Prince of Persia: The Lost Crown. Renașterea unui clasic27 min read

Prințul tău se află într-o altă anomalie temporală, dar măcar a ieșit din hibernare.

Una dintre cele legendare francize din istoria jocurilor video, Prince of Persia intrase de un deceniu într-un (nou) con de umbră. De prin 2010, IP-ul a fost uitat prin sertarele Ubisoft în detrimentul lui Assassin’s Creed – serie care a pornit, de altfel, de la prototipul unui nou joc Prince of Persia.

E drept, gigantul francez a mai revitalizat odată seria, în 2003. Atunci, la deja mult timp de când programatorul american Jordan Mechner lansa primul Prince of Persia (1989), Ubisoft l-a transpus într-un joc third person, care beneficia de grafica modernă a vremii, prin superbul The Sands of Time. Dacă acest joc a fost primit cu entuziasm, continuările au primit reacții și au avut vânzări mult mai amestecate.

Un deceniu mai târziu, a venit și momentul în care Ubisoft a decis să readucă Prince of Persia pe tastaturile și controllere unei noi generații de gameri. Și, deși compania franceză nu mai are de mult timp o reputație bună în ceea ce privește originalitatea jocurilor pe care le scoate, ce propune cu The Lost Crown e chiar interesant: o întoarcere la rădăcinile de side-scroller/platformer ale seriei, girată de Ubisoft Montpellier, studioul care a mânat cu succes o altă franciză de platformere, Rayman.

În căutarea prințului răpit

The Lost Crown este primul joc din franciză în care nu joci cu prințul titular sau măcar cu un personaj care are această poreclă. În schimb, îl controlezi pe Sargon, cel mai tânăr membru al unui grup de războinici legendari, The Immortals, care au jurat să apere Persia antică în fața invaziilor străine.

Imediat după ce un asediu asupra Babilonului este respins, prințul moștenitor Ghassan este răpit tocmai de către conducătoarea armatei persane și mentora lui Sargon, Anahita. Cei doi sunt urmăriți de Immortals până la muntele sacru Qaf, locul unei citadele antice care la un moment dat era centrul științific al lumii, dar care a căzut pradă, de câteva generații, unui blestem necunoscut, care a transformat tot complexul într-o mare anomalie în care timpul curge în toate direcțiile, mai puțin liniar.

Mereu e un risc atunci când disocezi jucătorul de protagonistul clasic al unei serii atât de vechi, însă în The Lost Crown nu prea contează. Sargon e făcut din același material cu prinții pe care seria i-a avut mai întotdeauna: un tânăr războinic naiv, dar cu intenții bune și aptitudini acrobatice aproape supraomenești, a cărui călătorie inițiatică implică salvarea cuiva. E adevărat, Sargon nu e la fel de carismatic ca protagonistul din The Sands of Time sau cel al reboot-ului din 2008, însă este intenționat creat așa, pentru că seriozitatea lui e pusă în contrast cu atitudinea mai frivolă a altor personaje pe care le întânește pe Citadelă.

Altfel, povestea – care are doar legături tematice cu restul de seriei, și în rest poate fi tratată ca un nou reboot – este competentă, deși cam încărcată de răsturnări de situație previzibile. Și, chit că grupul războinic din care face parte Sargon are niște personaje interesante, atât ca personalități, cât și ca design, nu petreci destule momente cu ei ca să-ți pese neapărat de soarta lor sau ca să fie mai mult decât „războinicul glumeț” sau „asasinul din umbră care n-are încredere în nimeni”.

În schimb, o decizie bună pe care o stabilește Ubisoft Montpellier e faptul că stabilește clar fundamentul poveștii în mitologia persană. În ciuda numelui, jocurile Prince of Persia a fost mai mereu o ciorbă de influențe vizuale și narative din Orientul apropiat și mijlociu, amestecând persanul cu arabul și alte influențe din zone semite, mai ales din O mie și una de nopți.

