Irlo

Molima generozității97 min read

De David Brin 10.05.2020

Ai impresia că gata, ai să pui gheara pe mine, nu-i așa? Ei bine, vei avea parte de o mare surpriză, căci sînt pregătit să-ți vin în întîmpinare.

Tocmai de-aia am în portofel un card falsificat care spune că grupa mea de sînge e AB negativ, dar și un card MedicAlert cu avertismentul că aș fi alergic la penicilină, aspirină și fenilalanină. Un alt card mă identifică drept un savant creștin practicant.Savanții creștini sînt membrii Celei Dintîi Biserici a lui Hristos, Savantul, un cult recunoscut în Statele Unite, fondat în ultima jumătate a secolului XIX în New England, pe baza ideilor exprimate de Mary Baker Eddy în cartea sa Science and Health (Știință și sănătate, 1875); savanții creștini consideră realitatea drept pur spirituală, iar lumea ce ne înconjoară o simplă iluzie vremelnică; conform doctrinei cultului, orice boală poate fi vindecată exclusiv prin rugăciune; în prezent se estimează că secta numără mai puțin de 50.000 de adepți. (n.tr.) Toate acestea sînt menite să te încetinească și să-ți pună bețe în roate atunci cînd va veni vremea, probabil destul de curînd.

Nu intenționez să îngădui nimănui să-mi vîre un ac în vena brațului pentru o transfuzie, chiar dacă aceasta ar însemna diferența dintre supraviețuire și moarte. Niciodată. Nu atîta vreme cît rezervele de sînge sînt în starea în care sînt.

De altfel, am anticorpi. Așa că stai dracului departe de mine, SAED. N-am să devin sclavul tău. N-am să fiu vectorul tău.

Vezi tu, eu îți știu toate slăbiciunile. Oricît ai fi de subtil, ești în egală măsură fragil. Spre deosebire de TARP, nu reziști expunerii la aer, la căldură sau la frig, la mediul acid sau alcalin. Din sînge în sînge, asta e singura ta cale posibilă de transmitere. Dar ți-e de-ajuns, nu-i așa? Credeai că ai descoperit tehnica perfectă.

Cum te-a numit oare Les Adgeson?  Stăpînul perfect? Culmea virusurilor?

Îmi amintesc cum odinioară HIV, virusul care provoacă SIDA, uimise întreaga lume cu subtilitatea structurii sale letale. Dar, în comparație cu tine, HIV e un biet măcelar. Un maniac înarmat cu o drujbă, un neîndemînatic care-și ucide gazda și care, pentru a prolifera și a se transmite, depinde de niște obiceiuri umane care pot fi ținute sub control cu un anumit efort. Da, bătrînul HIV avea el niște șmecherii, dar în comparație cu tine era doar un amator!

Nici rinovirusurile sau cele ce provoacă gripa nu-s chiar de lepădat. Se înmulțesc rapid și suferă, la fel de repede, diverse mutații. Au învățat de multă vreme cum să-și facă gazdele să emită fluide, pe care să le împrăștie prin tuse sau strănut, astfel încît victimele să practice o contagiune susținută. Virusurile care produc gripa sînt mai deștepte decît HIV fiindcă nu-și omoară decît prin excepție gazda, ci doar o fac să se simtă al naibii de rău și să expectoreze din greu astfel încît infectarea celor din jur să aibă loc ușor, pe nesimțite.

Les Adgeson mă acuza mereu că antropomorfizez subiecții studiilor noastre. De cîte ori venea în partea mea de laborator și mă găsea blestemînd, în argoul colorat texano-mexican, vreun leucofag mai intransigent, reacționa, fără excepție, total previzibil, de fiecare dată la fel.

– Degeaba înjuri, virusul nu te poate auzi, Forry. Nu e o ființă rațională, nu e nici măcar viu, în sensul propriu al termenului. E doar o colecție de gene adunate într-un înveliș de proteine.

– Da, Les, așa e, răspundeam. Dar genele astea sînt egoiste! La prima ocazie, invadează o celulă umană, o obligă să fabrice o armată de noi virusuri, apoi o fac să explodeze și evadează pentru a ataca alte celule. Poate că nu gîndesc. Tot acest tipar comportamental a evoluat din pură întîmplare, se prea poate să fie așa. Dar chiar nu ai senzația că totul se desfășoară conform unui plan bine stabilit? De parcă mizeriile astea microscopice ar fi conduse, cumva, de către cineva care și-a propus să ne facă să ne simțim rău? Cineva care ne vrea moartea?

– Ei, haide, Forry, zîmbea el de fiecare dată atunci cînd îmi auzea indignarea deloc mimată. Nu ai activa în acest domeniu de cercetare dacă n-ai considera că virusurile își au frumusețea lor.

Les: îngîmfat și moralist. N-a reușit nicidecum să își dea seama că virusurile mă fascinau din cu totul alte motive. Mereu am admirat în lăcomia lor fără margini, ambiția simplă, redusă la esențe, o ambiție mai mare decît a mea însumi. Faptul că virusurile nu gîndeau nu era de natură să-mi micșoreze admirația, căci am considerat dintotdeauna că noi, oamenii, supraevaluăm importanța rațiunii.

Îl întîlnisem pe Les cu cîțiva ani în urmă, cînd acesta, aflat în anul său sabatic, poposise la Austin. Încă de pe atunci avea o reputație de geniu, iar eu am avut grijă să-i cînt în strună. Prin urmare, m-a invitat să mă alătur lui, la Oxford, așa că iată-mă aici, purtînd dispute amiabile recurente despre semnificațiile filozofice ale bolilor, în vreme ce ploaia englezească scălda, neobosită, rododendronii de afară.

Les Adgeson, care se învîrtea în cercuri artistice și avea pretenția că face filozofie, vorbea mereu despre eleganța și frumusețea subiecților cercetărilor noastre. Pe mine nu reușise însă să mă păcălească: știam că, la fel ca noi toți, n-avea în minte decît Nobelul. Era la fel de obsedat de căutarea acelei piese lipsă din marele mozaic al vieții, acel mărunțiș care i-ar fi putut aduce mai multe fonduri, un laborator mai mare, mai mulți asistenți, mai mult prestigiu, bani, o poziție mai înaltă și, în cele din urmă, invitația la Stockholm.

Pretindea că nimic din toate acestea nu-l interesa. Dar era un lingău. Cum altfel ar fi fost cu putință ca, în plin masacru al științei britanice de către guvernul Thatcher, laboratorul său să se extindă? Și totuși, ținea morțiș să susțină că nu avea absolut nici un fel de interese materiale.

– Virusurile își au și partea lor bună, spunea Les. Desigur, ele ucid, mai ales la început. Toți noii patogeni așa încep. Dar, pînă la urmă, se întîmplă una din două. Fie omenirea își dezvoltă capacitatea de a elimina amenințarea, fie…

Ah, cît de mult îi plăceau aceste pauze dramatice!

– …Fie? îi dădeam eu ghes, așa cum era de așteptat din partea mea.

– …Fie ajungem la o înțelegere, un compromis… poate chiar o alianță.

Ăsta era subiectul preferat al lui Les: simbioza. Adora să-i citeze pe Margulis și Thomas, ba chiar și pe Lovelock, pentru numele lui Dumnezeu! Respectul pe care îl nutrea față de niște brute viclene și ticăloase precum HIV era de-a dreptul înspăimîntător.

