Foto: DC Comics
The Authority va fi filmul cu supereroi pentru epoca streamingului sau va pune capac genului73 min read
Warner Bros. au anunțat ecranizarea unei benzi desenate care aparține unei lungi tradiții în interiorul căreia se speculează tensiunile dintre marele ecran din cinematograf și micul ecran din sufragerie. „The Authority” ar putea da un suflu nou filmului cu supereroi, dar ar putea la fel de bine să anunțe epuizarea acestui fel de blockbuster.
E sărbătoare pentru mine de fiecare dată când Disney sau WB anunță câte un film nou cu supereroi. Nu pentru că m-aș da în vânt după aceste producții, dar am ocazia să turui despre benzile desenate răstălmăcite sau înălțătate prin ecranizare. Pe 31 ianuarie 2023, WB au dezvăluit, prin James Gunn, „Chapter 1 – Gods and Monsters”, youtube.com pentru un univers cinematografic care să se poată lua la trântă cu cel Marvel, iar printre titlurile anunțate unul m-a lăsat foarte confuz. Este vorba de The Authority, după banda desenată cu același nume de Nu interpretul și compozitorul care a colaborat adeseori cu Nick Cave. Bryan Hitch, Paul Neary și Laura Martin.
Nu pentru că imaginea folosită pentru prezentare arată niște superputernici generici, aproape parodici, rânjind către ceva în afara cadrului, „Avengers Circle Shot”, youtube.com care nu susține deloc promisiunea lui Gunn de a oferi o cu totul altă perspectivă asupra poveștilor cu supereroi. Personal, imaginea respectivă, preluată din coperta de la The Authority #1, mă umple de nostalgie. Mă trimite la adolescență, la discuții interminabile de pe forumuri și din comentariile blogurilor, la o lume întreagă care încă părea „fresh” până și la un deceniu după ce apusese. Dar e o tensiune între nostalgia trezită și pretenția de noutate, iar această tensiune merită explorată.
Într-o înșirare schematică a istoriei seriei, ecranizarea sa pare la mintea cocoșului. Impactul pe care l-a avut artistul Bryan Hitch asupra universului cinematografic Marvel prin reinventarea Avengerilor în The Ultimates „Looking Back on The Ultimates, the Most Uncomfortable Superhero Story Ever Told”, vulture.com „The comic book movement that gave us the era of the superhero movie”, vox.com „Bryan Hitch: A Stealth Architect of the Marvel Cinematic Universe”, youtube.com „The Ultimately Forgotten Origin Of The MCU”, youtube.com Ceea ce uneori este punctat aproape corect, alte ori trecut cu vederea, e că limbajul vizual și abordarea narativă din The Ultimates a făcut întâi vâlvă în The Authority. Iar dacă se ia în calcul faptul că filmul Iron Man din 2008 Tradus în română de Sebastian Mihail și publicat la Editura Litera. de Warren Ellis și Adi Granov, rămâne doar să te întrebi de ce au mai pierdut cei de la Warner Bros. vremea cu Green Lantern, Aquaman sau Black Adam, când stăteau pe această piatră de temelie a filmului blockbuster cu supereroi. Răspunsul, foarte pe scurt, e că publicul larg știa totuși cine erau personajele respective, iar banda desenată originală e atât de sudată în ADN-ul filmului contemporan de spectacol încât nu mai au ce ecraniza din ea.
Răspunsul pe lung presupune o călătorie prin felul în care benzile desenate americane au reflectat și uneori influențat mass-media de-a lungul anilor 1990. În special o bandă desenată numită Stormwatch, predecesoarea lui The Authority.
Goana după nou
La finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990 piața americană de bandă desenată era atât de înflăcărată încât unii artiști puteau face sute de mii de dolari din ceea ce desenau. Erik Larsen, Jim Lee, Rob Liefeld, Todd McFarlane, Whilce Portacio, Marc Silvestri și Jim Valentino. desenatori superstar și-au dat seama că ar putea câștiga chiar milioane dacă pornesc pe cont propriu. Sub o singură entitate legală, Image Comics, Whilce Portacio a trebuit să se retragă temporar din industrie din motive personale, iar când a revenit a publicat sub Wildstorm, studioul lui Jim Lee. Pe lângă cele șase studiouri, a mai fost deschis în 2010 Skybound, de către Robert Kirkman, unul dintre creatorii lui The Walking Dead. studiouri de producție care aveau să opereze ca edituri independente.