The Lost Crown, în schimb, are o relație cu mitologia persană mult mai similară cu cea dintre God of War și mitologia greacă (sau, mai nou, cea nordică): temele, lore-ul, inamicii și personajele divine sunt înrădăcinate adânc în legendele Persiei Antice și interpretate pentru a se potrivi poveștii, de la moștenirea Regelui Regilor, Darius, până la creaturi mitologice specifice zonei, precum Simurgh. O decizie inspirată, pentru că e o mitologie fascinantă și nu sunt multe exemple în media occident care o abordează.

Năpraznica goană printr-o citadelă atemporală

Prince of Persia: The Lost Crown nu schimbă doar inspirația culturală, ci și pe cea a gameplay-ului. Jocul virează hotărât în direcția unuiMetroidvania, // Jocuri action-platformer inspirate din seriile Castlevania și Metroid Prime, caracterizate de un design de nivel complex și non-linear, în care diferite căi de progres sunt deblocate prin dobândirea unor abilități sau unelte noi. // întreaga lume de joc este un singur nivel uriaș și întortocheat, cu ramificații complexe și, în trademark-ul genului, multe zone sunt inițial inaccesibile și trebuie deblocate pe parcurs. E chiar impresionant labirintul de nivele de pe Mount Qaf, mai ales din prisma verticalității acestora – The Lost Crown surprinde constant prin deschiderea unor zone noi de fiecare dată când crezi că ai atins limita superioară sau inferioară a hărții.

Chiar dacă nivelele sunt interconectate, trebuie mai întâi să deblochezi scurtăturile care permit o navigație mai ușoară între ele, mai ales pentru că, în stilul clasic Metroidvania, va trebui să te întorci de multe ori prin zone vizitate anterior. Există și un sistem de fast travel, dar acestea te teleportează doar între puncte fixe de pe hartă, cam două-trei pe fiecare zonă, destul de îndepărtate unul de celălalt, accesibile doar după ce le deblochezi.

Un număr surprinzător de mare de zone sunt complet opționale și pot fi ușor ratate. În ele progresezi cele câteva misiuni secundare pe care le întâlnești pe parcursul jocului, care mai adaugă câte ceva la lore sau deblochează câte o putere sau unealtă nouă pentru Sargon. Poți termina jocul și fără să le completezi, însă majoritatea chiar adaugă la atmosferă și oferă unele răspunsuri despre evenimentele stranii din Citadelă. Altfel, ai clasicele secrete sau comori ascunse de puzzle-uri mai complexe sau ziduri false, la care uneori va trebui să revii cu puterea sau unealta potrivită.

Totuși, Ubisoft Montpellier a găsit o soluție atât de bună de a evita backtracking-ul inutil, încât te întrebi cum de nu s-a gândit nimeni la asta până acum: poți face capturi ale ecranului de joc, care apoi sunt marcate și păstrate pe hartă în locul în care le-ai făcut și pe care le poți consulta oricând.

E o metodă excelentă de a-ți da seama foarte rapid ce rute noi ai deblocat. Singura ei problemă e că face parte din mecanica jocului – poți avea doar un număr limitat de astfel de snapshoturi pe hartă simultan, iar când ajungi la limită, va trebui să ștergi din cele vechi sau să aștepți până găsești un upgrade care o crește. E adevărat, n-am ajuns niciodată la limită, însă tot m-a determinat să nu fac snapshoturi decât acolo unde am crezut că e absolut necesar. Alternativ, poți plasa markere generice pe hartă, însă e ușor să uiți motivul exact pentru care nu puteai progresa, mai ales dacă revii la ele în sesiuni diferite de joc.

The Lost Crown urmărește trend-ul, aplicat tot mai des în titlurile mari Ubisoft, de a-ți oferi alegerea de a juca fără indicatoare care să-ți indice calea de progres, ceea ce înseamnă că trebuie să te orientezi singur. Există mereu riscul să devină o experiență frustrantă, mai ales când ai parte de un design de nivel deschis și labirintic. E mereu clar, însă, din poveste și interacțiunile lui Sargon cu alte personaje, partea din Citadelă spre care ar trebui să te îndrepți. Și, dacă tot nu te prinzi, există un NPC în joc care îți poate vinde ponturi și mai pe față.