– Vezi cum se insinuează în ADN-ul victimelor sale? se minuna el. Apoi așteaptă ca victima să fie atacată de un alt patogen. Celulele T ale gazdei se pregătesc să se înmulțească pentru a alunga patogenul invadator, dar un anumit mecanism chimic a fost preluat de noul ADN, așa că în locul a două celule T, rezultatul e o mulțime de noi virusuri ai SIDA.

– Ei, și? îi replicam eu. Cu excepția faptului că HIV e un retrovirus, aceasta e modul de acțiune al tuturor virusurilor.

– Da, Forry, dar încearcă să anticipezi puțin. Imaginează-ți ce se va întîmpla atunci cînd, inevitabil, virusul SIDA va infecta o persoană a cărei constituție genetică o face invulnerabilă!

– Stai puțin, te referi la o ipotetică persoană ai cărei anticorpi ar reacționa îndeajuns de repede pentru a stopa infectarea? Sau ale cărei celule T ar reuși să stăvilească invazia?

Ah, cît de condescendent devenea Les atunci cînd se înflăcăra!

– Nu, nu, gîndește-te! mă îndemna el. Mă refer la o invulnerabilitate post-infecție! După ce genele virale ar fi încororate în cromozomii umani. Doar că, la un astfel de individ, anumite alte gene ar împiedica noul ADN să declanșeze sinteza virală. N-ar mai fi fabricate noi virusuri. Celulele n-ar mai fi distruse. Persoana respectivă ar deveni invulnerabilă, dar ar avea, de-acum, și secvențele de AND noi, cele inserate de virus…

– Da, dar numai în cîteva dintre celule…

– Corect. Să presupunem însă că una dintre celulele respective ar fi una reproductivă. Apoi, să presupunem că persoana în cauză ar avea un copil, provenit exact din ceula cu pricina. Din momentul acela, fiecare celulă a corpului odraslei ar conține atît invulnerabilitatea moștenită de la părinte, cît și noile gene virale! Gîndește-te la asta, Forry. S-ar obține astfel un nou tip de ființă umană! Un om care nu poate fi ucis de SIDA, dar care posedă toate genele virusului, care poate să producă toate acele proteine minunate… Desigur, cele mai multe nu vor fi detectabile sau vor fi inutile. Dar genomul acelui copil și al descendenților săi va conține o varietate crescută de gene…

Ori de cîte ori Les se ambala astfel, sfîrșeam prin a mă întreba dacă el chiar avea impresia că-mi înfățișa pentru prima oară aceste explicații. Oricît respect ar nutri britanicii pentru știința americană, în rîndul lor e foarte răspîndită ideea că latura filozofică a cercetării ne e străină. Eu însă îi intuisem interesul crescut în această direcție de cîteva săptămîni, astfel încît citisem, prevăzător, cîte ceva în domeniu.

– Te  gîndești la ceva similar cu genele responsabile de anumite tipuri de cancer ce se moștenesc pe cale genetică? l-am întrebat, pe un ton sarcastic. Există dovezi că anumiți oncogeni au fost introduși în genomul uman de către virusuri, așa cum ai sugerat tu mai devreme. E posibil ca aceia care moștenesc gena artritei reumatoide să o fi căpătat pe aceeași cale.

– Exact. Virusurile originare s-ar putea să fi dispărut, dar AND-ul lor a supraviețuit, în al nostru!

– Mda, și ce de beneficii a avut specia umană din asta…

Ah, cît detestam expresia arogantă ce-i apărea pe chip în acest punct al discuției! (Dar, în cele din urmă, s-a cam terminat cu aroganțele lui, nu-i așa?)

Les luă o bucată de cretă și se apropie de tablă, desenînd o schemă:

– Aceasta e perspectiva clasică asupra felului în care o specie-gazdă interacționează cu un nou patogen, mai ales un virus. Fiecare săgeată reprezintă un stadiu al mutației și adaptării în urma selecției.

Mai întîi, o formă nouă a unui microorganism care anterior fusese inofensiv trece de la gazda sa inițială, să zicem de la o maimuță, la o nouă gazdă, la om, de pildă. Bineînțeles, la început omul nu are mijloacele de apărare adecvate. Sîntem secerați, așa cum am pățit cu sifilisul în Europa secolului șaisprezece, o maladie care ucidea în cîteva zile pe atunci, nu în decursul a cîțiva ani, într-o orgie de devorare a celulelor care nu era tocmai modul de operare ideal pentru un patogen. La urma urmei, doar un parazit prea lacom își ucide gazda atît de rapid.

Urmează apoi o perioadă grea, din toate punctele de vedere, atît pentru gazdă, cît și pentru parazit, pe măsură ce fiecare încearcă să se adapteze la celălalt. Perioada asta ar putea fi asemuită cu un război. Sau, pe de altă parte, am putea s-o comparăm cu o negociere foarte îndelungată.

Am pufnit, dezgustat de aberațiile lui.

– Rahaturi mistice, Les. Sînt de acord cu schema ta, dar analogia cu războiul e cea adecvată, iar nu prostia cu negocierea. Tocmai ăsta e motivul pentru care laboratoarele cum e al nostru primesc fonduri: pentru a descoperi armele cele mai bune pe care le putem folosi în acest război.

– Hmmm… Posibil. Dar uneori procesul chiar arată altfel, Forry.

Se întoarse din nou spre tablă și desenă o nouă schemă.

– Vezi? Schema asta e identică cu cea dinainte, pînă în punctul în care boala originară dispare.

– Sau se ascunde.

– Desigur. Așa cum și E. coli s-a refugiat în măruntaiele noastre. Fără îndoială, cu mult timp în urmă, strămoșii lui E. coli au ucis mulți dintre strămoșii noștri, înainte de a se transforma în simbiontul binevoitor de acum, care ne ajută să digerăm mîncarea. Aș putea să pun pariu că același lucru e acum pe cale să se întîmple cu virusurile.  Cancerul ereditar și artrita reumatoidă sînt doar niște neplăceri trecătoare. În cele din urmă acele gene își vor găsi locșorul lor confortabil, vor fi încorporate în ADN-ul uman și vor deveni o parte din diversitatea genetică ce ne va ajuta să depășim provocările viitoare. Mai mult chiar: bag mîna-n foc că o bună parte din genele noastre actuale au o astfel de origine, au pătruns în celulele noastre în calitate de invadatori…

Era nebun. Din fericire, n-a îndrăznit să orienteze cercetările laboratorului prea departe spre dreapta diagramei sale. Geniul nostru cunoștea prea bine modul de gîndire al celor din agențiile finanțatoare. Știa că acestea nu aveau absolut nici un interes în a ne plăti ca să demonstrăm că sîntem, parțial, descendenții unor virusuri. Voiau cu disperare un singur lucru: progrese pe calea combaterii infecțiilor virale.

Prin urmare, Les și-a orientat echipa spre cercetarea vectorilor.

Da, voi, virusurile, aveți nevoie de vectori, nu-i așa? Atunci cînd ucideți un individ, aveți nevoie de o plută de salvare, ca să puteți părăsi nava pe care ați scufundat-o, ca să faceți trecerea la o nouă victimă care habar nu are ce o așteaptă. Același lucru e valabil și atunci cînd gazda se dovedește a fi rezistentă și luptă împotriva voastră: vă luați valea. Mereu în mișcare.