Cel mai reprezentativ pentru caracterul specific studiourilor a fost cel a lui Todd McFarlane, sub care a publicat Spawn. Deși aceasta nu e o bandă desenată bună, prin estetică și prin tipul de povești abordate s-a înfipt foarte bine în acel moment din timp, licitând pe o comercializare a transgresiunii specifică generației MTV. Spawn e un stindard al perioadei, alături de Nu Metal, gangsta rap, Marilyn Manson, răspândirea culturii wicca și a unui satanism de frondă. Este o colecție de gesturi șocante vândute în doze mici, dar suficient de tari să sperie grupurile de părinți conservatori. Nu reprezintă contracultura, ci o subcultură. Pentru că McFarlane și-a concentrat interesele, a intrat el însuși în acest circuit cultural, „Todd Mcfarlane Reveals Story Behind Korn’s “Freak On A Leash” Video”, revolvermag.com „Todd McFarlane To Make Genesis’ ‘Confusion’ Clip Even More Disturbed”, mtv.com iar Spawn a ajuns tradus repede într-un scurt, dar apreciat, „HBO’s ‘Spawn’ Is Still the Character’s Best Incarnation”, bloody-disgusting.com
Totuși, această integrare înseamnă că, la fel cum Spawn a intervenit asupra unor repere pentru a-și crea identitatea comercială, a devenit la rândul său un reper, topindu-se în curentul din care face parte, acesta fiind în cele din urmă recuperat în mainstream. Multe dintre ideile și imaginile dezvoltate de McFarlane și colaboratorii săi pentru Spawn au fost folosite pentru a da naștere unor serii noi ca Create de Marc Silvestri la Top Cow, alt studio Image. Creat tot de McFarlane. iar influența sa asupra seriei de jocuri video Darksiders este incontestabilă. Asta e soarta unei opere care ajunge, într-un fel, patrimoniu. De aceea nici nu și-a mai găsit ulterior un loc ca produs cultural. Filmul artistic din 1997 a fost un modest succes comercial și un răsunător eșec critic, niciun spin-off al personajului nu se bucură de aceeași faimă, din 2015 McFarlane tot încearcă să-l readucă pe Spawn pe marele ecrane fără prea mult succes, iar emanațiile sale în jocuri video au avut rezultate mediocre.
Tragedia lui Jim Lee, alt fondator al lui Image Comics, e că pentru el acest proces de înglobare în cultura populară se petrecuse deja, fiind arma secretă a home media în fața cinematografului. Fără de această tragedie nu ar fi existat The Authority.
De-a lungul anilor 1980 se sedimenta un curent în media de consum SF/F reprezentat de o orientare mult mai musculară, la propriu și la figurat, spre acțiune. Filme ca Predator, Conan Barbarul, Aliens s-au bucurat de varii grade de succes la casă, dar „The Untold Truth Of Conan The Barbarian”, looper.com Pentru a trece filmul de pe formatul lat al marelui ecran pe cel de 4:3 al televizorului se opta de cele mai multe ori pentru procedeul „Pan and scan”, wikipedia.org prin care se decupa imaginea și se introduceau mișcări suplimentare ale camerei. Dar dacă în cazul blockbusterelor mai epopeice sau atmosferice„Alien on Home Video: The Dark Days of Pan & Scan”, youtube.com pentru anumite filme de acțiune era o adevărată resemantizare. Spectacolul deja asigurat de trupul musculos al lui Arnold sau Stallone și de armele imense cărate de aceștia, devenea cu atât mai intens cu cât ecranul pare că nu-i mai încape, în timp ce camera se prelinge peste ei făcând inventarul echipamentului. De asemenea, decuparea uneori schimbă timbrul unei scene, eliminând ironii sau nuanțe acide la adresa protagoniștilor care ar curma din entuziasmul puștilor obsedați de aceste opere. Aceste producții, și mai ales interpretarea lor de pe micul ecran, au alimentat o întreagă piață media de categoria B, sudându-se de curente conexe, De asemenea adus în mainstream de TV prin difuzarea filmelor de arte marțiale din anii 1970. Doar că, din considerente tehnice și financiare, oferta rareori se ridica la nivelul așteptărilor.
Nenumărate postere și coperte de casete afișau tot felul de extratereștri, ciborgi și soldați echipați până în dinți cu tehnică militară futuristă, numai ca filmele să eșueze sistematic atingerea așteptărilor stârnite de materialele promoționale. Jocurile video erau apogeul acestor așteptări înșelătoare, venind în carcase învelite în imagini inspirate de Frank Frazetta sau Ralph McQuarrie, doar ca jocurile în sine să fie niște pictograme în mișcare, solicitând generozitate și imaginație din partea jucătorilor.
În acest context frustrant al mijlocului anilor 1980 apare Jim Lee, punând acele estetici în secvență, transformându-l pe Punisher și apoi pe X-Men în genul de personaje care tapetau sălile de jocuri sau magazinele de închiriat casete video. Doar că în paginile sale de bandă desenată, promisiunea făcută de copertă este ținută. Toți eroii săi sunt culturiști și fotomodele înzestrate militar și se comportă ca atare. Distanța dintre reclamă și conținut era diminuată și mai mult adoptând inclusiv tehnici publicitare în mijloacele artistice, cum ar fi prin folosirea de compoziții inspirate de postere sau pin-up-uri.
Atât de bine a surprins momentul, alături de Marc Silvestri și Rob Liefeld, încât felul în care a reimaginat mutanții de la Marvel este probabil principala imagine pe care marele public o are despre aceștia. Pe lângă pătrățelele și venele lui Hugh Jackman în rolul lui Wolverine, desigur. Costumele și limbajul corporal al personajelor din epoca Jim Lee sunt cele care au ajuns în serialul animat din 1992, chiar dacă poveștile adaptate îl preced cu zeci de ani. Tot ele au fost introduse de Capcom în jocuri video de succes ca X-Men: Children of the Atom și X-Men vs Street Fighter, ba chiar pot fi regăsite în continuare în titluri contemporane ca Marvel Alliance 3 sau Midnight Suns.
