Foto: Atsushi Nishijima / Searchlight Pictures
Poor Things: Bella și bestia11 min read
Unul dintre regizorii însemnați și inconfortabili ai ultimelor decade încearcă să fie mai abordabil, într-o satiră pastelată despre Dumnezeu, autonomie corporală, misoginism și câte și mai câte.
Criticul de film Anthony Lane remarcă, amuzat, // „Grand Appetites and «Poor Things»”, newyorker.com // capcana în care // „Emma Stone Poor Things Sex and Nudity Shock Venice, Standing Ovation”, variety.com // după premiera noului film regizat de grecul Yorgos Lanthimos, la Festivalul de Film de la Veneția, când au titrat: „Emma Stone’s graphic Poor Things sex scenes make Venice erupt in 8-minute standing Ovation”. Asta e, într-adevăr, unul dintre discursurile („E un film cu discurs!”, cum șoptea cineva, aparent indispus, în spatele meu, în timpul proiecției) importante și tăioase ale filmului: nuditatea și sexul sunt atât de sterile în mainstream, că e ușor să îți concentrezi atenția către nenumăratele scene (și poziții!) cu și despre sex, pe care Emma Stone (desăvârșită, iarăși) le „practică” și, pe de altă parte, să numeri diferitele penisuri, unul mai stânjenitor decât precedentul. Sau, stai, poate ăsta e cârligul?
Nu e deloc random, așadar, că Poor Things se întâmplă într-o epocă Victoriană (când sexul era reprimat, femeile erau private de drepturi și libertăți, iar obsesia pentru religie era într-un punct culminant), reimaginată în cheie steampunk pastelată – trăsuri cu motoare pe aburi, tramvaie suspendate și, cel mai important, posibilitatea implantului de creier, prin metoda miraculoasă a chirurgului controversat Godwin Baxter (Willem Dafoe, un Frankenstein reinterpretat ideologic, în pielea unui cinic și mizantrop).
Baxter, care pune mai presus de orice știința experimentală și e înconjurat de tot felul de „creații” bizare (animale jumi-juma, în principiu), la rândul său victimă a experimentelor făcute de tatăl său asupra sa (se vede pe fața lui, să zic așa), profită de o ocazie unică (în capu’ lui), după ce primește în laborator corpul decedat al unei femei gravide care s-a sinucis. Creierul copilei nenăscute e transferat, cu ajutorul unei tehnologii SF caricatural-industrialiste, care îți va aminti, poate, de Metropolis sau Brazil, în corpul adult, reanimat. „Noua femeie”, botezată Bella, va descoperi viața și moravurile unei societăți, în mare, conservatoare și patriarhale, și le va reconsidera rigorile și prejudecățile.
Mai întâi, ca „femeia infantilizată” (face pipi din picioare, „se joacă” violent cu cadavrele din laborator, încearcă să învețe să vorbească și să scrie și pune întrebări copilărești, dar complicate), apoi tot mai conștientă și inteligentă cu privire la problemele nu-doar-ideologice din jurul ei: cum se mănâncă stridiile și cum te masturbezi?
De aceea, înainte de aventurile în plăcerile carnale (dar și în problematica lume a lucrătoarelor sexuale), la fel de importante mi se par și glumițele cu nuanțe ateiste sau rebel-spirituale din aproximativ prima jumătate de oră.
Pentru că Bella îi scurtează numele „creatorului” ei (care o ține captivă, să o ferească „de pericole”), și i se adresează cu God, au loc tot felul de dialoguri cu dublu sens. Spre exemplu, când Bella, încă copilăroasă, vrea să iasă din casă, pentru a descoperi orașul, Baxter, încercând să evite treaba asta, îi spune că oamenilor le e frică de el, din cauza aspectului său fizic. Bella încearcă să-l împace, prin compasiune, dar iese și un sarcasm involuntar: „God lovely. Like Dog face”. Sau când noua ei cunoștință, Duncan Wedderburn (Mark Ruffalo), îi propune o perspectivă hedonistă asupra vieții („I do not care for polite society. It’s fucking boring and destroys one’s soul”), Bella îi răspunde că nici „tatăl” ei, om de știință, nu crede în suflet („God not believe in soul”). În fine, când Duncan îi propune să fugă cu el în Lisabona, Bella răspunde cu „God never allow it”, care, de data asta, funcționează ca o spaimă religioasă. Urmează și altele, mai savuroase, te las să le descoperi.
Așadar, Bella evadează alături de Duncan (Ruffalo face rolul carierei, păcat că a fost, încă o dată, obligat la un accent britanic neconvingător). Urmează mult sex și o satiră a melodramelor romantice. Practic, relația lor se transformă într-un dezastru, în mod previzibil, cu cât Bella devine mai isteață și conștientizează, de fapt (atenție, feminism!, domnul cu „discurs”), că nu e obligată să fie supusă bărbatului – Duncan e un tip posesiv („You hold Bella too tight”), mercantil și, în cele din urmă, misogin. Plictisită, dezamăgită, dar și rațională, își ia, politicos, la revedere, după ce Duncan o înjură, pentru că „s-a prostituat” („Cuuuunt!” – uneori, e foarte Wes Anderson): „I believed in you the whole time. That you would rise to the occasion. Now however I see that was misplaced and there is something broken in you.”
„Discursul”, însă, poate fi obositor, pe alocuri. Scenaristul Tony McNamara, care s-a inspirat din cartea cu același nume, scrisă de scoțianul Alasdair Gray și publicată în 1992, insistă să explice substraturile politice prin dialog, ca niște note de subsol, dar acestea se transformă, uneori, în banalități (în mod deosebit, într-un dialog despre cinism). Apoi, în bucata filmului care se petrece în Paris și are loc într-un bordel, unde Bella „se angajează” din necesitate, dar apoi încearcă să schimbe regulile jocului („Would you not prefer it if the women chose?”, o provoacă pe șefa bordelului), Lanthimos devine și (cel mai) repetitiv și „întins”, tocmai de aceea am privit ultima jumătate de oră cu niscaiva nerăbdare.
În fine, o altă temă de dezbatere, pe care am resimțit-o în timpul filmului, e și distanțarea, prin comedie sau bufonerie, de unele aspecte inconfortabile sau tragice. Spre exemplu, tensiunea faptului că șefa bordelului, Swiney (te-ai prins?), profită de naivitatea lui Bella e minimalizată, parcă nu cumva să te gândești prea mult la o relație problematică între prădător și supus, în vreme ce un cadru cu un grup de oameni săraci și copii morți, prin care Bella observă, pentru prima dată, efectele inegalităților economice și sociale („I must give this money to the poor near the hotel, in something called a slum”), e filmat prea larg și prea fugitiv, parcă nu cumva să facă rușinos mestecatul de popcorn. Hey, e o satiră (sau o farsă?), ce-i drept, chiar accesibilă, dar una care, dincolo de entertainmentul lepădării de tată/Dumnezeu, în cele din urmă, își ignoră tocmai câteva dintre propriile neplăceri sau dileme.
În cinematografe | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 5/10
