O rachetă iraniană Simorgh, lansată în 2017 de pe micul Imam Khomeini Space Center, din nordul Iranului.

Istoria programului spațial iranian14 min read

Mindcraft Stories | 02.09.2019

Recent, președintele american, Donald Trump, a publicat pe Twitter o imagine cu rampa de lansare iraniană distrusă într-o lansare eșuată, urând Iranului (cel mai probabil, în mod ironic) mult noroc în eforturile lor.
Da, Iranul are o agenție spațială, derivată din eforturile sale militare, care încearcă, cu rezultate mixte, să intre în industria lansărilor orbitale.
Fizicianul Claudiu Tănăselia, unul dintre puținii jurnaliști români specializați pe explorare spațială, explică foarte bine istoria programului spațial iranian:  

În 2009, Iranul a devenit a 9-a națiune capabilă să lanseze independent sateliți proprii, din cele 10 națiuni existente în acest moment are au această posibilitate (Coreea de Nord s-a alăturat acestui club select în decembrie 2012, prin lansarea satelitului Kwangmyŏngsŏng-3). O rachetă Safir-1, de producție proprie, avea să lanseze în 2 februarie 2009 satelitul Omid, concomitent cu cea de-a 30-a aniversare a Revoluției Iraniene din 1979, după ce, cu câteva luni înainte, Iranul reușea primul zbor orbital, dar fără un satelit funcțional la bordul treptei superioare a rachetei Safir-1.

Agenția Spațială Iraniană (ISA) este fondată în 2004. Înainte de Safir, iranienii foloseau un propulsor în două (ulterior trei) trepte cu combustibil lichid, Kavoshgar, pentru zboruri suborbitale, care putea ajunge până la 200 kilometri altitudine, dar nu era suficient de puternic pentru a ajunge pe orbită. Kavoshgar este derivată din racheta balistică Shahab-3, la rândul ei de inspirație nord-coreeană (Nodong-1) și folosit în ultimii ani pentru diverse teste suborbitale. De astfel, colaborarea dintre Iran și regimul de la Phenian în acest domeniu este una binecunoscută. Kavoshgar-1 zboară pentru prima dată în 4 februarie 2008, pe o traiectorie suborbitală, urmată de Kavoshgar-2 în noiembrie 2008.

Safir-1 a fost lansată pentru prima dată în 17 august 2008 de la baza “Imam Khomeini” din Semnan, însă se pare că nu avea nici un satelit la bord. Chiar și dacă ar fi avut, acesta ar fi fost distrus de explozia care a avut loc la scurt timp după lansare, deși surse oficiale iraniene spun că zborul suborbital a fost un succes. A fost doar un test, pentru că a doua lansare Safir avea să plaseze primul satelit iranian pe orbită, în 2 februarie 2009. Omid nu era însă un satelit foarte complex: un cub cu latura de 40 centimetri, cântărind doar 27,3 kilograme. La fel ca și Sputnik, acesta conținea doar un transmițător radio, cu care oficialii de la Teheran putea dovedi relativ ușor că satelitul lor a ajuns pe orbită. În 25 aprilie 2009, satelitul Omid1 revine în atmosfera Pământului, după ce își încheie misiunea (bateriile de la bord s-au consumat în jurul date de 20 februarie). A parcurs peste 700 de orbite joase (246 x 377 km), la o înclinație de 55.5 grade.

Lansarea rachetei Kavoshgar, din 2010.

În 3 februarie 2010, la bordul rachetei Kavoshgar-3 ajung în spațiu, într-un zbor suborbital, un șobolan, două broaște țestoase și câțiva viermi.

După succesul lansării satelitului Omid, Iranul a început să lucreze la dezvoltarea unei noi generații a rachetei Safir (denumită Safir-B), capabilă să urce pe orbită încărcături de două ori mai grele. Pentru acest lucru s-au folosit două boostere cu combustibil solid atașate rachetei principale. În 15 iunie 2011, o rachetă Safir-B1 transportă pe orbită (236 x 299 km) al doilea satelit iranian, Rasad-1, care a avut o masă de 15,3 kilograme. Dotat cu panouri solare pentru generarea electricității, Rasad-1 funcționează timp de 3 săptămâni, timp în care este folosit pentru observarea suprafeței terestre, având la bord o cameră cu o rezoluție de 150 metri/pixel. În 6 iulie 2011, Rasad-1 își încheie misiunea și se dezintegrează în atmosfera Pământului.

Racheta iraniană în două trepte Safir.