Pe de altă parte, această evadare dintre panourile benzilor desenate a însemnat și că mijloacele multimedia au început să ajungă din urmă ilustrația pe hârtie ca posibilități de reprezentare. Jocuri video ca seria X-Com „X-Com UFO Enemy Unknown Intro 1994”, youtube.com iar altele, „Comix Zone Walkthrough/Gameplay Sega Genesis”, youtube.com chiar transpun interactiv acțiunea din paginile unui comic book, asta fără a adapta o operă anume. În același timp filmul cu ambiții de blockbuster, amenințat de televiziune, începea deja să lase în urmă spectacolul oferit de trupurile unor Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone sau Dolph Lundgren, polarizându-se între plăceri cinematografice mai greu de recuperat pe televizor, respectiv filme mai puțin pretențioase la buget.
Astfel, dacă pentru McFarlane independența a însemnat ocazia afirmării întregului său potențial, pentru Lee a fost mai mult o încătușare. Maniera sa de lucru era în continuare principala atracție în lumea benzilor desenate, fără de care ambițiile editoriale nu ar fi supraviețuit; dar deja nu mai avea nimic de oferit culturii populare în mare. Poate și de aceea și-a asumat aproape de la început caracterul exprimat de expresia „meet the new boss, same as the old boss”. Studioul său, Wildstorm Productions, a luat naștere prin încercarea de a reconstrui cu intenție un univers fictiv colectiv precum cel de la Marvel sau de la DC, lansând în tandem două serii, WildC.A.T.s și Stormwatch, realizate de echipe rotative. Chiar mai mult decât în cazul lui Spawn, nu e vorba de benzi desenate fundamental diferite de ce ar fi făcut creatorii la Marvel. Sunt tot povești cu supereroi, din care s-a scos istoria sedimentată în decenii de lupte, dezastre, invazii secrete și războaie infinite. Asta nu i-a oprit să încerce scoatere în evidență a micilor diferențe. McFarlane a avut o intuiție extraordinară în identificarea elementelor care se potrivesc în calotele formate prin ruperea de universurile bine stabilite. În schimb, Jim Lee și Brandon Choi, deja părinți cu responsabilități, au apelat la ce au avut la îndemână, anume radiația de fundal a televizorului lăsat să turuie.
Atracția principală a fost mereu Jim Lee, sau cineva care îl imită cât de bine poate, desenând soldați cu fizic de culturist, respectiv „hot babes”, flexând cu săbii și arme cât tunuri, iar asta a oferit publicului cu desăvârșire. Dar ceea ce dă pretextul pentru acele scene transformă totul într-un vis febril. Ipostaze de telenovelă cu afaceriști complotând peste pahare de whiskey și trabucuri sunt întretăiate cu scene aluzive de budoar sau nelipsitele bălăceli în piscină, „When aliens come to Earth to ask for our help, a few suspicious humans discover their horrific true intentions and prepare to resist.”, imdb.com și desenat încă după regulile elaborate de Burne Hogarth la 1958 în Dynamic Anatomy.
Dacă WildC.A.T.s este o proiectare a programelor TV din timpul zilei și după-amiezii într-o bandă desenată cu supereroi, Stormwatch continuă tura cu știrile din „primetime” despre războaie, terorism, proteste violente de stradă care se transformă în ocazii de a sparge vitrine, strecurate apoi prin Star Trek-urile produse de Rick Berman. Astfel, premisa creației lui Lee și Choi e că Națiunile Unite ar avea o stație spațială cam la fel de dotată ca Enterprise-ul lui Picard de unde trimit în tot felul de zone fierbinți o echipă paramilitară multi-etnică, multi-națională, impecabil pregătită și echipată.
Introducerea supereroilor în probleme de geopolitică nu e ceva nou. Chiar și făcând abstracție de benzile din anii 1930-1940, unde Hitler era luat la pumni cu regularitate, sau de romane grafice ca Watchmen, exemplele nu numai că sunt numeroase, dar au și continuitate editorială. Mike W. Barr și Jim Aparo au dat tonul cu Batman and the Outsiders în 1983. Seria Justice League din 1987, scrisă de Keith Giffen împreună cu J. M. DeMatteis și desenată de Kevin Maguire, își pune repede un International în coada titlului și anticipează în linii mari Stormwatch. Tot în 1987 începe publicarea lui Suicide Squad, de John Ostrander și Kim Yale, care e o capodoperă, în mare parte pentru că autorii par chiar să asculte știrile din care își trag inspirația, ba poate chiar să citească despre subiect. Ce a făcut Stormwatch deosebit a fost să parieze în costumele personajelor și în dialogul cu publicul pe acea dimensiune militară, servind trupele speciale drept spectacol supereroic. Dacă alte serii se fereau să pună în prim plan asimilarea supereroilor cu funcții militare, Stormwatch își făcea reclamă fix cu această mișcare provocatoare.
Nu mai ai ce vedea la TV
Timp de trei ani s-au succedat cam trei echipe la cârma seriei, până a ajuns la Warren Ellis și Tom Raney cu Stormwatch #37, care au început o lungă muncă de netezire a materialului existent. Dacă în formula originală titlul reflecta optica unui O persoană care frunzărește canele TV în căutarea a ceva de vizionat. această nouă versiune vine din perspectiva unui Cineva care a renunțat la oferta furnizorului de televiziune. Înarmați cu casete video atent studiate și indiferenți, ba chiar ostili, față de lumea din afara subculturilor preferate, noii autori încep să cultive o estetică, nu doar să lase timpul să-și pună amprenta peste opera lor.
