Oppenheimer: Domnul „problemă”14 min read

Cel mai rotund, concret și consistent film al lui Christopher Nolan de la The Prestige încoace, dar și cel mai safe.

Trei ore. E o durată care, astăzi, poate fi tortură pentru mulți, obișnuiți cu confortul platformelor de streaming, unde poți opri un film atunci când dorești, și consumatori grăbiți de tot mai multe, mult prea multe, seriale. Doar că Oppenheimer, noul film regizat de Christopher Nolan, îți fentează noțiunea timpului și îți dă impresia că se termină mai repede decât ai fi crezut. Cele trei ore sunt „relative”, dacă ar fi să folosesc un termen preferat al lui Albert Einstein, ale cărui cercetări în mecanica cuantică au primit un upgrade spectaculos și terifiant, în același timp: bomba atomică. Responsabil pentru treaba asta a fost, în mod mai mult sau mai puțin surprinzător, un tânăr depresiv, anxios, pasionat de hinduism și cu convingeri politice de stânga („comuniste”, cum li se zicea, la vremea respectivă, sau poate chiar și astăzi, în birourile FBI), om de știință stângaci în laboratorul de fizică, dar strălucitor în teoria acesteia: J. Robert „Am nevoie de fizică mai mult decât de prieteni” Oppenheimer.

Tocmai pentru că e vorba despre un personaj cu atât de multe nuanțe de personalitate și cu o carieră  științifică complexă, dar și pentru că are o intrigă cât se poate de complicată moral și politic – spre deosebire de Dunkirk, unde lucrurile sunt mult mai simple: avem o plajă, cum plecăm de pe ea? –, Oppenheimer te captivează pe mai multe planuri tematice și temporale, de la relația personajului principal (Cillian Murphy, în cel mai puternic rol al carierei) cu două dintre femeile importante din viața sa (Kitty Oppenheimer, interpretată ascuțit de Emily Blunt, și Jean Tatlock, interpretată copleșitor, ca de obicei, de Florence Pugh) la hărțuirea sa de către FBI după terminarea războiului, de la coordonarea Proiectului Manhattan și prietenia sa deosebită cu generalul-locotenent Leslie Groves (Matt Damon, excelent și el) la capcana politică întinsă de amatorul în fizică, ofițerul naval, filantropul și senatorul Lewis Strauss (Robert Downey Jr., aspru și veninos, în unul dintre cele mai bun roluri ale sale).   

Preocupările centrale, însă, în mod firesc, sunt dilemele morale și politice a construirii și folosirii bombei atomice. Alarmați de faptul că nemții Otto Hahn și Fritz Strassmann au descoperit, în decembrie 1938, fisiunea, o reacție nucleară care are drept efect ruperea nucleului în două fragmente de masă aproximativ egală, neutroni rapizi, radiații și energie termică, americanilor li s-a părut cât se poate de limpede că trebuie să producă o armă nucleară înaintea naziștilor. Astăzi se știe că s-au alarmat prematur.

Naziștii renunțaseră la programul de fisiune nucleară până în 1942, pentru că și-au dat seama că o bombă nu ar fi putut fi livrată la timp pentru a influența războiul în Europa, și au ales să se concentreze pe alte lucruri, precum rachete sau avioane. Probabil că decizia lor a fost influențată și de eroarea lui Werner Heisenberg,„German Nuclear Program Before and During World War II”, stanford.edu care n-a calculat corect masa critică de uraniu necesară pentru reacție. Chiar și Albert Einstein„1939: Einstein Makes His Biggest Mistake”, haaretz.com a regretat, ulterior, îndemnul către Franklin Roosevelt, din 1938, de a începe programul nuclear.

Cu Groves și Oppenheimer „la butoane”, Proiectul Manhattan a numărat peste 130.000 de angajați, în perioada de vârf a activității, și a cheltuit peste două miliarde de dolari (echivalentul a peste 26 de miliarde, în zilele noastre). A strâns la un loc unii dintre cei mai pricepuți oameni de știință, printre care și Edward Teller (Benny Safdie, încă rol remarcabil), „tăticul” bombei cu hidrogen, împreună cu familiile acestora, care, împreună, au produs, în cele din urmă, râvnita și temuta armă de distrugere în masă.