La naiba, chiar și dacă ați căzut la pace cu organismul uman, așa cum sugera Les că se întîmplă în cele din urmă, tot mai vreți să vă răspîndiți, nu-i așa? Voi, bestii microscopice, aveți stofă de colonizatori…

Da, știu. E doar selecția naturală în acțiune. Cei ce găsesc un vector se împrăștie. Cei care nu-l găsesc, nu. E însă atît de straniu! Uneori, într-adevăr, totul pare a se desfășura potrivit unui plan prestabilit…

Gripa ne face să strănutăm. Salmonella ne provoacă diaree. Vărsatul de vînt provoacă bube care se uscă, se cojesc și scamele uscate sînt inhalate de către apropiații pacientului. Toate acestea sînt modalități prin care patogenul părăsește corabia și colonizează noi gazde.

Cine știe? Poate că un virus din trecut a provocat umflarea buzelor, ceea ce i-a determinat pe strămoșii omului de azi să-și dorească să le sărute? Ha! Poate c-a fost un caz de „încorporare benignă”, cum o numea Les. Iar noi am reținut gestul, multă vreme după ce patogenul care l-a cauzat a dispărut. Ce idee!

Așadar, laboratorul nostru a primit un grant foarte consistent pentru a studia vectorii. Așa te-a descoperit Les, SAED. A desenat o diagramă uriașă cu toate căile posibile prin care o infecție ar putea efectua saltul de la o persoană la alta și ne-a însărcinat să le studiem, una cîte una.

Pentru sine și-a rezervat studierea infecției pe cale sanguină. Avea motivele sale.

În primul rînd, Les era un altruist. Era îngrijorat de panica și zvonurile nefondate care circulau cu privire la rezervele de sînge ale Marii Britanii. Unii renunțau la intervențiile chirurgicale care nu erau urgente. Se vorbea de inițierea unor proiecte similare cu ceea ce făceau unii dintre cei bogați din State, de-o bună bucată de vreme: stocarea propriului sînge, la costuri foarte mari, în încercarea de a evita băncile de sînge în cazul unei posibile spitalizări.

Toate acestea îl nelinișteau pe Les. Dar și mai îngrozitor i se părea faptul că o mulțime de donatori potențiali renunțau la donare din pricina unor zvonuri stupide conform cărora te puteai infecta atunci cînd donai sînge.

La naiba, nimeni nu s-a îmbolnăvit vreodată de la o donație. Singura neplăcere posibilă ar fi putut să fie o indigestie, de la toți biscuiții și ceaiul ultra-dulce cu care erai servit după donare. Cît despre infectarea cu HIV în urma unei transfuzii, testele de anticorpi ar fi trebuit să elimine complet acest risc. Și totuși, zvonurile alarmiste proliferau.

O națiune trebuie să aibă încredere în propriile rezerve de sînge. Intenția lui Les era să elimine odată pentru totdeauna toate acele spaime prostești, printr-un studiu temeinic, cu concluzii definitive. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care Les voia să cerceteze el însuși transmiterea virală pe cale sanguină.

– Bineînțeles, există o mulțime de hidoșenii, cum e și HIV-ul, care se folosesc de acest vector. Dar e și locul în care am putea descoperi patogenii mai vechi, s-a entuziasmat Les. Acele virusuri care sînt pe cale de a deveni benigne. Cele care au parcurs un proces de selecție atît de riguros, încît reușesc să fie tolerate, fără a prezenta incoveniente prea mari pentru gazdă. Cine știe, aș putea descoperi chiar un virus comensal! Un virus care să fie de-a dreptul folositor organismului uman!

– Un microorganism comensal nedescoperit pînă acum? l-am întrebat, neîncrezător.

– De ce nu? Cîtă vreme nu există o boală detectabilă, de ce ar căuta cineva un astfel de patogen? Îți dai seama, Forry? Asta ar putea deschide un domeniu de cercetare cu totul nou!

Fără să vreau, am fost impresionat. În definitiv, astfel de idei nebunești îi aduseseră reputația de geniu. Cum anume reușise ca această scînteie să nu-i fie stinsă pe parcursul parcursului său educațional, n-aveam de unde să aflu. Dar acesta era unul dintre motivele pentru care îmi dorisem cu atîta ardoare să fac parte din echipa sa de cercetare și să-mi văd numele alături de al lui în publicațiile de specialitate.

Ca urmare, am fost cît se poate de atent la munca sa. Ideea de bază suna foarte dubios, de-a dreptul stupid. Dar eu știam că, în cele din urmă, era cît se poate de posibil ca ea să dea roade, în cele din urmă.

Iată de ce, atunci cînd, într-o bună zi, Les m-a invitat să-l însoțesc la o conferință la Bloomsbury, eram pregătit. Colocviul în sine era unul de rutină, dar mi-am dat seama că Les avea noutăți și abia aștepta să le comunice. După încheierea manifestării, ne-am plimbat pe Charing Cross Road pînă la o pizzerie, îndeajuns de departe de universitate încît să nu riscăm să fim auziți întîmplător de vreun coleg de breaslă. Nici o problemă însă, din acest punct de vedere: clienții localului erau dintre cei care așteptau deschiderea teatrelor din Leicester Square.

Cu răsuflarea tăiată, Les m-a pus să jur că aveam să păstrez secretul. Avea nevoie de un confident, vezi Doamne, iar eu am fost cît se poate de încîntat să îmi asum acest rol.

– În ultima vreme am stat de vorbă cu o mulțime de donatori voluntari, mi-a spus el, după ce am comandat amîndoi. Se pare că, în vreme ce mulți s-au speriat și refuză chiar și ideea donării de sînge, scăderea numărului voluntarilor a fost compensată de contribuțiile crescute ale unui nucleu de donatori devotați.

– Asta-i bine, am spus și eram cît se poate de sincer.

Mi se părea normal să existe o rezervă de sînge îndestulătoare. Pe cînd eram la Austin, mă bucuram atunci cînd vedeam oamenii făcînd coadă la punctele mobile de donare, atîta vreme cît nimeni nu avea pretenția să donez și eu. N-aveam timp și nici un interes să o fac, așa că spuneam tuturor că suferisem de malarie.

– Am dat peste un tip deosebit de interesant, Forry. Potrivit spuselor sale, omul a început să doneze pe cînd avea douăzeci și cinci de ani, în vremea războiului. Pînă în prezent a donat undeva către o sută cincizeci de litri de sînge, îți dai seama?

Am făcut un scurt calcul și am exclamat:

– Stai nițel… Tipul e trecut de vîrsta limită pînă la care e acceptată donarea de sînge!

– Exact! L-am asigurat că voi păstra secretul, așa că el a recunoscut că n-a vrut să înceteze să doneze în momentul în care a împlinit șaizeci și cinci de ani. E un bătrîn solid, a avut o operație acum cîțiva ani, dar în rest e sănătos tun și în puteri. Așa că, după ce clubul local al donatorilor l-a sărbătorit la retragere, s-a mutat în partea opusă a comitatului și s-a înscris la o altă bancă de sînge, folosindu-se de un nume fals și declarînd o vîrstă inferioară celei reale.

– Șmecher. Dar îmi pare a fi un păcat inofensiv. Probabil omul vrea să se simtă folositor. Pun pariu că flirtează cu infirmierele și că adoră mîncarea gratuită servită la centrele de donații. E un soi de petrecere pe care poate conta odată la fiecare două luni, la care participă oameni prietenoși, care-l apreciază.