Primul lucru de remarcat este că tonul înclină mult mai mult spre horror, melodramele interpersonale sunt abandonate prin renunțarea la multe dintre personajele acumulate până atunci, iar racordarea la evenimentele curente este înlocuită cu o gesticulare vagă către puterile lumii, ascunse sub umbre unde s-ar putea găsi orice și-ar dori cititorul să-și imagineze. Ceea ce nu înseamnă că mizează pe originalitate pentru a umple golurile lăsate, din contra. Banda devine un lung șir de citări și ecouri dintr-o listă atent selectată pentru a sugera erudiția creatorilor și a flata egourile cititorilor. Lângă Star Trek-ul deja existent se adaugă Dosarele X, Neon Genesis Evangelion, William Gibson, Clive Barker, Masamune Shirow, un pic de Tarantino și mult Alan Moore.
O consecință a acestei abordări este o paradoxală depolitizare a poveștilor, împreună cu insistarea, atât din gura personajelor, precum și din peritexte, că poveștile sunt mai serioase ca niciodată. În haosul narativ și vizual de până atunci puteau fi văzuți totuși soldați în uniforme credibile, se făcea referire la tribunale de război și alte proceduri marțiale, iar căderea Uniunii Sovietice și reintegrarea Europei de Est cu cea de Vest erau subiecte la ordinea zilei. Ellis recurge la estetica unor intervenții politice în artă, fără a continua gestul până într-un act. E ceva anunțat chiar de primul antagonist, expediat pe cât de repede a fost introdus. Este vorba de un super-soldat nazist cu craniul expus, care citează din Așa grăit-a Zarathustra. Pe de-o parte un act cât se poate de explicit și grav, pe de altă parte cu cât se poate de puțină miză. Nu e altceva decât o modernizare în aparență a lui Red Skull, dar golit de substanță, pentru că nu răspunde în același fel momentului prezent. Politica nu mai este ceva ce se întâmplă, ci ține de domeniul istoriei. Dar istoria s-a sfârșit, iar acum a rămas doar trecutul. Trecut care uneori nu e atât de bine îngropat cum se credea, ceea ce e treaba protagoniștilor să redreseze.
Al doilea lucru de interes este racordarea la cultura populară sincronizată cu ipostazele reprezentate și mai ales cu maniera reprezentării. În desenul unui Brett Booth sau Scott Clark stătea jumătate de secol de bandă desenată așezată în straturi eterogene. Pe fiecare pagină apăreau personaje cu expresii purtate de Barry Windsor-Smith și John Byrne încă de la Jack Kirby, flexând precum culturiștii din reviste de fitness cu mușchii definiți „Whatever Happened to Barry Windsor-smith in the Comics Conversation?”, archive.org Orice mizanscenă, orice compoziție a cadrului, orice s-ar fi întâmplat într-un anumit panou trebuia să-și facă loc printre figurile contorsionate, definite prin sute de hașuri. În cele mai bune condiții, artiști ca Jim Lee sau Greg Capullo reușesc să digere toată această istorie grafică în imagini coerente, pentru a le pune în dialog cu esteticile populare în afara lumii benzii desenate. Rareori era cazul cu Stormwatch, iar răspunsul noii echipe a fost iarăși de a începe de pe o filă cât mai curată. Tom Raney și Randy Elliot se debarasează de multe dintre ticurile și mărcile stilistice specifice benzii desenate americane de la acea vreme, mergând pe un desen mai academic, unde acțiunea filmică sau a animațiilor este principala sursă de inspirație.
De-a lungul a 14 numere, Ellis și Raney au tot netezit fibra seriei. Iar din multe puncte de vedere, povestea este fix despre acest act de curatoriere. Autorii au evitat subiecte care ar deranja, personaje și situații considerate caraghioase, ducând metatextul schimbării chiar în diegeza benzii care ridiculizează personajele abandonate, respectiv laudă noile costume.
Astfel banda ajunge la un prim punct de cotitură când echipa Stormwatch, într-un ciclu de povești intitulate Change or Die, confruntă Această învechire e comunicată prin costumele lor, dar și prin proporțiile exagerate, care fac notă discordantă chiar și față de cei mai „lucrați” membri ai Stormwatch. aranjați într-o aproape Ligă a Justiției care își propune să schimbe lumea în bine. Primul volum se încheie, evident, concluzionând că astfel de ambiții sunt marca unei psihologii morbide.
„Widescreen comics”
#50 a fost mai lung și a costat cu doi dolari mai mult decât de obicei, astfel încât deși a căzut pe locul 112 ca număr de reviste vândute în acea lună, s-a plasat pe locul 54 în ceea ce privește încasările. De asemenea, relansarea a stârnit curiozitatea fanilor și colecționarilor, ridicând pentru câteva luni noul volum în jur de 15 poziții, cât să încapă în top 100. Mă bazez pe analiza de piață a lui John Jackson Miller publicată pe comichron.com. dar și pentru a demarca evoluția esteticii. În producție marșează și mai mult pe culoarea digitală, iar Tom Raney este înlocuit în primă fază de Phil Jimenez, care amplifică senzația de realism printr-un desen încă și mai academic. Ca fir epic pare că bate pasul pe loc, ocupându-se cu o bucătăria internă din ce în ce mai săracă, până la numărul 4, când Bryan Hitch ia în mână creionul, Paul Neary pensula cu cerneală, iar Laura Martin se pune pe colorat digital desenul. În acel moment, miza devine clară. Dacă până atunci Stormwatch a metabolizat televiziunea și videoul, a venit vremea noului blockbuster.
