Pacific Drive: Un Stalker și rabla lui credincioasă30 min read

Ironwood Studios are unul dintre cele mai spectaculoase debuturi din ultimii ani, cu un joc care demonstrează potențialul road-trip-urilor post-apocaliptice.

Atunci când vine vorba despre cele mai influente lucrări de science-fiction produse sub vălul Cortinei de Fier, e greu să ignori Picnic la marginea drumului, cel mai cunoscut roman al fraților Arkadi și Boris Strugațki. Chiar și dacă excluzi Stalker-ul lui Tarkovski, prezență eternă în topurile făcute de fani și snobi ai cinematografiei și SF-urilor, temele din Picnic au fost adaptate și preluate de multe alte filme, cărți, seriale, albume muzicale și, desigur, jocuri video.

Zona, călăuzele și anomaliile erau deja programate pentru o reîmprospătare în zeitgeist anul acesta, având în vedere că in toamnă ar trebui să apară în sfârșit S.T.A.L.K.E.R. 2,  seria care a luat temele  operei fraților Strugațki și le-a mutat la Cernobîl. Până acolo, un studio din Seattle recent format, Ironwood, propune o formulă extrem de interesantă pentru primul lor joc: temele principale și atmosfera din „Stalkerverse”, dar cu un gameplay inspirat dintr-un subset de jocuri survival care a căpătat ceva popularitate în ultimii ani, în care efectuezi road-trip-uri post-apocaliptice cu mașini care abia stau intacte.

Olimpiada de anomalii

Inspirația pentru Pacific Drive a venit dintr-un spațiu apropiat celor de la Ironwood. Jocul are loc pe Peninsula Olympic, o zonă cât se poate de reală aflată pe coasta vestică  a Statelor Unite,  în statul Washington. Este acel setting deja cunoscut, de tip „Pacific North-West”, cu păduri dense tăiate de drumuri singuratice și peisaje naturale care te lasă cu gura căscată, implementat cu succes de Twin Peaks sau, în zona jocurilor video, de seria Alan Wake.

Twist-ul este că toată peninsula a devenit o zonă de excluziune, după ce în anii 1950 au fost detectate fenomene care dau peste cap legile fizicii, iar situația a fost înrăutățită de experimente complet neetice care au scăpat atât de sub controlul guvernului american, cât și al corporațiilor dornice de a le fructifica.

Pacific Drive nu te pune, însă, în pielea unei călăuze sau vreunui alt nou tip de liber-profesionist momit de oportunitățile nou-create de zonă. Ești un simplu curier care, în timpul unei livrări banale din 1998, s-a apropiat prea mult de zidul zonei de excluziune și a fost teleportat în interiorul acesteia de o anomalie.

Prins într-o zonă ostilă, care  nu are niciun respect pentru legile fizicii, singura opțiune de salvare este un station wagon atât de dărăpănat încât de-abia dacă se califică pentru titlul de rablă – este echivalentul mașinii din National Lampoon’s Vacation, dacă aceasta ar fi petrecut câteva decenii într-un cimitir de mașini.

E de notat aici cât de puternică este prima impresie pe care o lasă mașina în care vei petrece 90% din joc. E tipul de vehicul în care, și dacă ții pedala la podea, tot n-ai primi amendă în interiorul localităților, care mai degrabă patinează atunci când intră pe orice fel de teren accidentat și al cărei volan refuză să revină la poziția centrată, într-atât încât m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva controller-ul meu a dezvoltat un caz subit de stick drift.// O problemă des întâlnită la controllerele uzate, în care manetele nu mai revin complet la poziția neutră centrată, ori senzorii responsabili cu detecția acesteia încep să funcționeze greșit, provocând inputuri pe care jucătorul nu le dorește. //

Partea bună este că, prin radio-ul mașinii, ești contactat de câțiva cercetători care au rămas în Zonă pentru a-i studia anomaliile. Aceștia te informează că, foarte probabil, mașina în sine este una din ele – dar este, totodată, și singura șansă de a străbate Zona. Așa că ești direcționat către un garaj situat în una din puținele regiuni stabile din peninsulă, care va servi ca bază principală de operațiuni.