Doar fiindcă sînt un ticălos egoist nu înseamnă că nu-s capabil să extrapolez comportamentul altruiștilor. La fel ca toți cei care știu să se folosească de semenii lor, posed un instinct aparte pentru decelarea motivațiilor ce îi animă pe fraieri. Oamenii ca mine trebuie să știe aceste lucruri.

– Așa am crezut și eu, la început, încuviință Les. Am mai găsit alți cîțiva asemeni lui și i-am numit „dependenți”. Inițial, n-am făcut legătura între ei și ceilalți, cei pe care i-am numit „convertiți”.

– „Convertiți”?

– Da. Convertiți. Indivizi care devin pe neașteptate donatori de sînge – atenție! – la foarte scurt timp după ce au suferit ei înșiși o intervenție chirurgicală!

– Poate că astfel își achită parțial costurile spitalizării?

– Nu prea cred. Adu-ți aminte, noi avem asistență medicală gratuită. Și, chiar și în clinicile private, o asemenea motivație ar fi valabilă doar pentru primele donări de sînge.

– O fac din recunoștință?

Era un sentiment ce-mi era complet necunoscut, dar înțelegeam, în principiu, cum funcționa acesta.

– Poate. Unii oameni au cîte un puseu de conștiință după ce trec la un pas de moarte și se hotărăsc să devină buni cetățeni. La urma urmei, o jumătate de oră pierdută, la un centru de donare, de cîteva ori pe an, e un inconvenient minor, în schimbul a…

Moralistul lui pește! Bineînțeles, Les se număra printre donatori. Am continuat să-l ascult perorînd despre datoria civică și altele asemenea pînă cînd chelnerița ne-a adus pizza și băuturuile comandate. Sosirea ei l-a amuțit. Deîndată ce aceasta a plecat însă, s-a aplecat peste masă și a continuat, cu ochii sclipind de entuziasm:

– Și totuși, nu, Forry… Nu era vorba nici de recunoștință și nici de speranța unui ajutor pentru achitarea cheltuielilor de spitalizare. Nu pentru o bună parte dintre oamenii ăștia. Indivizii de care vorbesc au trecut prin ceva mai radical decît o simplă trezire a conștiinței. Oamenii ăștia s-au convertit, Forry! Au început să se înscrie în cluburile donatorilor, ba chiar mai mult! În cazul fiecăruia dintre ei s-a petrecut o schimbare radicală de personalitate.

– În ce sens?

– În sensul în care o bună parte dintre cei care au suferit intervenții chirurgicale în ultimii cinci ani par să își fi schimbat întregul set de atitudini sociale. În plus față de donarea de sînge, și-au crescut contribuțiile la diferite acțiuni de caritate, au devenit activi în organizațiile de părinți și în cele de cercetași, s-au implicat în manifestațiile celor de la Greenpeace și Save the Children…

– Și care-i morala, Les? Ce vrei să spui cu asta?

– Ce vreau să spun?

Clătină din cap.

– Sincer, unii dintre ei au căpătat un comportament de dependenți… un soi de adicție la altruism. Atunci mi-a picat fisa, Forry: în cazul lor, s-ar putea să avem de-a face cu un nou tip de vector.

A rostit fraza pe un ton egal, detașat. L-am privit stupefiat.

– Un nou vector! a șoptit el, pe un ton conspirativ. Poți să dai uitării tifosul, variola sau gripa. Acestea-s boli produse de amatori. Niște virsuri diletante, care-și trădează prezența prin strănuturi, bube și diaree. E-adevărat, virusul care cauzează SIDA se folosește de transmisia sanguină și de sex, dar e atît de sălbatic, de primitiv, încît ne-a obligat să îl băgăm în seamă, să inventăm teste de detecție, să începem lungul proces de izolare a lui. Dar SAED…

– Saed?

– S-A-E-D, a rînjit el. Așa am denumit noul virus pe care l-am izolat, Forry. E un acronim pentru Sindromul Altruismului Excesiv Dobîndit. Ce părere ai?

– E sinistru. Încerci să-mi spui că există un virus care afectează mintea umană? Și o face în modul acesta atît de complicat?

Nu-mi venea să cred, dar, în egală măsură, eram înspăimîntat la culme. Mereu am fost superstițios cînd venea vorba de virusuri și vectori, dar cele spuse de Les reușiseră să mă îngrozească de-a dreptul.

– Nu, bineînțeles că nu, a rîs el. Dar hai să luăm în calcul o posibilitate mult mai simplă. Oare ce s-ar întîmpla dacă, într-o zi, un virus ar descoperi întîmplător o modalitate prin care să-i facă pe oameni să se bucure atunci cînd donează sînge?

Am clipit des, incapabil să reacționez astfel.

– Gîndește-te, Forry! Gîndește-te la bătrînul de care ți-am pomenit mai devreme. Tipul mi-a spus că la fiecare două luni sau cam așa ceva, chiar înainte să vină vremea să i se permită să doneze din nou, obișnuiește să se simtă „greoi pe dinăuntru”. Iar disconfortul ăsta dispare doar după ce duce la bun sfîrșit următoarea donație!

Am clipit din nou.

– …Iar tu afirmi că de fiecare dată cînd donează sînge, își slujește de fapt parazitul, furnizîndu-i un vector de infectare a unor noi gazde…

– …Noile gazde fiind cei care supraviețuiesc unor intervenții chirurgicale datorită transfuziilor cu sînge proaspăt, datorită generozității moșului nostru, da! Pacienții se infectează astfel, dar acțiunea virusului e una subtilă. Nu e lacom, ca HIV sau chiar virusul gripal. Stă pitit. Cine știe, se poate să fi ajuns deja la un anumit grad de simbioză cu gazdele sale, atacînd organismele invadatoare sau…

A observat privirile mele neîncrezătoare și și-a fluturat mîinile.

– E-n regulă, exagerez, știu. Dar ia gîndește-te! Fiindcă nu există nici un fel de simptome ale bolii, nimeni nu s-a gîndit vreodată să caute acest virus, pînă acum.

A reușit să îl izoleze, mi-am dat brusc seama. Am știut instinctiv ce ar fi putut însemna acest lucru, din punct de vedere al carierei mele, așa că am început imediat să mă gîndesc cum aș fi putut face ca numele meu să apară în calitate de co-autor atunci cînd avea să-și publice rezultatele cercetărilor. Eram atît de absorbit de aceste gînduri încît, pentru moment, am pierdut șirul explicațiilor lui.

– …Și-acum ajungem la partea cea mai interesantă. Ce ar putea fi oare în mintea unui individ normal, egoist, conservator, în momentul în care se trezește cuprins de dorința de-a merge să doneze sînge cît mai des cu putință?

Am clătinat din cap, nelămurit:

– C-a fost blestemat? Hipnotizat?

– Aiurea! a pufnit Les, în replică. Nu așa funcționează psihologia umană. Nu, noi oamenii avem tendința de a face o mulțime de lucruri fără a ști prea bine de ce le facem. Însă avem nevoie de scuze pentru a face aceste lucruri, ca urmare raționalizăm aceste acțiuni. Dacă un motiv evident pentru comportamentul nostru nu se ivește imediat, inventăm unul, de preferință unul care ne face să ne simțim mai bine cu noi înșine. Ego-ul are o putere nebănuită, prietene.