Într-o mișcare care cred că e auto-mitologizare, Hitch spunea că dorea să abandoneze lumea benzilor desenate, iar că cele opt numere din Stormwatch ar fi trebuit să funcționeze drept cartea sa de vizită pentru Hollywood. În interviuri recente povestea rămâne aceeași în linii mari, dar mai puțin dramatică. este adevărat că și-a antrenat până la paroxism ochiul să vadă asemenea unei camere de filmat. Și încă nu a oricui, ci a lui James Cameron, Tony Scott, Roland Emmerich, Steven Spielberg și Michael Bay.
Intenția de a emula filmul american de spectacol se vede din când în când încă din volumul anterior și e, retrospectiv, o mutare clară chiar din numerele desenate de Jimenez. Dar niciunul nu a pătruns în angrenajele acelor filme cum a făcut-o Hitch. Ellis a descris stilul ca „widescreen comics”, iar așa i-a rămas numele. Citind despre cum e obținut efectul, ai putea crede că e doar o găselniță de marketing. Singurul lucru care salvează termenul de la așa sentință e că privind o pagină din The Authority, Echivalentul trupei pentru Superman. în zbor cu el. Paginile lui Hitch, Neary și Martin lasă impresia de film, nu punând o poză în fața ochiul, ci descoperind cum să păcălească hârtia să fie văzută în același fel în care este privit marele ecran.
Denumirea abordării trimite la o preferință pentru acele panouri întinse, a căror formă sugerează cadrul unui film tras pe peliculă de 65 sau 70 de mm. E, ce-i drept, un element, dar „An Interview With Connor Willumsen”, tcj.com din neînțelegerea faptului că proporția casetelor contează doar într-atât încât ajută la obținerea de compoziții cinematice, iar că ceea ce dă grandoarea filmului prins pe acele negative e cât de multă lumină, deci informație, pot absorbi. Hitch, Neary și Martin au înțeles asta.
Linia în desen, mai ales în desenul de bandă desenată, are o funcție privilegiată, dar și supraîncărcată. Definește forme, textură, umbre, distanțe, adâncimi, direcția lumii și dimensiunea sursei de lumină, precum și artificii grafice care sugerează lucruri nevăzute ca traiectorii de mișcare, mirosuri sau starea interioară a personajelor. Un desen prea încărcat de linii este citit greu de ochi, mai ales dacă prin linie sunt codificate prea multe tipuri de informație, iar asta face figurile să pară înghețate. O figură al cărei volum este insuficient definit pare ușoară, fără greutate și forță. Fără penumbră este greu de apreciat caracterul luminii și forma suprafeței umbrite. Tehnici de desen prin care se reprezintă trecerea de la întunecat la luminos pentru a sugera relieful unei suprafețe. nu se poate înțelege forma suprafeței iluminate. Istoric, artiștii de bandă desenată au făcut compromisuri: ori pagini pline de informație, dar zgomotoase Iar excepțiile de la regulă se afirmă tocmai prin tehnicile cel puțin ingenioase prin care au reușit să evite aceste compromisuri. Artiștii de geniu sunt cei care tocmai în astfel de exagerări și dezechilibre au reușit să ilustreze noi feluri de a vedea lumea.
Ceea ce echipa artistică din spatele lui Stormwatch, și apoi The Authority, a reușit să facă a fost tocmai dezvoltarea unor maniere de a codifica cât mai multă informație în fiecare imagine, într-un fel cât mai ușor decriptabil cu putință.
Fără a se dezarma complet de tehnicile de caricatură, Hitch și Neary prioritizează sugerarea formelor prin contur și tragerea în pete de tuș a celor mai puternice umbre. Această exagerare trimite la iluminatul dramatic din filme, dar mai ales elimină din ambiguități: ochiul nu trebuie să stea asupra fiecărei linii pentru a decide din ce domeniu al informației face parte. Astfel artiștii redau corpuri cât mai texturate și solide, cât mai clar cu putință.
Precum linia devine siluetă și pata umbră, culoarea în degradee devine lumină și duce greul pentru aproape toate celelalte posibile funcții ale desenului. Acum linia doar începe sugerarea detaliilor unei forme și a micilor variații de suprafață, difuzia sau duritatea luminii și dacă aceasta cade pe piele, păr, spandex sau metal. Culoarea preia acea sugestie pentru a o desăvârși, ca și cum ar amplifica un semnal. Unul dintre triumfurile lui Hitch și Neary este cât de slab transmit acest semnal, ferindu-l totuși de paraziți. Astfel reușesc să evite emiterea de informație redundantă, împachetând un maxim de informație.