Povestea din Pacific Drive este una destul de stufoasă; înregistrări audio și file de jurnal care povestesc câte ceva din trecutul apropiat al peninsulei –  din care unele detaliază surprinzător de mult partea științifică a evenimentelor – pot fi găsite peste tot prin Zonă și, puse laolaltă, construiesc un timeline interesant al evenimentelor și al misterelor.

Este, însă, complet la latitudinea jucătorului cât și cum vrea să sape prin acest mister.  Poți să treci bine-mersi prin tot jocul fără să faci vreun efort să înțelegi cauzele pentru care Zona este atât de stranie. Chiar și unele dintre conversațiile cu și dintre cei trei cercetători care te vor ghida pentru majoritatea jocului, care adaugă detalii importante la istoricul experimentelor de pe Peninsulă, cer apăsarea unui buton pentru a rula.

Altfel, ai suficientă structură și intrigă, din conversațiile cu cercetătorii, pentru a avea măcar un context minimal despre ce ești pus să faci, și cum te-ar putea ajuta asta să scapi din Zonă. Există chiar și unele momente de caracterizare ale acestora care sunt surprinzător de sombre și umane – Pacific Drive reușește, precum Firewatch, să te pună în contact cu personaje interesant și credibile, fără a ți le arăta propriu-zis pe ecran.

Un road-trip emergent

Gameplay-ul propriu zis începe odată ce ajungi la garaj, moment în care realizezi că Pacific Drive nu este un joc open-world, precum majoritatea jocurilor survival.

În schimb, jocul funcționează pe un sistem de expediții pornite din zona în care este situată garajul, care constau în nivele delimitate, pe care trebuie să le traversezi, într-o anumită ordine, pentru a ajunge mai adânc în interiorul Zonei. Cu excepția câtorva hărți care rămân fixe, aranjamentul drumurilor, al obiectivelor care pot fi explorate și anomaliile întâlnite se schimbă la fiecare vizită.

Există mereu un obiectiv principal, dar poți bine-mersi să îl ignori și să te duci pe cu totul alte rute. Ceea ce este util, pentru că scopul principal al explorării hărților este să găsești resursele necesare pentru a-ți upgrada mașina și garajul, astfel încât să reziste la expediții mai lungi și nivele mai periculoase.

Cu cât vrei să avansezi mai mult în interiorul Zonei, cu atât va trebui să planifici expediții mai complexe, înlănțuind mai multe hărți una după alta. Asta duce, spre sfârșitul jocului, la niveluri destul de lungi și stresante, în condițiile în care singurul mod în care poți sări peste anumite rute sunt puținele autostrăzi care te pot duce direct spre o regiune mai îndepărtată. Întoarcerea, în schimb, nu este o problemă – poți culege și folosi artefactele prezente pe fiecare hartă pentru a deschide un portal care te întoarce la garaj, cu tot cu resursele adunate; altfel, în caz că nu reușești să supraviețuiești, te vei întoarce fără o parte bună din materiale.

Dar ce faci mai exact în fiecare nivel, în afară de a conduce de la punctul A la punctul B și a colecta resurse? Teoretic, nimic altceva – nu sunt inamici de împușcat sau aliați de salvat. E un loop perpetuu de găsit zone cu potențiale resurse, tras frâna de mână, ca să fii sigur că nu o ia o mașina la vale (eventual stins motorul și luminile, dacă ai probleme cu benzina sau bateria), coborât, lootat și după aia revenit în mașină (și mirat de ce nu pornește, când uiți să o bagi din nou în viteză).

Ceea ce sună repetitiv, dar se traduce printr-un gameplay care se simte mult mai variat, în special datorită singurului inamic din Pacific Drive: Zona însăși.

Zona este indiferentă la acțiunile și existența ta și, de regulă, te lasă  în pace, dacă nu duci mașina direct în vreuna dintre anomalii. Ușor de zis și greu de făcut, pentru că anomaliile vin în multe forme, pot apărea subit, când te aștepți cel mai puțin – precum o zonă de radiații intense care se deschide foarte aproape de locul în care ai parcat, bucăți de pământ care se ridică într-o clipită în fața ta, umanoizi aparent pietrificați care explodează dacă sunt atinși sau pseudocreaturi care apar de nicăieri, se atașează mașinii și încep să-i erodeze fuzelajul.