Balet cu săbii

Ca în majoritatea jocurilor de tip side-scroller, gameplay loop-ul alternează între secvențe de combat și puzzle-uri de platforming (și, uneori, combat în timp ce faci platforming). The Lost Crown integrează în acest loop și una dintre mărcile înregistrate ale seriei Prince of Persia – abilitatea inegalabilă de acrobat a protagonistului.

Multe din puzzle-urile de traversare a nivelelor sunt rezolvate de capacitatea lui Sargon de a folosi pereții ca rampă de lansare, de a se cățăra pe unghiuri care par inabordabile și de a folosi puterile supranaturale pe care le capătă treptat – precum abilitatea de a face un dash în aer sau de a salva o poziție în care se afla pentru a se teleporta ulterior instant către aceasta.

Și, pentru că e Prince of Persia, nu puteau lipsi seturile de capcane creative și mortale. Folosite pentru a varia secțiunile platforming, ele devin tot mai complexe și creative odată cu avansarea în Citadelă, obligându-te să folosești combinații de puteri.

Rezultatul este că simplul act de a traversa lumea de joc este antrenant și nerepetitiv. Vei găsi constant puzzle-uri de traversare ingenioase și satisfăcătoare. Pe de altă parte, The Lost Crown și exagerează uneori cu aranjamentele de decor ultra-elaborate, dar care nu au niciun sens practic în logica arhitecturală a zonei. Design-ul haotic e explicat în unele cazuri de anomaliile temporale de pe Muntele Qaf, dar sunt multe cazuri în care ai senzația că te afli mai degrabă într-un escape room dus la extrem.

Asta se vede cel mai mult într-o porțiune de la mijlocul jocului în care pierzi, temporar, accesul la hartă. Dacă nu urmezi indiciile pe care jocul ți le oferă pentru a o recupera și încerci în schimb să explorezi, îți dai rapid seama că e foarte greu să-ți faci o hartă mentală – semn că The Lost Crown nu are cel mai intuitiv design de nivel.

Partea de combat este un mix între jocurile cu acțiune rapidă și pacing-ul ceva mai metodic al jocurilor de tip Soulsborne.// Combinație între numele seriilor Demon Souls/Dark Souls și Bloodborne, prin care From Software a definit acest stil de joc, bazat pe dificultate ridicată a combat-ului, mecanici obscure și design de nivel complex. //Pe de o parte, Sargon are un întreg arsenal de manevre la sol, aeriene sau de la distanță cu care poate aborda fiecare confruntare, de la simple lovituri de sabie la combo-uri complexe în care „jonglează” inamicii în aer, à la God of War. Acestea din urmă sunt un adevărat spectacol vizual, dar implică ceva dificultate mecanică, mai ales pentru că ești de multe ori înconjurat de mai mulți inamici, iar o singură lovitură încasată te scoate din ritm.

Pe de altă parte, poți ignora acest arsenal complet, dacă vrei mai degrabă să te concentrezi pe pararea sau pe evitarea, prin eschive și sărituri, a atacurilor inamice. Precum în multe jocuri care împrumută elemente din titlurile Soulsborne, Sargon poate para multe din atacurile îndreptate spre el, chiar și săgeți sau alte proiectile, dacă acțiunea este sincronizată cu momentul în care inamicul este pe cale să-l lovească. O parare reușită oferă o fereastră generoasă de contraatac, iar unele atacuri chiar pot fi întoarse într-o lovitură fatală, cu șanse mari de a distruge ținta dintr-o lovitură.

Mai mult decât atât, ai câteva opțiuni de a-ți optimiza stilul de joc preferat. Pe lângă upgrade-urile pe care le poți face armelor lui Sargon, cu diverse materiale sau cu valuta adunată în joc, există și un sistem de amulete, care funcționează similar inelelor din Dark Souls sau Elden Ring – cele echipate oferă un upgrade semnificativ unei anumite mecanici sau puteri și redefinesc stilul de joc.