Ha, ți-ai găsit să vinzi castraveți grădinarului, m-am gîndit.

– Altruismul, am rostit cu glas tare. Se trezesc alergînd la centrele de transfuzii, așa că raționalizează asta ca pe o acțiune datorată sufletului lor generos… Devin de-a dreptul mîndri de ceea ce fac, se laudă cu asta…

– Exact, spuse Les. Și fiindcă sînt mîndri din cale afară de proaspăta lor generozitate, vor simți un imbold să o extindă și în alte laturi ale vieții lor!

– Un virus al altruismului! am șoptit, uimit. Dumnezeule, Les, cînd vom anunța vestea…

M-am oprit, văzîndu-i încruntarea și, pe dată, m-am gîndit că se datora faptului că folosisem pluralul. Mă înșelam, desigur. Les n-avea nimic împotrivă să-și împartă meritele descoperirii. Nu, rezervele sale erau de o cu totul altă natură, mult mai serioase.

– Nu încă, Forry. Nu putem da nimic publicității, încă.

Am clătinat din cap.

– De ce nu, Les? E o descoperire uriașă! E o dovadă a ceea ce ai susținut de atîta vreme, despre simbioză și toate celelalte. Ar putea fi calea spre Nobel!

M-am pripit și am vorbit cu glas tare despre Premiu. El însă nu părea să fi observat. La naiba! Dacă Les ar fi fost ca majoritatea covîrșitoare a biologilor, ar fi fost animat în primul rînd de mirajul Stockholmului. Dar nu, Les era, din fire, un altruist adevărat, înnăscut.

A fost vina lui și numai a lui. El, cu virtutea sa, a fost cel care m-a determinat să mă gîndesc la ceea ce a urmat.

– Chiar nu vezi, Forry? Dacă dăm publicității cele aflate, se va găsi un test de anticorpi pentru virusul SEAD. Donatorii care poartă virusul n-ar mai avea acces în centrele de transfuzie, la fel ca cei infectați cu HIV, cu sifilis sau cu virusurile hepatitei. Ar fi o tortură cumplită pentru bieții dependenți.

– Dă-i dracului de dependenți! aproape c-am strigat, și mai mulți dintre clienții pizzeriei și-au întors privirile mirate spre mine.

Cu un efort disperat, mi-am potolit indignarea, coborînd tonul:

– Uite ce e, Les: purtătorii virusului vor fi considerați bolnavi, nu-i așa? Prin urmare, vor fi în îngrijirea unui medic. Iar dacă pentru a se simți mai bine e de-ajuns ca ei să piardă periodic o cantitate de sînge, le putem oferi lipitori drept animale de companie!

Les zîmbi.

– Șmecheră idee! Dar nu bunăstarea celor infectați e unicul motiv, și nici măcar nu e cel mai important, pentru care nu vreau să-mi public cercetările, iar decizia mea e definitivă. Pur și simplu nu pot să îngădui nimănui să stăvilească îmbolnăvirile. Virusul acesta trebuie să se împrăștie, să provoace o epidemie. O pandemie chiar.

L-am privit atent și, văzîndu-i lucirea din priviri, am știut că Les era mai mult decît un altruist. Suferea de o boală mult mai gravă, poate cea mai perversă maladie care afectează specia umană: complexul mesianic. Les voia să salveze lumea.

–  Nu vezi?! exclamă el, cu înflăcărarea unui zelot. Egoismul și lăcomia distrug această planetă, Forry! Natura găsește însă întotdeauna o cale de ieșire, iar de astă dată simbioza ar putea fi ultima șansă ce ne e oferită, ultima oportunitate de a deveni mai buni, de-a învăța să cooperăm înainte de a fi prea tîrziu!

Sîntem atît de mîndri de mințile noastre, de lobii prefrontali ai creierului, de acele bucăți de materie cenușie de deasupra ochilor care ne fac mai deștepți decît animalele, dar la ce ne-au folosit, Forry? La aproape nimic! Cu toată inteligența noastră, n-am reușit să găsim o soluție pentru crizele secolului. Mintea noastră nu va fi de-ajuns, nu de una singură! S-ar putea să mai fie nevoie și de altceva.

Iar eu, dragă Forry, sînt convins că acel „altceva” este SAED. Trebuie să păstrăm acest secret cu orice preț, cel puțin pînă cînd virusul se va fi răspîndit în rîndul populației îndeajuns de mult încît să nu mai existe cale de întoarcere!

Am înghițit în sec.

– Cît timp? Cît vrei să aștepți? Pînă cînd comportamentul indus de virus va influența intențiile de vot? Pînă după rezultatul următoarelor alegeri?

El ridică din umeri.

– Oh, cel puțin atîta. Cinci ani. Poate șapte. Vezi tu, virusul poate ajunge doar în cei care au suferit recent intervenții chirurgicale, iar aceștia sînt, în general, mai vîrstnici. Din fericire, tot aceștia sînt și cei mai influenți. Sînt exact votanții conservatori de acum…

A continuat să vorbească. L-am ascultat doar pe jumătate, căci ajunsesem deja la o concluzie ce mă umplea de deznădejde. O așteptare de șapte ani pentru a fi publicat un studiu în care să apar în calitate de coautor avea să facă ca această descoperire să nu-mi fie aproape de nici un folos în cariera mea ambițioasă.

Sigur, aș fi putut să dau în vileag secretul lui Les, acum cînd știam despre ce era vorba. Dar asta n-ar fi reușit decît să-l îndepărteze de mine, iar meritul descoperirii avea să-i revină oricum. Oamenii își amintesc de inventatori, nu de turnători.

Am achitat nota și-am pornit în plimbare înspre gara Charing Cross, de unde aveam să luăm metroul pînă la Paddington, iar de acolo un tren spre Oxford. Pe drum, am fost surprinși de o aversă neașteptată și ne-am adăpostit sub copertina unui chioșc, de unde, îmi amintesc foarte clar, Les și-a cumpărat o înghețată de căpșuni, iar eu una de zmeură.

În timp ce Les sporovăia distrat despre planurile sale privind cercetarea, cu o pată de înghețată roz în colțul gurii, eu m-am prefăcut a-l asculta, dar mintea mea începuse deja să născocească planuri și un scenariu cît se poate de serios pentru a comite o crimă.

 

Avea să fie crima perfectă, desigur.

Filmele polițiste vorbesc mereu despre mobilul, mijloacele și împrejurările comiterii unei crime. Ei bine, aveam un motiv cît se poate de serios, dar, oricui altcuiva acesta ar fi părut atît de neverosimil, de obscur, încît, cu siguranță, nimănui nu avea să-i treacă prin minte să mă bănuiască.

Mijloacele? La naiba, lucram într-un domeniu în care mijloacele se găseau la tot pasul: într-un laborator se găsesc otrăvuri și patogeni din plin. În profesia noastră, prevederea e esențială, dar accidente se pot întîmpla oricînd, nu-i așa? Același lucru era valabil și în privința împrejurărilor prielnice.

Nu era totul chiar atît de perfect precum părea, desigur. Reputația micului geniu era atît de mare încît, chiar dacă aș fi reușit să-l înlătur, n-aveam să pot anunța imediat descoperirea ca fiind a mea. La naiba, toți ar fi presupus deîndată că munca îi aparținea sau, cel puțin, că aptitudinile sale de conducător al laboratorului fuseseră factorul hotărîtor în descoperirea SAED. În plus, devenind faimos imediat după dispariția lui Les, riscam să fiu bănuit că aș fi avut motive să-l ucid.

