Ant-Man: Quantumania. Socialism și CGI10 min read

Noul Ant-Man e un film de sacrificiu, departe de candoarea primelor două și ticsit cu CGI anost și acțiune fără suspans.

Iată că am ajuns și în Phase 5 și la al treilea film cu așa-zișii Om-furnică și Viespea, după opt ani de la primul. Timpul zboară, când trebuie să lupți cu Thanos. Iar timpul devine un concept tot mai complicat în Marvel Cinematic Universe, pentru că noua etapă, care debutează cu Ant-Man and the Wasp: Quantumania și va continua, anul acesta, cu Guardians of the Galaxy Vol. 3 și The Marvels, va fi absorbită de provocările și complexitățile ori incoerențele teoretice ale multiversului, de care s-au lovit, în trecutul recent, și Spider-Man, Doctor Strange și Loki. Iar Ant-Man al treilea, din păcate, chiar arată și se comportă ca un antreu rece, cam fără sare și piper, peste care treci fără prea multă satisfacție.

Primele două m-au surprins plăcut, printr-o abordare diferită față de rețeta MCU, care și-a construit personajele fie în tușe prețioase (Iron Man și Captain America), fie într-o manieră sobră-aproape-camp (Thor). Filmele regizate de Peyton Reed (care și-a făcut mâna și renumele datorită câtorva comedii romantice, precum Down With Love sau Yes Man) s-au distanțat  de spectacolul bombastic și supraîncărcat cu CGI. Scott Lang, prin intepretarea excelentă a lui Paul Rudd, era, astfel, un personaj mai aproape de natural, decât de supranatural, stângaci, amuzant și, cel mai important, spre deosebire de ceilalți „luptători înăscuți”, vizibil copleșit de evenimentele extraordinare care se întâmplau în jurul lui.

CITEȘTE ȘI: Doctor Strange In the Multiverse of Madness: Curs de vrăjitorie pentru amatori

Quantumania, însă, s-a lepădat de toate aceste aspecte și s-a „micșorat” în business as usual, în ciuda faptului că „there is always room to grow”, cum citează Lang dintr-un pasaj din propria carte de memorii, pe care îl recită în primele minute ale filmului. Tot în prima parte, în premieră pentru un film Marvel, aflăm că lumea post-Thanos și post-The Blip e complicată, iar viața nu e deloc ușoară: joburile și, mai ales, locuințele sunt insuficiente după cei cinci ani în care cealaltă jumătate din populație a reapărut din neant.

Nuanțe politice și ideologice, despre sărăcie, gentrificare și corporatizare, sunt mai tangibile decât în celelalte filme Marvel, în timpul unor dialoguri dintre Lang și fiica lui, Cassie (Kathryn Newton), care e, printre altele, activistă politică cu câteva cârlige progresiste („Just because it’s not happening to you doesn’t mean it’s not happening”) sau feministe („It’s never too late to stop being a dick!”) de bifat.

De fapt, cred că producătorii Marvel au făcut update la Power Pointul ideologic intern, pentru că, în a doua parte a filmului, s-au pronunțat, cu admirație timidă, „socialism” și „tehnocrație” (în mod ironic, cele două concepte pot fi argumentate lejer în contradictoriu). Paranteza cu încărcătură politică a lui Hank Pym (care i-ar crea lui H.R. Patapievici un rant despre „blestematul socialism”,Context: youtu.be cum îl numea prin anii ’90), despre avantajele unei astfel de organizări sociale, a fost, totuși, înăbușită rapid, cu o glumă.

Firește, socialismul nu putea să fie decât meme într-un film Marvel, nu cumva să se simtă cineva vinovat sau responsabil, într-o sală de cinema din mall, cu popcorn și suc la suprapreț, pentru că participă la o producție realizată cu sute de milioane de dolari, aglomerată cu plasări de produse, de către o companie care își plătește prost angajații„Disneyland workers face ruthless exploitation. Their fight is our fight”, theguardian.com sau chiar îi explotează în fabrici chinezești.„Disney factory faces probe into sweatshop suicide claims”, theguardian.com 

CITEȘTE ȘI: Black Panther: Wakanda Forever. Război, adjectiv

Iar comentariile și „înțepăturile” politice sunt cu atât mai sâcâitoare și ridicole, cu cât acest al treilea Ant-Man nu mai e filmul ăla distractiv, aproape inocent, ba chiar se ia foarte în serios. Familia-furnică sunt micșorați în quantum realm, după ce sunt localizați, în mod ironic, cu ajutorul unei invenții a lui Cassie, de către Darren Cross (Corey Stoll), pe care probabil ți-l aduci aminte din prima parte (tipul ăla care micșora, nevrotic, iezi), ținut în viață și transformat într-un cyborg de Kang The Conqueror (Jonathan Majors). Kang, unul dintre cele mai puternice personaje negative din benzile desenate, în principal inamicul celor din Avengers și Fantastic Four (al căror reboot a fost, recent, amânat tocmai pentru începtul lui 2025), va fi noul Thanos, în caz că nu știai – tot în 2025, va apărea Avengers: The Kang Dynasty.

Kang, însă, deși nu e plicticos – Majors reușește să-i ofere mai multă profunzime decât ar fi meritat scenariul modest scris de Jeff Loveness (care a mai scris, printre altele, șase episoade din Rick & Morty) –, n-are suficient background, iar motivațiile sale de a domina multiversul sunt vagi, în afara câtorva panseuri mizantrop-bacoviene despre moarte. Ceva mai multe despre el va dezvălui noul sezon Loki, după cum  sugerează un clip de generic, dar, până atunci, am avut parte de vreo două ore în care familia-furnică s-a trezit captivă într-o lume bricolată din peisaje care mi-au adus aminte de wallpaperele abstracte de pe DeviantArt cca. 2003 și decoruri și „vietăți” parcă refuzate de directorii artistici ale unor Star Wars sau Guardians of the Galaxy. Pur și simplu, după vreo jumătate de oră, începi să-ți dorești ca personajele să se întoarcă în New York, dar, aparent, n-a știut nimeni cum să facă filmul ăsta să fie altceva decât o pierdere de timp.

În cinematografe | Per total: 4/10 | Știință & Tehnologie: 5/10