Partea interesantă este că nu e greu să găsești un build care aproape că anulează dificultatea unor bucăți bune din The Lost Crown. De exemplu, una din cele mai utile amulete recuperează din punctele de viață ale lui Sargon cu fiecare parare executată cu succes. Cu fiecare upgrade al acesteia, cantitatea recuperată devine atât de mare încât iar n-am recitit textul să văd că lipsește ceva.

Asta nu te va ajuta însă neapărat în luptele cu boșii din Citadelă. Ei își îndeplinesc perfect rolul de barieră a progresului, iar majoritatea testează întreg spectrul de skill-uri ale lui Sargon. Ca mecanică, sunt printre cele mai antrenante confruntări pe care le-am jucat vreodată într-un side-scroller. Aproape fiecare boss are faze multiple, în care va trebui să-i înveți tiparele și ritmul de atac, și o dificultate caregăsește punctul acela satisfăcător de la granița dintre dificil și frustrant.

Covoare persane și chitare orientale

Vizual, The Lost Crown pune accentul pe o estetică unitară în detrimentul fotorealismului. Și o face chiar bine. Nu este un joc cell-shaded, dar are un stil grafic care găsește un punct optim între pictură și o animație ceva mai complexă. Sunt folosite suficient de multe efecte – precum iluminarea și umbrele dinamice sau efecte de particule – cât să dea impresia că nu este o lume statică, dar păstrează claritatea vizuală de care jucătorul are nevoie pentru a diferenția backgroundurile de elementele interactive din joc.

Iar acest design este chiar bine făcut. Fie că este vorba de holurile unui fost palat regal, de o bibliotecă imensă sau de catacombe și păduri sinistre, fiecare zonă din joc are o atmosferă vizuală destul de distinctă. The Lost Crown chiar impresionează în unele momente, în care camera face un zoom out extrem pentru a arăta câte o sculptură sau clădire gigantică.

Coloana sonoră este și ea foarte bună, cu un aranjament orchestral cu influențe orientale care este percutat, din când în când, de un riff de chitară electrică, oarecum similar compozițiilor din Prince of Persia: The Sands of Time. Per total, The Lost Crown este un joc satisfăcător de privit și ascultat,care face cu succes legătura tematică cu seria Prince of Persia.

Verdict: de cumpărat

Prince of Persia: The Lost Crown este cel mai bun titlu din serie de la The Sands of Time încoace. Faptul că are un scop restrâns, dar executat extrem de bine, e o surpriză plăcută. Jocul iese în evidență în mulțimea de titluri care urmează aceeași formulă de joc open world masiv care compune 90% din catalogul recent Ubisoft.

Din păcate, The Lost Crown n-avea cum să scape cu o problemă impusă de compania-mamă: prețul de lansare este de 50 de euro. Chiar dacă sunt de părere că poate fi justificat prin calitatea celor între 20 și 30 de ore de gameplay – în funcție de cât de meticulos explorezi labirintul din Mount Qaf – asta nu schimbă faptul că alte titluri excelente de acest fel, precum Hollow Knight sau Dead Cells, au avut prețuri de lansare semnificativ mai reduse.

Și ar fi păcat ca, din cauza asta, jocul să nu atingă țintele de vânzare pe care și le-a propus Ubisoft. Nu că aș avea mare simpatie pentru deciziile lor comerciale, dar The Lost Crown este exact relansarea de care avea nevoie seria Prince of Persia, și totodată unul cele mai bune scoase sub egida gigantului francez în ultimul deceniu.

Notă: 8,5/10 | Disponibil pe: Windows (Ubisoft Connect, Epic Games Store), PlayStation 4, PlayStation 5, Xbox Series X/S, Xbox One, Nintendo Switch

Detalii tehnice

Testat pe: Nintendo Switch

Nivel grafică: Docked 1080p/60 FPS

Probleme tehnice: Câteva glitch-uri vizuale rare, precum cadavre de inamici sau alte elemente de joc care rămân suspendate în aer. Situații foarte rare în care camera rămâne blocată pe o zonă anterioară.