Așadar, mi-am dat seama, Les avea să aibă parte de întîrzierea pe care și-o dorea. Poate că nu avea să fie nevoie să treacă șapte ani, ci doar trei sau patru, interval în care aveam să mă mut înapoi în State, aveam să pornesc pe cont propriu, orientîndu-mi subtil cercetările astfel încît să parcurg metodic toate etapele pe care Les le depășise mînat de puseurile sale de inspirație. Întîrzierea asta nu-mi era deloc pe plac, dar, după trecerea acelui interval de timp, cercetarea avea să pară a-mi aparține pe de-a-ntregul. De data asta, Forry n-avea să mai fie doar un simplu colaborator!

Frumusețea planului consta în faptul că nimănui n-avea să-i treacă vreodată prin minte să facă vreo legătură între mine și moartea tragică a colegului și prietenului meu, ce se va fi petrecut cu ani în urmă. La urma urmei, moartea acestuia avea să fi fost în detrimentul carierei mele, fie și numai pentru o vreme. „Ah, de-ar fi trăit bietul Les, cît de mult s-ar fi bucurat de succesul tău!”, aveau să spună colegii mei de breaslă, cu fierea plesnindu-le de invidie, în timp ce eu aveam să-mi fac bagajele pentru Stockholm.

Desigur, n-am îngăduit ca măcar o iotă din tot acest plan să îmi influențeze spusele sau acțiunile. Amîndoi, și eu, și Les, aveam munca noastră de zi cu zi de dus la capăt. Dar în fiecare zi rămîneam ore bune după program, ajutîndu-l pe Les în micul „nostru” proiect secret. În felul său, a fost o perioadă grozavă, iar Les nu înceta să îmi laude maniera lentă, metodică și anostă în care îi puneam în practică ideile.

Nu m-am grăbit să-mi pun planul în aplicare, știind că nici Les nu era deloc presat de timp. Împreună, am adunat date, am izolat și chiar am cristalizat virusul, am obținut difracții prin radiografiere, am făcut studii epidemiologice, totul în cel mai mare secret.

„E uimitor!”, a exclamat Les, atunci cînd a descoperit felul în care virusul SAED își determina gazda să simtă „nevoia de a dărui”. Era capabil să sporovăie cu elocință și pasiune despre eleganța acestui mecanism, care se datora, așa cum el însuși recunoscuse, unui simplu capriciu al hazardului, dar pe care în sinea mea eram înclinat să îl atribui, mînat de superstiții, unei forme teribil de insidioase de inteligență. Pe măsură ce tehnicile folosite de virus ni se dezvăluiau a fi tot mai subtile și eficiente, admirația exprimată de Les creștea, odată cu ura mea față de această aglomerare de ARN și proteine.

Faptul că virusul părea de-a dreptul benign, ba mai mult, că Les îl considera de-a dreptul comensal, mă determina să îl urăsc și mai mult. Mă făcea să fiu bucuros că-mi făcusem toate acele planuri. Eram bucuros că aveam să zădărnicesc complotul lui Les de a păstra tăcerea asupra virusului, pentru a-i da frîu liber să acționeze.

Aveam să salvez lumea de acest virus ce aspira să devină păpușarul care mînuia marionetele-oameni. E adevărat, aveam să îmi amîn o vreme avertismentul, pentru a-mi atinge propriile scopuri, dar dezvăluirea tainei avea să aibă loc, în cele din urmă, ba chiar mai curînd decît bănuia naivul meu coleg.

Les habar nu avea de asta, dar eu munceam știind că, în cele din urmă, toate meritele aveau să îmi aparțină. Fiecare „Evrika!” pe care îl rostea, fiecare idee sclipitoare ce-i trecea acestuia prin minte erau înregistrate în carnețelul meu secret, alături de interminabilele și plictisitoarele șiruri de date, iar între timp eu încercam să îmi pun în ordine, în minte, mijloacele de care dispuneam pentru a-mi duce la capăt planul.

În cele din urmă am ales un agent patogen deosebit de periculos, o mutație viabilă a febrei Dengue.

 

În Texas avem o vorbă din bătrîni: „O găină e doar un mijloc prin care oul se înmulțește”.

Pentru un biolog familiarizat cu toate acele cuvinte cu origini în latină și-n greaca veche, zicala asta are o variantă mai cu ștaif. Oamenii sînt „zigoți”, alcătuiți din celule diploide care conțin patruzeci și șase de cromozomi împerecheați… cu excepția celulelor sexuale haploide, numite „gameți”. Gameții masculini sînt spermatozoizii, iar cei feminini ovulele, și fiecare conține doar douăzeci și trei de cromozomi.

Ca urmare, biologii spun așa: „Un zigot e doar un mijloc prin care un gamet produce mai mulți gameți”.

Inteligent, nu? Dar această zicală nu e, de fapt, decît un fel de-a spune cît de greu e să afli care e cauza inițială, indiferent despre ce ar fi vorba. Care e piesa centrală, în jurul căreia sînt calibrate toate celelalte. Altfel spus: ce-a fost mai întîi, oul sau găina?

„Omul este măsura tuturor lucrurilor”, spune o altă vorbă din bătrîni. Chiar așa să fie? O feministă din zilele noastre ar avea probabil oarece obiecții. Un tip pe care-l știam era pasionat de science fiction și mi-a povestit odată despre o nuvelă pe care o citise, în care se dovedea că întreaga evoluție a omenirii, inclusiv dezvoltarea creierului uman, avusese scopul de a crea un organism capabil să construiască nave spațiale, astfel încît muștele să poată să migreze spre alte planete, pentru a coloniza galaxia.

Dar ideea acelei proze e banală pe lîngă convingerile lui Les Adgeson. Acesta vorbea despre ființa umană de parcă ar fi vorbit de Națiunile Unite. De la bacteriile E. coli din intestinele noastre, la acarienii microscopici care ne curăță pleoapele, de la mitocondriile ce dau energie celulelor la conținutul informațional al ADN-ului… Les vedea toate acestea ca pe suma unui număr imens de compromisuri, negocieri, simbioze. Majoritatea conținutului cromozomilor umani provenea de la invadatorii de odinioară, susținea el.

Simbioză? Imaginea pe care acest cuvînt o evoca în mintea mea era cea a unor păpușari minusculi, trăgînd de sforile lor din proteine și obligîndu-ne pe noi, marionetele, să dansăm potrivit melodiei lor, întru ducerea la împlinire a scopurilor lor murdare.

Iar tu… tu ai fost cel mai ticălos dintre toți! Ca mai toți cinicii, în sinea mea am avut mereu încredere în firea umană. Da, cei mai mulți oameni sînt niște porci. Am știut asta dintotdeauna. Mă folosesc de oameni, dar sînt îndeajuns de onest încît să o recunosc. Dar, în adîncul inimii mele, și eu, ca toți cei asemenea mie, am contat pe generozitatea lacrimogenă, pe altruismul surprinzător al celorlalți, pe oamenii de treabă, cu inexplicabila lor decență… La suprafață, am rîs disprețuitor de ei, dar în secret, i-am admirat.