Însă racheta Kavoshgar nu este uitată și este folosită de Iran pentru a încerca să lanseze o capsulă cu o maimuță spre orbită. Un test are loc în 11 martie 2011, când o rachetă Kavoshgar-4 lansează o capsulă fără ocupant. Din păcate, lansarea Kavoshgar-5 din septembrie 2011, în care se afla și o maimuță, este un eșec și mamiferul nu supraviețuiește.

Iranienii îmbunătățesc și mai mult racheta Safir (construind variante 1-B) și în 3 februarie 2012 lansează satelitul Navid (Navid-e-Elm va Sana’t), care avea o masă de 50 de kilograme. Navid este folosit timp de 2 luni, pentru monitorizarea dezastrelor naturale și pentru observații meteorologice, până în 1 aprilie 2012. Prima imagine primită de la Navid a fost în 8 februarie 2012, la 5 zile după lansare.

Urmează trei lansări eșuate pentru Iran, neconfirmate oficial, în 23 mai 2012, 1 octombrie 2012 și 20 martie 2014. Primele două tentative erau pentru lansarea noului satelit Fajr iar cea din 2013 trebuia să pună pe orbită satelitul Tadbir, o variantă evoluată a lui Navid. Acesta ar fi ajuns pe orbită dacă treapta superioară nu s-a oprit cu câteva secunde mai devreme, ceea ce a transformat tentativa orbitală într-un zbor suborbital.

În cele din urmă, în 2 februarie 2015, Iranul lansează satelitul Fajr (50 kilograme, Safir poate urca în spațiu maximum 60 kilograme), la exact 6 ani după primul succes orbital iranian. Fajr a rămas pe orbită timp de 23 de zile.

În paralel, în Iran continuă și programul Kavoshgar și Iranul afirmă că în 2013 a lansat de două ori câte o maimuță în spațiu, în două zboruri suborbitale din 29 ianuarie și 14 decembrie 2013, însă informația nu a putut fi verificată de o sursă externă Iranului. Pentru astfel de zboruri, Iranul folosește capsula Pishgam, care urmează să fie adaptată pentru a putea transporta și persoane în spațiu, în viitorul apropiat (până în 2019 pe orbită și până în 2025 pe Lună, conform declarațiilor oficiale de la Teheran, dar este clar că termenele sunt mult prea optimiste).

Agenția Spațială din Iran a prezentat în 2010 noul său propulsor, Simorgh, care în 2016 a efectuat primul său suborbital, urmat de un eșec, un an mai târziu. Simorgh poate urca un satelit de 60-100 de kilograme până la o altitudine de 500 km. După Simorgh, agenția spațială iraniană plănuiește să construiască o rachetă mai puternică, Qoqnoos, despre care însă nu se cunosc prea multe detalii.

Pentru 2019 au fost programate trei lansări, însă toate trei s-au soldat cu un eșec. În 15 ianuarie, satelitul Payam este distrus când a doua treaptă a rachetei Simorgh suferă o problemă tehnică, al doilea eșec consecutiv pentru Simorgh. Câteva zile mai târziu, în 7 februarie, o rachetă Safir 1-B nu reușește să urce pe orbită satelitul Dousti, iar în 29 august 2019, un satelit american de spionaj2,3 a fotografiat o rampă de lansare avariată în urma unei explozii recente: se pare că o rachetă Safir era pregătită pentru zbor cu satelitul Nahid-1, dar în timpul alimentării cu combustibil s-a produs o deflagrație care a distrus racheta și a avariat rampa de lansare4.

Ultimul satelit funcțional al Iranului a fost lansat deci în 2015, iar din 2017 și până în prezent au avut loc nu mai puțin de 4 eșecuri consecutive, câte două pentru fiecare lansator orbital (Safir și Simorgh), o serie de evenimente care va întârzia semnificativ planurile agenției spațiale iraniene pentru următorii ani.

Rampa de lansare a rachetei Safir, avariată în jurul datei de 29 august 2019. Imagine surprinsă, cel mai probabil, de satelitul american de spionaj USA-224/NROL-49

Programul spațial iranian poate fi sintetizat în următorul tabel. Toate lansările au avut loc de la Centrul Spațial “Imam Khomeini”, aflat în sud-estul provinciei Semnan.

Claudiu Tănăselia este fizician iar în timpul liber colecționează meteoriți și citește despre lansări și alte activități orbitale. Este și editorul site-ului Parsec.ro, una dintre cele mai bune publicații de la noi dedicate explorării spațiale, la care vă încurajăm să vă abonați, prin Patreon, căci este cea mai bună cale de a sprijini oazele de jurnalism bine-documentat și avizat, din deșertul actual imens de articole tabloide.