplările sunt prezentate prin vocea psihologul Kris Kelvin, care ajunge pe o stație spațială aflată pe orbita planetei Solaris, a cărei suprafață era acoperită de un ocean. Când sosește pe stație, Kelvin găsește haos: șeful misiunii, mentorul său, e mort și alți doi cercetători stau ascunși. Echipamentele par să funcționeze perfect, dar nu și oamenii, care au halucinații și sunt prinși în aventuri inexplicabile.
Chiar și Kelvin se înâlnește cu fosta lui soție care se sinucise cu ani în urmă. Fosta soție nu e om în adevăratul sens al cuvântului, dar pe măsură ce cei doi petrec timp împreună, ea devine tot mai umană. La un moment dat, ajunge să se gândească la propria ei existență și își dă seama că e doar o unealtă într-un experiment făcut de entitatea care stăpânește planeta Solaris, oceanul. Istoria pare că se repeta: iubita se gândește să se sinucidă.
Oceanul solarian pare să fie un organism planetar. Unii critici au spus că nu e doar o entitate extraterestră, ci joacă și rolul de oglindă, și că în el s-ar reflecta de fapt lumea noastră.
„Nu avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi. Nu știm ce să facem cu alte lumi. O singură lume, a noastră, ne e de-ajuns; dar nu o putem accepta pentru ceea ce este. Căutăm o imagine ideală a lumii noastre”, spunea Snaut, prima persoană pe care Kelvin a întâlnit-o pe stație.
Tema romanului e încercarea eșuată a speciei umane de a comunica cu oceanul solarian. Oceanul testează mințile oamenilor de știință și îi pune față în față cu gândurile și cu amintirile lor reprimate. Aflăm lucruri dureroase despre trecutul lor, dar nimic despre ocean. Percepem realitatea prin prisma experiențelor proprii.
Dialogul dintre savanți și entitatea extraterestră e imposibil tocmai pentru că apelăm la paradigmele umane, deși vrem să comunicăm cu entități diferite. Suntem prinși între liniile trasate de conștiința noastră și nu ieșim în afara perimetrului, pentru a căpăta o perspectivă mai largă.
„Cum te aștepți să comunicăm cu oceanul când noi nu ne putem înțelege unii cu alții?”, se întreabă Lem.
Lem despre viitor
Pe lângă romane și povestiri științifico-fantastice, Lem este apreciat și pentru eseurile sale filosofice, pentru interviuri și articole. A fost interesat de ceea ce numește „filosofia viitorului” și s-a considerat „în mare măsură un sceptic”.
Într-una dintre cărțile sale celebre, Ciberiada, Lem are ca personaje principale roboți antropomorfici și mașinării inteligente, însă accentul nu e pus pe ele, ci pe problemele societății și ale individului. Volumul e o colecție de pilde scrise cu umor care sugerează că omul nu trebuie să-și caute fericirea în progresul tehnologic. De altfel, Lem nu era prea optimist în privința viitorului. Tehnologia, spunea el, va îngropa omul în informație de slabă calitate, iar roboții cu adevărat inteligenți ne vor pune în pericol și vor fi imposibil de distrus.
Volumul Summa Technologiae, publicat în 1964, vorbește despre felurile în care știința și tehnologia vor influența societatea umană, în viitor. Lem atinge subiecte precum realitatea virtuală (pe care o numește „fantomatică”), nanotehnologie („moletronică”) și inteligența artificială („intelectronică”), și vorbește și despre transformarea omului în cyborg. În mai multe locuri, folosește conceptul „black box” referitor la tehnologie, un termen care s-a impus în pentru sistemele în care vezi doar informația introdusă și cea obținută, fără a-i înțelege funcționarea internă.
După căderea comunismului și renunțarea la cenzură, Lem n-a mai scris science-fiction. A preferat să se concentreze pe non-ficțiune și a publicat mult în ziarele poloneze ale vremii.
Literatura lui e provocatoare și ironică, și atinge teme precum genetica, roboții, consumerismul, politica și cultura. Foarte puține dintre lucrările lui au fost însă traduse din poloneză, așa că rămân necunoscute în afara granițelor țării. România, ca țară din blocul comunist, a fost mai norocoasă decât vestul. Publicul nostru a putut citi romanul Astronauții, tradus încă din 1964, și urmat de Norul lui Magellan, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului și Catarul, care s-au adăugat mult mai cunoscutelor Solaris și Ciberiada.
În tot ce a făcut, Lem a căutat nuanța. „Indiferent de domeniul de cercetare umană pe care îl luăm în considerare, nu există soluții albe și negre în absolut”, spunea Lem „A Stanislaw Lem Reader”, goodreads.com „Convingerea, adesea susținută de umaniști, că în științele exacte (de exemplu, fizică) totul trebuie să fie lucid și transparent, pur și simplu nu corespunde realității. Asta nu este doar pentru că există controverse fără sfârșit în fizică, la fel ca în orice alt domeniu, ci pentru că pur și simplu nu există o culme a cunoașterii umane. Științele sunt mereu într-un proces de dezvoltare, de urcare spre acea culme a cunoașterii, ascunsă în nori, proces care presupune erori.”
Pe biroul lui Lem era de altfel o carte cu titlul Erorile științei, care descria lucrurile lipsite de etică făcute de cercetători: ostilitățile dintre francezi și americani pe tema „cine a izolat prima dată virusul HIV” sau conflictele din jurul premiilor Nobel.
„Sociologia științei arată că oamenii de știință sunt, dincolo de orice, oameni ca noi toți, cu aceleași pasiuni și deschiși la aceleași erori sau însetați de putere”, a spus el într-un interviu cu Swirski.
În interviurile pe care le-a dat spre finalul vieții, Lem a lăsat să se înțeleagă că nu putem prezice viitorul și nu putem controla ce urmează să apară în știință și tehnologie. Mai mult, credea el, fiecare concept sau obiect care va fi fezabil, va fi făcut, în ciuda problemelor etice pe care le-ar putea pune.
CITEȘTE ȘI: Asimov și roboții săi: Întâlniri de gradul III (Partea I)