Linia trebuie să fie clară și precisă pentru că efectul căutat mizează pe punerea acestor figuri în relație unele cu altele și cu spațiul pe care îl ocupă. Întrucât hârtia nu e un platou de filmare, personajele desenate nu ocupă un spațiu fizic și nu se perindă prin fața camerei. Însă tocmai asta este ceea ce vrea Hitch să lase impresia că se întâmplă. Figurile „nu stau la poză”, ci sunt prinse mereu în mișcare, gesticulând, interacționând unele cu altele sau cu decorul; nu sunt dispuse pentru a-și etala costumele, aparatura sau musculatura, oricum simplificate, ci pentru a delimita natural un areal și a-i da profunzime. Micile asimetrii, felul în care personajele se obturează unele pe altele, cum sunt tăiate de marginile panourilor, faptul că atunci când sunt aranjate în grup unele ajung să se piardă în fundal, toate acestea nu sunt imperfecțiuni, ci mijloace atent studiate de a sugera acele lumi imense de blockbuster, precum și viteza amețitoare a spectacolului surprins în ele. Și aici, culoarea, funcționând ca lumină, este cheia de boltă. Culoarea încheagă toate figurile într-o limită fizică, prinzându-le în aceeași lumină ambientală și evocând astfel surse de lumină din afara cadrului; culoarea trasează distanțe afectând doar obiectele și figurile de lângă o sursă de lumină, pierzându-se odată ce se îndepărtează.
Stormwatch se încheie astfel ca un prototip pentru o anumită manieră de a face benzi desenate, pregătind în același timp terenul pentru povești cât mai potrivite acelei maniere. Pregătire care înseamnă Această curățenie s-a petrecut și printr-un număr special, anume WildC.A.T.s vs Aliens, scris de Warren Ellis, desenat de Chris Sprouse și colorat de Laura Martin. sau instituții cu tehnologie științifico-fantastică, pentru a transforma o așchie din Stormwatch în The Authority, singura grupare capabilă protejeze pământul de cataclisme.
Urmează, de această dată în nou-lansată bandă desenată The Authority, trei povești care demonstrează ce se poate obține introducând supereroi într-un scenariu de tip Armageddon sau Ziua Independenței: scara dezastrului poate crește, fiecare membru carismatic al echipei ajunge implicat în acțiune, chiar dacă e un ciudățel deloc în formă. Mai mult, totul devine mai tactil, personajele acționează asupra mediului înconjurător fără intermedierea unor vehicule. Este injectarea plăcerii contondente a unui film de acțiune din anii 1980 în schemele narative și formulele vizuale ale unui film cu dezastre. Faptul că timp de aproape un deceniu jumătate Hollywood a fost dominat de această tipologie de filme îi demonstrează într-un fel succesul. Dar am văzut deja ce se întâmplă cu o estetică de succes.
Superputerile pe marele ecran
Ceea ce ratează analizele care identifică reușita universului Marvel în desenele lui Bryan Hitch pentru The Authority și The Ultimates este că la momentul premierei în 2012, The Avengers se afla deja în dialog cu ceea ce deveniseră clișee de imagine pentru marile filme americane.
Cadru din Pearl Harbor.
Cadru din Black Adam.
Cadru din trailer-ul de la Guardians of the Galaxy vol. 3.
În cursa continuă dintre cinematografe și televizoarele din ce în ce mai mari, precum și în „The real reason that Hollywood keeps making ‘Transformers’ films”, cnbc.com Hollywood a speculat din ce în ce mai mult pe spectacol. Geniul echipei din spatele lui The Authority e că au putut să vadă în 1998 cum vor arăta filmele în 2008. Au luat un univers pestriț, diform, inegal și l-au șlefuit până la transformarea într-o oglindă sferică în care se putea vedea lumea așa cum avea să fie. Înainte ca Michael Bay să „bombardeze” Pearl Harbor, au putut vizualiza nu numai cum ar fi făcut-o, dar și cum același cadru poate fi folosit pentru a transforma supereroul într-o adevărată ghiulea umană, debordând de aceeași energie ca o bombă. Înainte ca Neo să se lupte cu zeci de Agenți Smith deodată, ca Optimus Prime și Megatron să se trimită unul pe altul în zbor printre zgârie-nori, ca J. J. Abrams să inunde cadrul cu artefacte de la lumină băgând nava Enterprise în priză și ca James Cameron să aterizeze pe Pandora, Ellis și Hitch erau deja acolo.
Pe de altă parte, anticiparea locului unde va ajunge „Michael Bay – What is Bayhem?”, youtube.com poate fi un exercițiu interesant, însă discutabil din punct de vedere al rezultatului dramatic. Ellis și Hitch au plecat după 12 numere demonstrând potențialul abordării, fix înainte ca limitele sale să devină stridente. Iar acea șlefuire despre care am tot vorbit a însemnat tocmai eliminarea materialului care ar fi putut să dea textură și specificitate poveștilor.
Pe lângă strategia universului comun, „Half in the Bag Episode 31: The Avengers”, youtube.com estetica blockbusterelor contemporane într-un fel aproape subversiv. A chemat publicul pentru a-i arăta cum este salvat New York-ul de la invazia Chitaurilor, dar l-a făcut să rămână pentru relația comic-abrazivă dintre Steve Rogers și Tony Stark, imortalizată apoi în zeci de GIF-uri răsfirate pe internet. Fix genul de situație care nu-și mai găsește locul în The Authority.