„Mi-ar fi plăcut să fi apucat să o folosim mai devreme, împotriva naziștilor”, a spus Oppenheimer, în timpul unui discurs ținut în fața colegilor săi, după bombardarea cu succes a orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, în urma cărora au murit peste două sute de mii de civili. În timpul discursului, însă, Nolan iscă o halucinație în mintea lui Oppenheimer (figuri desfigurate, cenușă etc) și încearcă să îți sugereze, nu doar de data asta, ci obositor de des, prin grafică à la National Geographic și alămuri sobre, că „super-eroul” nostru (american?) avea mai multe second thoughts și regrete, decât certitudini.

Să ne imaginăm, ca exercițiu de reflecție, că, astăzi, ucrainenii ar bombarda nuclear Moscova, iar rușii nu ar avea nicio armă de genul ăsta. Ar fi OK? Cam asta e toată dilema morală de atunci sau de astăzi, iar răspunsul e unul singur, sper că l-ai ales pe cel care trebuie.

Pe de altă parte, Nolan insistă și pe una dintre ipotezele lui Oppenheimer, paradoxală pentru un om cu convingeri de stânga, dar, iată, poate că fizicianul nostru nu era atât de comunist. Bomba atomică ar trebui să anuleze orice alt război mondial. Ei bine, până astăzi, bomba lui a reușit acest lucru. 

Foto: Universal Pictures

Senzația generală, din toată regia și scenariul lui Nolan, o adaptare a cărții biografice American Prometheus: The Triumph and Tragedy of J. Robert Oppenheimer, scrisă de Kai Bird și Martin J. Sherwin, e că Oppenheimer a urmat evoluția firească și provocările științei, iar americanii au făcut „ce trebuia”, adică, pe șleau, să le arate celorlalți că nu e de joacă cu bombele astea. Asta până la un punct. „Simt că am sânge pe mâini”, îi spune Oppenheimer președintelui Harry Truman. Acesta îi răspunde cinic: „Dacă e cineva care are mâinile pătate de sânge, acela sunt eu. Hiroshima și Nagasaki nu sunt despre tine, ci despre mine”. Apoi scapă și o glumă nervoasă: „Nu mi-l mai aduceți pe plângăciosul ăsta în birou”. E o îndrăzneală din partea lui Nolan, care sugerează că deciziile criminale se întâmplă, de cele mai multe ori, din ambiții ori alienări politice. Iar Oppenheimer a simțit pe propria piele cum e să fii considerat util, apoi indezirabil, de către propriul guvern.

În fine, să trag câteva concluzii, la cald, și despre estetică și atmosferă, nu doar despre politică. Ai cadre western contemplative, dar prea puține scene de dialog în cadre largi. Ai color, dar și alb-negru, mai degrabă din motive pragmatice: spectatorul deosebește mai ușor salturile între planurile temporale. Ai o explozie a primei bombe atomice, în timpul testului Trinity, care îți va face pielea „de găină” – și probabil îți va provoca o sperietură strașnică, pentru că exploziile sunt intenționat la limita suportabilității, ca o metaforă minusculă pentru nenorocirea pe care acestea le pot provoca. Am avut impresia că Nolan a încercat atât LA Confidential, cât și Westworld sau Boardwalk Empire. Vei avea surpriza, în caz că ai văzut deja trailerul, că filmul nu e la fel de melodramatic și alert. Dar cel mai mult vei avea impresia că Oppenheimer are, uneori, charisma lui Bruce Wayne, pentru că Nolan n-a reușit să se lepede complet de manierismul macho & prețios din cele trei Batman pe care le-a regizat. Și nici de atmosfera emfatică din Interstellar: uneori, pare că se pregătește o călătorie în cosmos, nu detonarea unei bombe care rade de pe fața pământului un oraș cât Buzăul. Ceea ce, pe undeva, poate avea și sens: de data asta, oamenii nu erau într-o călătorie pentru descoperirea universului, ci într-una la limita autodistrugerii, aici, acasă. Iar Nolan a făcut din asta un spectacol cinematografic previzibil și prudent.

În cinematografe | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 9/10