Cu cât avansezi în Zonă, cu atât hărțile din Pacific Drive îți pun în față fenomene tot mai bizare, chiar și furtuni masive care se deplasează pe bucăți largi din nivele. Majoritatea sunt animate excelent, fie că e vorba de discuri masive care sapă în pământ, forme bizare care apar pe marginea drumului sau de feluritele anomalii care creează câmpuri electrice de amploare pe anumite porțiuni din hartă. La fel de interesante sunt și efectele acestora, mai ales pentru că, atunci când le întâlnești prima dată, habar nu ai cum ar putea să-ți afecteze mașina – chiar ai senzația că ești în fața unui eveniment extraterestru, în care nu știi dacă ar trebui să intri intenționat, „pentru știință”, sau dacă ar trebui să te întorci.

Toate astea transformă un loop de gameplay care sună relativ banal într-una dintre cele mai dinamice experiențe de joc survival pe care le-am jucat până acum. Aș pune chiar că Ironwood Studios au reușit chiar performanța de a atinge acel scop himeric căutat de multe jocuri, de a avea „gameplay emergent” – adică momentele în care diversele mecanicile din joc se ciocnesc, nescriptat, pentru a oferi secvențe de gameplay memorabile și unice pentru fiecare jucător.

Un exemplu, din prima treime a jocului, a fost o situație în care am luat decizia complet neinspirată de a încerca să o iau pe o scurtătură, printr-o pădure, pe timp de noapte. A mers bine până când am dat spontan peste un Abductor – un fel de drone care patrulează zona și îți tractează mașina într-o direcție aleatorie, dacă o scanează.

Ei bine, în acea direcție s-a nimerit să fie fix o ditamai anomalie electrică care, odată încărcată la maximum, trage la rându-i mașina înapoi spre centrul ei. După o adevărată sesiune de pinball, am scăpat aruncând la disperare mașina într-un copac, fix la marginea razei la care anomalia nu o mai putea trage. A apărut, însă, o problemă și mai mare: oricât aș fi încercat, farurile nu mai porneau.

Electricitatea din anomalie le-a scurtcircuitat, iar eu nu aveam unealta necesară ca să le repar. Așa că, pe un întuneric beznă, a trebuit să caut cel mai apropiat drum într-o pădure densă, luminată foarte ocazional de alte anomalii. Sute de copaci ciocniți și alte câteva anomalii „agățate” de pe drum mai târziu, am găsit materialele necesare ca să încropesc un far de urgență, care nu lumina mai mult de doi metri în față.

Astfel de momente, în care Zona și mecanicile mașinii continuă să-ți creeze surprize și provocări neașteptate, păstrează fiecare expediție fresh, chiar și când ajungi spre finalul celor 20-25 de ore de care ai avea nevoie ca să termini povestea principală. Și, în același timp, contribuie și la acumularea constantă de tensiune pe parcursul expedițiilor, care atinge paroxismul în momentele în care cauți cu disperare o scurtătură spre portalul de întoarcere, cu rezervorul aproape gol, în timp ce o furtună devastatoare micșorează zona de siguranță din jurul acestuia, ca la sfârșitul unui joc de tip battle royale.

Structura asta de roguelite// Tip de jocuri în care nivelele sunt generate procedural de fiecare dată când le începi, însă există elemente de progresie care se salvează între ele. // combinată cu un joc de extracție îi conferă lui Pacific Drive un pacing diferit de alte jocuri survival, dar mult mai bine pretat la o experiență singleplayer.

De exemplu, odată ce ești în garajul din Pacific Drive, ai tot timpul din lume să pregătești următoarea expediție, fără a fi presat de vreo resursă care se deteriorează în timp. Este un efect al faptului că focusul mecanicilor de supraviețuire este pus pe mașină, și nu pe personaj, care trebuie să țină cont doar de o banală bară de viață. Mașina, în schimb, poate rămâne fără benzină și fără baterie, poate suferi pene de motor, de cauciuc,  poate avea geamurile sparte sau poate pierde elementele de caroserie care protejează motorul – și chiar jucătorul – de radiația de fundal din anumite părți ale Zonei. În fiecare caz trebuie să ai ori o unealtă specifică la îndemână pentru a le repara, ori să creezi propriile piese de schimb.

