Foto: Liane Hentscher/HBO
Trei întrebări cu care am rămas după primul sezon The Last of Us13 min read
Cu bune, cu rele, The Last of Us a ajuns la finalul primului sezon. Până la al doilea, mai avem câteva lucruri de discutat.
După nouă episoade, parcă prea multe, după multe momente nereușite ori monotone, dar și după multe altele redutabile, în special cele thriller și western, încerc să răspund la trei întrebări esențiale despre unul dintre cele mai importante seriale ale începutului de an.
A fost bun?
The Last of Us a fost, în cele din urmă, după toate cele nouă episoade văzute, un serial suficient de inegal încât să mă plictisească pe alocuri, cum a fost în special cazul episodului al șaptelea, care se petrece, în mare parte, într-un mall părăsit, cu fetișuri la îndemână pentru anii ’80 și targetat, parcă, la modul „Hai să prindem câți mai mulți fani Stranger Things”, sau chiar să mă enerveze, atunci când Joel își revine miraculos, spre sfârșitul episodului în care o recuperează pe Ellie din tabăra canibală, condusă de predicatorul David. Pe cât de meticuloși au fost, în multe momente, cei doi scenariști, Neil Druckmann și Craig Mazin, pe atât s-au complicat inutil în altele. Alt exemplu, în acest sens, e și melodramatismul exagerat din al treilea episod (au fost momente când simțeam că reascult replici din Tânăr și neliniștit).
Pe de altă parte, chiar și cu acele scene siropoase, acel episod rămâne și cel mai impresionant, alături de ultimele două. „Long, Long Time” m-a surprins prin faptul că a dedicat aproape 80 de minute (un film în sine, practic) relației dintre Bill și Frank, interpretați de doi actori excelenți, Nick Offerman (vezi Devs) și Murray Bartlett (vezi The White Lotus). O povestioară adiacentă prelungită, în ritm mocnit, adorabilă și emoționantă, dincolo de cântarea siropoasă la pian sau prețiozitatea unei partide de amor printre răsaduri de căpșune.
Memorabile, dar și mai valoroase artistic, au fost și ultimele două. „When We Are in Need” e cel mai complet exercițiu western dintre toate, comparabil cu scena de acțiune din finalul episodului al cincilea, când Joel intră în roluri de sniper și apărător de „garnizoană” (m-a trimis numaidecât cu gândul la Rio Bravo, al lui Howard Hawks, dar mai sunt și alte referințe). Ai toate ingredientele: vânătoare, cârciumă, negociere, cal împușcat, răpire și inevitabila recuperare, care se încheie cu cea mai western posibilă replică („It’s OK, baby girl”). Stă în picioare în fața multor westernuri-mai-slabe-decât-There-Will-Be-Blood din ultimii douăzeci de ani.
Ultimul, în schimb, „Look for the Light”, e thriller pur. Joel ia decizia, fără să stea prea mult pe gânduri, că Ellie nu merită sacrificată pentru descoperirea unui tratament împotriva ciupercii de la care a pornit totul, intră pe pilot-comando-automat (totuși, serialul are la bază un shooter) și încep „să cadă corpuri”, cum ar zice americanii. E aproape la fel de încordat și psihedelic ca rampage-ul lui Rust Cohle din finalul celui de-al patrulea episod din True Detective. Va trece, așadar, The Last of Us testul timpului? Depinde câți vor dori să-l revadă peste cinci ani și, tot peste cinci ani, cât de des va fi folosit ca referință. Aș bănui, însă, că vom uita foarte repede de el.
E publicul mai tolerant cu personaje LGBT?