Sigur, niciun film cu supereroi nu este ecranizarea fidelă a vreunei anumite benzi desenate, „Batman v Superman: What is it made of?”, medium.com din tot felul de surse, închegat cu inovațiile cineaștilor, dar din cauza aplecării intenționate spre film The Authority nu lasă un astfel de spațiu de manevră. Nici măcar în bandă desenată povestea nu a putut fi susținută, crescută sau îmbogățită, în ciuda a numeroase încercări. După plecarea creatorilor originali, în jur de alte șase echipe au tot preluat ștafeta. Doar Mark Millar și Frank Quitely s-au apropiat de, ba chiar au depășit, succesul primelor douăsprezece numere, însă cu o cu totul altă abordare și „The Wedding Issue: Apollo and Midnighter”, womenwriteaboutcomics.com Iar nici măcar acel apogeu nesustenabil nu a adus titlul în vârful clasamentului vânzărilor. Ceea ce nu a oprit pe editorii de la Wildstorm să arunce nada iar și iar. Sau pe cei de la DC să încerce transformarea Titlul se cheamă Stormwatch, dar componența echipei este cea din The Authority, precum și misiunea sa de a proteja Pământul de gărgăuni cosmici. într-un pilon al universului DC când acesta a fost recreat în 2011, parțial pentru a îngloba și În 1998 DC Comics a cumpărat de la Jim Lee studioul Wildstorm, dar l-a păstrat ca imprint separat. iar apoi în 2017 crearea unui univers Wildstorm modernizat prin seria The Wild Storm de Ellis și artistul Jon Davis-Hunt. Indiferent de formulă, publicul larg de bandă desenată nu a împărtășit entuziasmul editorilor pentru personaje. Originile lor subculturale nu au putut fi șterese, dar poate nici nu ar fi trebuit încercat.
Este noul univers cinematografic DC epuizat din fașă?
Următoarea frontieră a universurilor cinematografice este integrarea sinergică a filmelor, serialelor, poate chiar a jocurilor video. Disney a eșuat inițial, după ce Joss Whedon a declarat că serialul Agents of S.H.I.E.L.D. nu este canonic pentru Avengers: Age of Ultron, iar producțiile cinematografice nu atât că s-au contrazis cu serialele de pe Netflix, cât s-au ignorat reciproc cu spor, până la apariția lui Charlie Cox ca Matt Murdock în Spider-Man: No Way Home, în 2021. A doua tentativă, odată ce au dezvoltat propriul serviciu de streaming, a dat rezultate mai bune, însă încă imperfecte.
Serialele Marvel de pe Disney+ au aceeași funcție în ecologia universului ca cea a filmelor, iar cu excepția a jumătate de sezon din WandaVision, chiar arată și se simt ca niște filme lungite. Această nediferențiere a celor două medii e demonstrată de faptul că unul dintre serialele anunțate, „Marvel’s ‘Armor Wars’ Series Starring Don Cheadle to Be Redeveloped as a Movie”, variety.com este în curs de a fi reșapat pentru cinematograf. În teorie, abordarea promite că țintuie publicul în fața ecranelor mici și mari, dar în practică transformă vizionatul unor filme de acțiune lejere în teme pentru acasă. Cine vrea să se bucure pe deplin de Doctor Strange in the Multiverse of Madness trebuie să fi văzut WandaVision, cine vrea să nu fie pierdut în cosmologia multiversală a viitoarelor filme Avengers trebuie să se fi uitat la Loki, iar cine vrea să nu fie lăsat cu ochii în soare de demascarea unui anumit personaj în Hawkeye ar fi trebuit să fi vizionat Black Widow. Numai gândul că dacă vreau să mă uit la The Marvels va trebui nu numai să-mi amintesc ce s-a întâmplat în Captain Marvel și WandaVision, ci și să mă apuc de Ms. Marvel mă obosește. La un moment dat publicul rămâne atât de în urmă cu „temele” încât caracterul de univers al francizei se transformă într-un detriment.
Ceea ce devine sufocant la universul Marvel nu e doar numărul de produse lansate, ci mai ales caracterul său totalizator. Fiecare producție este parte dintr-un întreg nu doar la nivelul diegezei, fără de care nu ar fi fost un univers, ci și al perspectivei asupra lumii, ba chiar al ethosului creativ din spatele său. Chiar și atunci când caută estetici diferite sau alte abordări asupra poveștilor, pare că o fac cu timiditate, revenind foarte repede pe traiectoria comună sau, din contra, pierzându-și cu totul direcția, ca Thor: Love and Thunder. Odată la câțiva ani, Kevin Feige anunță un număr din ce în ce mai mare de filme și seriale care se zidesc unele peste altele până la o producție fenomen care ar trebui să fie cheia de boltă a acestui edificiu multimedia. De aceea, unele dintre cele mai bune glume din The Boys sunt tocmai cele care parodiază felul în care filmele respective arată sau sunt promovate, pentru că identifică această unitate monotonă.
CITEȘTE ȘI: Ant-Man: Quantumania. Socialism și CGI
Pentru WB inclusiv replicarea unei constelații de filme și seriale cât de cât coerent legate între ele, care să se amplifice și promoveze reciproc, ar fi un triumf, după ce au ratat trenul deceniul trecut. Mai ales că ar dura câțiva ani până să atingă aceeași densitate obositoare de lansări. Dar cred că includerea lui The Authority în selecția de titluri sugerează factorul de noutate, poate chiar o evoluție a modului de construire a unui brand care să prevină această inevitabilă implozie sub propria greutate.