Apoi ai apărut tu, blestemat să fii! Tu ești cel care-i face pe oameni să se comporte așa! După ce îi infectezi, nu mai rămîne nici o urmă de mister. Nici un cotlon al minții umane nu mai e imun la agresiunea cinismului. Blestemat să fii, cît am ajuns să te urăsc!

…Și tot atît de mult am sfîrșit prin a-l detesta pe Les Adgeson. Am urzit planuri detaliate, mi-am construit atent strategia împotriva voastră. În acele zile din urmă ale inocenței, mă simțeam atît de hotărît! Îmi urmam cu încăpățînare planul și eram încrezător în destin.

Pînă la urmă, însă, toate planurile mele s-au dezumflat ca o minge spartă. N-am apucat să-mi sfîrșesc pregătirile, să pun la punct ingenioasa mea capcană, acea așchie ascuțită de sticlă, înmuiată într-un amestec de microorganisme ucigașe. Chiar înainte să-mi exercit talentul de ucigaș, a apărut COPAC-ul.

COPAC a schimbat totul.

COlaps Pulmonar Autoimun Catastrofic… aceasta era denumirea completă a ororii care-a făcut ca SIDA să pară o iritație neînsemnată. La început, a părut a fi de neoprit. Vectorii săi erau cu totul necunoscuți, iar agentul patogen care îl cauza sfida izolarea.

Noua molimă nu afecta în mod identificabil o anumită categorie de persoane, dar îmbolnăvirile erau concentrate, cu precădere, în lumea industrializată. În anumite regiuni, copiii de vîrstă școlară păreau a fi mai vulnerabili. În alte părți, secretarele și lucrătorii poștali erau mai afectați.

Bineînțeles, toate laboratoarele mari de epidemiologie din lume s-au implicat în rezolvarea crizei. Les a prezis că patogenul avea să se dovedească similar prionilor, care cauzează zona zoster la oi și mai multe maladii ale plantelor… o formă de viață chiar mai simplă decît virusurile și chiar mai dificil de localizat. Era o opinie aparte în lumea medicală, deloc populară printre confrați, pînă cînd cei de la CDC din Atlanta, în disperare de cauză, au decis să verifice și ipoteza lui și au dat de urma viroidului în hibernare, așa cum îl prezisese Les, în amestecul de adeziv folosit la sigilarea cartoanelor de lapte, a plicurilor și a timbrelor poștale.

Les a fost aclamat de toți, ca un erou. De fapt, noi toți, cei care lucram în laboratoare, am fost considerați eroi. În definitiv, noi am fost în prima linie de apărare, nu? Iar numărul victimelor din branșă a fost înspăimîntător de mare.

O vreme, funeraliile și toate celelalte adunări publice au fost interzise. Pentru Les s-a făcut însă o excepție. Procesiunea care a urmat cortegiul său funerar a fost lungă de un kilometru și jumătate. Mi s-a cerut să rostesc un panegiric. Iar cînd mi s-a propus să preiau conducerea laboratorului și, bineînțeles, am acceptat.

Era firesc, așadar, să uit de SAED. Războiul împotriva COPAC-ului a angrenat toate resursele societății. Sînt excesiv de egoist, dar pînă și un șobolan știe cînd atitudinea cea mai inteligentă e să lupte pentru a salva corabia la bordul căreia se află, dacă nu vrea să se scufunde odată cu ea… mai ales cînd orice port e prea departe.

Pînă la urmă, am învățat cum să combatem COPAC-ul. O serie de medicamente, în combinație cu un ser bazat pe anticorpi cultivați în măduva pacientului însuși, după administrarea unei supradoze dintr-un compus al vanadiului, pe care l-am descoperit după multe încercări eșuate. În marea majoritate a cazurilor, tratamentul a funcționat, dar pacienții erau supuși unui stres enorm și aveau adesea nevoie de un regim de transfuzii complete pentru a trece de faza cea mai periculoasă a bolii.

Băncile de sînge au fost mai solicitate decît oricînd, dar, de astă dată, publicul a răspuns cu generozitate, la fel ca în vreme de război. N-ar fi trebuit să fiu deloc surprins atunci cînd supraviețuitorii, abia ieșiți din convalescență, s-au prezentat cu miile la centrele de donare, oferindu-se voluntari. Doar că, bineînțeles, SAED îmi ieșise cu totul din minte, nu-i așa?

Am reușit să înfrîngem COPAC-ul. Vectorul său s-a dovedit a fi prea volatil, iar transmiterea pe scară largă a fost ușor de întrerupt din momentul în care mecanismul de propagare a fost descifrat. Bietul viroid n-a avut nici o șansă să evolueze astfel încît să ajungă în stadiul „negocierilor” de care vorbea Les. Ei bine, așa merg lucrurile.

Am primit tot soiul de laude care nu mi se cuveneau. Regele însuși mi-a conferit titlul de cavaler al Imperiului Britanic, fiindcă salvasem viața Prințului de Wales. Am luat cina la Casa Albă.

Mare lucru!

După acest episod, lumea a avut parte de un răgaz. COPAC reușise să sperie omenirea, care și-a descoperit cu acest prilej un spirit al bunei cooperări. Ar fi trebuit să intru la idei, desigur. Dar la vremea respectivă îmi schimbasem locul de muncă, trecusem la OMS și aveam o mulțime de responsabilități în bătălia finală împotriva malnutriției.

Uitasem aproape cu totul de SAED.

Am uitat de tine, nu-i așa? Au trecut anii, mi-a crescut cota, am devenit celebru, respectat, adulat. Nu mi-am acceptat Nobelul la Stockholm, însă, culmea ironiei, l-am primit la Oslo, ca să vezi! Pînă la urmă, se pare că oricine poate fi păcălit.

Și totuși, cred că în adîncul minții mele n-am uitat chiar de tot de tine, SAED.

S-au semnat tratate de pace. Cetățenii țărilor puternic industrializate au consimțit să își reducă vremelnic standardele de viață pentru a eradica sărăcia și a salva mediul înconjurător. Pe neașteptate, se pare, omenirea părea a se fi maturizat. Alți cinici asemeni mie, oameni cu care mă îmbătasem pe vremuri, împărtășind premoniții despre soarta inevitabilă a mizerabilei omeniri, au renunțat pe rînd la convingerile lor, așa cum fac, se pare, toți pesimiștii atunci cînd prezentul devine luminos, prea luminos chiar și pentru ca aceștia să mai poată susține că nu-i decît o etapă trecătoare în drumul spre pierzanie.

Pesimismul meu a rămas însă de neclintit. În subconștient, știam că toată această utopie nu putea fi adevărată.

Apoi, a Treia Expediție marțiană a revenit pe Terra, aclamată de-o lume întreagă, și a adus cu sine TARP-ul.

Acesta a fost momentul în care am aflat cu toții cît de prietenoși fuseseră, de fapt, toți patogenii băștinași, de-a lungul întregii istorii.

 

Noaptea tîrziu, rupt de oboseală după mult prea multă muncă neîntreruptă, mă opream în fața portretului lui Les; cerusem să fie atîrnat pe hol, în fața biroului meu. Stăteam în fața lui și îl blestemam, pe el și toate teoriile lui afurisite despre simbioză.

Imaginează-ți cum ar fi dacă omenirea ar accede la un moment dat la o asociere simbiotică cu TARP! Asta chiar ar fi ceva. Imaginează-ți, Les, toate acele gene străine, extraterestre, adăugate moștenirii noastre, diversității genetice umane!