Răspunsul cel mai onest ar fi: da și nu. Pe de-o parte, media obișnuiește să facă din țânțar, armăsar. Spre exemplu, pe IMDb, în recenziile negative la cel de-al treilea episod, utilizatorii au mai degrabă probleme cu ritmul lent și melodramatismul exagerat. Le fel și la al șaptelea, care, zic eu, oricum e un dezastru. În plus, mulți dintre cei care au jucat jocul, sunt deranjați de faptul că povestea de dragoste dintre Bill și Frank e inventată (ceea ce e adevărat) și irelevantă în acțiune (discutabil, firește). „The latest episode of HBO’s ‘The Last of Us’ is getting review-bombed by angry gamers”, businessinsider.com am găsit foarte repede nemulțumiri care includ cuvintele-cheie preferate ale conservatorilor: woke și agenda. Pe aceeași platformă, e și cea mai mai stridentă diferență între media notelor fiecărui episod. Dacă toate celelalte au peste 7, fix al treilea și al șaptelea au 5,2 și, respectiv, 5,3.
În schimb, în mod previzibil, pe Twitter, la o căutare simp
lă, dai peste multe rant-uri care includ aceleași două cuvinte amintite mai sus. Comentatorul politic și vedeta de televiziune Într-o postare de facebook.com a încercat chiar o glumă nesărată, care ascunde, de fapt, niscaiva homofobie, poreclind serialul „Brokeback Zombie Farm”. Dar mai ia cineva în serios Twitter sau Facebook? Mai crede cineva că societatea americană n-ar fi una majoritar conservatoare, când vine vorba despre orientarea sexuală? Sau că social media n-ar fi un spațiu tot mai toxic, al conflictelor ideologice? Nick Offerman „a închis”, cel mai bine, această dezbatere: „Buddy, your brand of ignorance and hate is exactly why we make stories like this”, i-a răspuns actorul unui utilizator „supărat”. Utilizator care, ulterior, și-a dezactivat contul. Oare era Irina Margareta Nistor?
A procedat corect Joel, în final?
Asta-i întrebarea cea mai dificilă, ale cărei răspunsuri s-au dezbătut încă din vremea jocului video. Joel și Ellie ajung, în cele din urmă, la spitalul din Salt Lake City, al rebelilor Fireflies. După ce sunt întâmpinați cu o grenadă tip flashbang de către cei din tura de pază, Joel se trezește pe patul de spital și află că Ellie urmează să fie sacrificată, pentru că substanța care poate ajuta la obținerea unui remediu trebuie extrasă din creier. Mă rog, aici aș interveni și cu o a patra întrebare, poate chiar mai importantă și dificilă: dacă Ellie e imună datorită faptului că mama ei a fost infectată în timp ce e era gravidă, nu ar fi fost o idee ca oamenii din laborator să încerce mai întâi să infecteze voluntar o gravidă, pentru a studia ce se întâmplă?
În fine, Joel, cum ziceam mai sus, ia decizia, fără să clipească, să elimine aproape tot personalul din spital, inclusiv pe Marlene, lidera Fireflies, să o scape de „experiment” pe Ellie, deși erau șanse ca sacrificiul ei să salveze milioane de oameni. Să complice și mai mult lucrurile și dilema morală, Joel o minte pe Ellie. Deși, din expresiile feței, Ellie bănuiește că Joel a făcut măcel, doar că, într-un fel, parcă îi e teamă să afle adevărul.
Un lucru e sigur: dreptul la viață. Sunt oameni care vor folosi argumentul sacrificiului pentru ca omenirea să supraviețuiască. Doar că societatea asta nouă ar porni cu stângul. Cu o crimă. Și, sincer să fiu, n-aș vrea să trăiesc într-o lume care ia astfel de decizii, oricât de mai mult sau mai puțin „justificate” ar considera unii dintre noi că ar fi. Dezbaterea mai importantă, însă, ar fi fost despre eutanasierea asistată, pentru că Ellie nu a fost întrebată dacă vrea să facă un astfel de sacrificiu. Nici măcar de către Joel. Dar, iată, preferăm să alegem noi pentru ceilalți, când vine vorba despre propria viață sau propriul corp. Așadar, finalul e perfect, pentru o lecție subtilă, pe care majoritatea au ratat-o sau ignorat-o.