În Action Comics #775 din 2001, Joe Kelly și Doug Mahnke introduc o echipă denumită The Elite, cu personaje analoage celor din The Authority, doar cu preocupări mult mai puțin clasic supereroice: omoară teroriștii și răufăcătorii pe care Superman îi păsuiește. Povestea este intitulată What’s So Funny About Truth, Justice & the American Way?, ceea ce spune cam tot ce e de spus. E reafirmarea unui Superman pacifist și non-violent în fața criticilor că ar fi o formulă învechită, care nu face față lumii în schimbare. Povestea este suficient de populară să aibă „What’s So Funny About Truth, Justice & the American Way?”, wikipedia.org și „’Superman vs. The Elite’ Review”, screenrant.org ce-i drept printre animațiile de duzină produse de WB direct pentru DVD. Iar în 2021, când Grant Morrison și Mikel Janin au mai adăugat o tentativă la lungul șir de tentative de a da un rost lui „Superman & The Authority: The Case for a More Compassionate Man of Steel”, denofgeek.com s-au agățat de acea parodie mai mult decât de orice a venit înainte.
Această recunoaștere a subculturilor de către mainstream transformă consumul de media într-un soi de întrecere între echipe sportive, fiecare titlu propunând o anumită direcție sau abordare pentru brandul general. Conflictul clasic dintre studiouri, edituri sau francize, „Marvel vs DC” sau „Star Trek vs Star Wars”, este astfel adus în interiorul unui brand. Mai mult, dominația comercială a unei serii cu o anumită abordare în fața uneia contestatare, fiind tradusă într-un conflict fictiv, este dramatizată. Asta contribuie la întărirea diferențelor dintre mainstream și curentele alternative, ceea ce în final dă consumului cultural un aer democratic, fanii căpătând impresia că „votează cu portofelul” asupra traiectoriei titlurilor și personajelor preferate.
În haosul care a caracterizat producțiile de la WB a fost anticipată deja această dinamică. Acestea nu au fost dirijate de o mână coerentă ca a lui „The Crazy Career of Marvel’s Kevin Feige: Architect of the MCU”, youtube.com ceea ce a dus la producții discordante, încercări ridicole de se lipi unele de altele și schimbări bruște de direcție. În același timp, franciza DC a devenit un câmp de luptă între diferiți producători și regizori, atrăgând în jurul lor grupuri mai mici sau mai de fani. Înlocuirea lui Zack Snyder cu Joss Whedon la Justice League a dus la un mic război civil, care s-a dovedit în cele din urmă productiv pentru WB. Ani de zile Snyder a alimentat ideea că o ediție mult diferită a filmului nu doar că a fost plănuită, „Zack Snyder Reveals Best Look Yet At Darkseid In ‘Justice League’”, heroichollywood.com doar că WB refuză să o lanseze. Aceste teasere au creat o subcultură printre fani și au transformat filmele precedente ale regizorului „Zack Snyder Comments on DC Films’ Success After Justice League”, comicbook.com Iar când a venit vremea lansării HBO Max în perioada pandemică, WB au găsit în așa-numitul Snydercut, fix „The Snyder Cut Has Already Done Its Job for HBO Max”, vulture.com Black Adam poate de asemenea să fie citit ca dramatizarea unor lupte intestine din cadrul WB, Dwayne Johnson promovându-l aproape ca pe un meci de wrestling, „So, Will ‘Black Adam’ Be Changing The Hierarchy Of Power In The DC Universe?”, forbes.com Însă, pe lângă faptul că e un film inegal, The Rock voia să se lupte cu un dușman care nu prea era. Dacă filmele cu Superman ale lui Zack Snyder ar fi fost într-adevăr despre un boyscout solar, prietenos, dar care e prea încrezător în poveștile oficiale ale guvernelor vestice, atunci povestea unui antierou care se apleacă asupra unor comunități defavorizate și popoare colonizate, apărându-le cu mijloace exagerat de violente ar fi fost interesantă.
CITEȘTE ȘI: Black Adam: Supereroii mei minte nu are
Ori, fix așa ceva pare James Gunn că vrea să creeze în cadrul noului univers DC, inclusiv prin felul în care vorbește despre titlurile anunțate, promovând nu planuri cincinale, ci familii de personaje. Vrea să creeze poli de putere în cadrul universului, astfel încât fanii să meargă dintr-unul în altul, în căutarea nu doar a unor estetici sau tipuri de povești diferite, ci a plăcerii participării într-o subcultură. Brusc, lucrurile ar deveni mult mai dinamice. Fanii s-ar grupa în jurul unor buzunare din cadrul universului DC, asemenea felului în care se grupau în jurul a două studiouri diferite, generând interes pentru toată oferta studioului și oferind ca posibilitatea de a contesta o anumită direcție artistică fix prin consumul alteia. Este o soluție elegantă și ar fi un act impresionant de gestiune a producțiilor. Iar prezența unui titlu ca The Authority anunță fix doza de conflict necesară pentru a anima lucrurile.
Nu sunt însă sigur dacă rezultatul este de dorit pe deplin. Până la urmă ar însemna doar o versiune ceva mai puțin frustrantă a actualului ecosistem Marvel, în care spectatorii se țintuiesc singuri în fața ecranelor mari și mici.