Dar TARP nu părea a fi cîtuși de puțin interesat de „negociere”. Afecțiunea pe care o provoca era cumplită și fatală. Iar vectorul său era vîntul.

Lumea și-a îndreptat privirile spre mine și spre tovarășii mei de breaslă, în așteptarea unei soluții salvatoare. Dar, în ciuda renumelui meu și a succeselor repurtate, știam că nu sînt decît un imitator de mîna a doua. Aveam să fiu mereu conștient, oricît aș fi fost lăudat și oricît mi s-ar fi mulțumit, că a existat cineva a cărui experiență era cu ani lumină deasupra priceperii mele.

Iar și iar, pînă-n miez de noapte, îmi petreceam timpul cercetînd însemnările lăsate în urmă de Les Adgeson, căutînd inspirație și un dram de speranță. Așa am dat din nou de urma lui SAED.

Te-am regăsit.

Într-adevăr, ne-ai făcut mai buni. De-acum, cel puțin un sfert din locuitorii Terrei poartă în sine AND-ul tău, SAED. Iar altruismul acestora, proaspăt descoperit, inexplicabil, rațional, a dat tonul pentru toți ceilalți.

Cu toții se comportă al naibii de bine în condițiile dezastrului pe care ne e dat să îl înfruntăm. Se ajută unii pe alții, îi îngrijesc pe cei bolnavi, dăruiesc tot ce le stă în putință.

Dar e ceva de-a dreptul hazliu la mijloc: dacă tu nu ne-ai fi făcut pe toți atît de cooperanți, probabil că n-am fi ajuns niciodată pe Marte, nu-i așa? Sau, de-am fi ajuns, am fi fost încă destul de paranoici pentru a-i menține pe cei ce s-au întors în condițiile unei carantine temeinice.

Însă, îmi aduc aminte într-una, tu nu ești capabil să faci planuri, nu-i așa? Tu ești doar o adunătură de acizi ribonucleici înghesuiți într-un înveliș proteinic, care, întîmplător, pur accidental, a descoperit o cale prin care să-i facă pe oameni să-și doneze sîngele. Asta-i tot ce ești, da? Așa că nu aveai de unde să știi că, făcînd din noi oameni „mai buni”, ne ofereai pe tavă rudei tale extraterestre, TARP. N-aveai cum să fi știut asta, nu-i așa?

 

Acum avem cîteva protocoale de tratament paleativ. Anumite tehnici noi par să dea oarecare rezultate. De fapt, veștile cele mai recente sînt bune. Se pare că vom reuși să salvăm aproximativ 15 la sută dintre copii, iar pînă la jumătate dintre ei ar putea chiar să fie fertili.

Asta se va întîmpla în țările în care metisajul rasial a fost mai intens. Diversitatea genetică pare a conferi o rezistență crescută la virus. Popoarele cu sînge pur vor fi mai greu încercate; iată că rasismul își are prețul său.

Din păcate, maimuțele antropoide și caii nu vor supraviețui. Asta, în schimb, va permite o refacere a pădurilor ecuatoriale.

Între timp, lumea merge înainte. Lipsește panica stîrnită de pandemiile precedente. Se pare că, în sfîrșit, ne-am maturizat. Ne ajutăm unii pe alții.

Dar eu am asupra mea cardul de membru în rîndul savanților creștini și dovada că am grupa de sînge AB negativ și că sînt alergic la aproape orice. Transfuziile sînt unul dintre tratamentele folosite acum pe scară largă, iar eu sînt o persoană importantă. Dar n-am să accept să primesc sînge.

N-am s-o fac.

Donez, dar n-am să primesc sînge. Nici de-ar fi să cad din picioare.

N-am să fiu al tău, SAED. Niciodată.

Sînt un om rău. Presupun că, dacă aș trage linie și aș aduna, s-ar aduna mai mult bine decît rău pe care l-am făcut de-a lungul vieții, dar asta e doar o întîmplare, un rezultat al hazardului și-al capriciilor bizare ale mersului lumii.

Nu pot controla ce se întîmplă, dar, cel puțin, pot să îmi iau singur hotărîrile. Așa cum am făcut acum.

Am coborît în stradă, din turnul de fildeș al centrului de cercetări. În stradă, unde clinicile supraaglomerate gem sub povara infecției. Aici lucrez acum. Pentru mine n-are nici o însemnătate faptul că mă port exact ca toți ceilalți. Toți sînt niște marionete. Cred că acționează altruist, dar știu prea bine că tu ești păpușarul care-i mînuiește, SAED.

Dar eu sînt un om, m-auzi? Îmi asum propriile decizii.

Organismul mi-e chinuit de febră și mai mult mă tîrăsc de la un pat la altul, ținîndu-i de mîna pe care-o întind, în căutarea unei alinări, făcînd tot ce îmi stă în putință pentru a le ușura suferința, pentru a-i salva, măcar pe cîțiva dintre ei.

N-ai să mă ai, SAED.

Fiindcă am ales să fac ceea ce fac.


Povestire publicată inițial în revista Interzone, 1987. Copyright © 1987, David Brin. Prezenta traducere este publicată cu permisiunea autorului.



De

David Brin

Autor american de SF și consultant NASA, câștigător al premiilor Hugo, Nebula, Cambell și Locus. Romanul său "The Postman" a fost ecranizat în 1997.


Traducere din limba engleză

Horia Nicola Ursu

Lucrează în domeniul editorial de peste 25 de ani. A fost coordonator al unor colecții la editurile RAO, Dacia, Bastion, Millennium și Paladin, a întemeiat și condus, vreme de 12 ani, editura Millennium, a editat (singur sau în colaborare cu Michael Haulică și Jeff VanderMeer) șase antologii de proză fantasy & science fiction, iar în prezent lucrează ca traducător freelancer.


Ilustrație de

Irlo

Muralist, călător pe ziduri, că nici el nu mai știe de unde vine, doar încotro se duce. Explorator în lumea budhashilor, a chriștilor și a mercurioșilor, mai coboară și în lumea pânzei.

CULTURĂ|FILM&TV

Acasă, My Home – cum s-a transformat un reportaj într-un documentar premiat

De Valentina Nicolae 24/09/2020
Un documentar despre trecerea de la traiul în mijlocul naturii la cel din oraș, dar și despre definirea propriei identități și găsirea unui acasă.
CULTURĂ|FILM&TV

Știință versus Hollywood: Tenet, între fizica teoretică și plothole-uri cât casa

De Ionuț Preda 22/09/2020
Christopher Nolan ne amețește din nou cu ultimul lui film, în care ia noțiuni despre timp discutate de fizicieni renumiți și le inserează într-o poveste de acțiune cu spioni.
CULTURĂ|BOOK CLUB

Cum s-au inventat vaccinurile moderne

De Valentina Nicolae 08/09/2020
În septembrie îți prezentăm cărți despre epidemii și vaccinuri, despre posibilele sfârșituri ale Pământului, despre design și dizabilitate, extratereștri și o colecție de eseuri de Oliver Sacks
CULTURĂ|Q&A

1994, ultimul an fără internet pentru români, devine joc video 

De Vlad Tăușance 29/08/2020
O echipă formată din artiști și programatori din România și Marea Britanie au lucrat în ultimele luni la un joc video care povestește cum arăta viața dinainte de internet.