Astfel de mecanici nu sunt noi,  sunt clar inspirate din jocuri precum The Long Drive sau My Summer Car, care combină exact elementele de simulator de mecanic auto cu un sandbox post-apocaliptic și elemente de survival. Acelea sunt, însă, jocuri indie care își îmbrățișează bugetele limitate și, paradoxal, pun accentul fix pe ideea că unele mecanici de joc nu vor funcționa cum te-ai aștepta sau cum ar trebui, ceea ce adaugă la amuzamentul experienței.

Pacific Drive oferă fix inversul, o experiență mult mai cizelată și mai ușor de luat în serios. Un exemplu este modul în care tratează așa-numitele „quirks”, probleme minore și enervante pe care mașina începe să le întâlnească de la un anumit punct, precum acționarea claxonului când întorci volanul sau momentele în care indicatorul de combustibil care începe să se miște în același ritm cu ștergătoarele. Ele sunt acolo exact pentru a amplifica senzația că ești stăpânul unei mașini low-cost, antice, dar pe care trebui s-o ții funcțională cu orice preț. De altfel, există și un mini-game în cadrul garajului care, dacă ghicești cauzele și secvențele de comenzi care provoacă astfel de probleme, afli și soluția pentru a-l repara.

Noul soundtrack al unui roadtrip post-apocaliptic

Din punct de vedere grafic, Pacific Drive livrează exact ce trebuie – nu este un joc hiper-realist sau cu efecte de ultim răcnet, ci este ușor stilizat. În schimb, compensează prin densitatea elementelor de nivel; pădurile din Olympic Peninsula se duc până unde vezi cu ochii, iar jocul nu se dă în lături de la a-ți arăta panorame largi sau de la a schimba complet paleta vizuală, în funcție de condițiile meteo. Dacă mai adaugi prezentarea și feedback-ul excelent al anomaliilor, e clar că Pacific Drive reușește să imprime fix atmosfera pe care o dorește, a unei Zone care este pe cât de pitorească, pe atât de stranie.

La acest sentiment contribuie și un soundtrack de excepție, bazat aproape exclusiv pe trupe care au până în câteva mii sau zeci de mii de ascultători pe Spotify. Cumva Ironwood a găsit un playlist aproape perfect pentru un road-trip pe un drum singuratic, care taie o pădure aparent fără sfârșit.

Sunt, însă, și unele decizii care te scot din acest mood, și poate arată faptul că este primul joc al unui studio nou. Una dintre ele este modul în care este gestionată interfața. Nu doar că sunt foarte multe elemente care au un font extrem de mic, dar nu există opțiunile de a o redimensiona sau  ascunde, măcar pentru screenshot-uri. Ceea ce, într-un joc bazat pe imersiune și atmosferă, este puțin dezamăgitor, mai ales că apar probleme în citirea textului dacă stai la mai mult de 2-3 metri de monitor. Mai sunt și unele probleme de performanță. Sunt situații în care Pacific Drive nu reușește să mențină target-ul de 60 FPS.

Verdict: De cumpărat

În retrospectivă, Pacific Drive pare ca o evoluție firească a jocurilor de tip road-trip Am fost plăcut surprins de cât de bine se simte un joc care se bazează, non-ironic, pe ideea de „conduci o rablă”.

Nu trebuie deloc trecut cu vederea faptul Ironwood Studios au pariat pe un concept extrem de specific, în jurul căruia au reușit să construiască nu doar un joc care se simte diferit față de aproape orice altceva de pe piață, dar și unul care este al naibii de satisfăcător de jucat.

Este genul de titlu necesar pentru a revitaliza ideile de mult obosite din zona de survival și un must-play dacă ești un fan al conceptelor preluate din opera fraților Strugațki: Zona, anomaliile și limitele cunoștinței umane, atunci când este confruntată cu ceva care ignoră legile fizicii.

Notă: 9/10 | Disponibil pe: Windows (Steam, Epic Games Store), PlayStation 5

Detalii tehnice

Testat pe: NVIDIA RTX 3070/i5 11400F/32 GB RAM DDR4/SSD Samsung 980 NVMe M2.

Nivel grafică: Ultra/1080p

Probleme tehnice: Scăderi ale FPS-ului în anumite momente mai încărcate, de exemplu când sunt foarte multe piese în garaj. Nu se poate ieși direct din anumite meniuri fără a schimba tab-ul acestora.