Ghidul păsărilor urbane din România34 min read

O trecere în revistă a speciilor de păsări pe care le poți vedea și auzi prin orașe.

Cum, anul acesta, vacanțele în alte țări și chiar în interiorul țării sunt încă destul de nesigure,Se vorbește deja de valul doi de îmbolnăviri de COVID-19, facebook.com poți să profiți de ocazie să explorezi orașul și să descoperi ce are de oferit, mai ales în materie de petrecere a timpului în natură. Dacă ești curios cu ce alte specii împarți spațiul, poți, de exemplu, să faci mici excursii prin parcuri și să observi păsările. Mai jos am făcut o listă de specii pe care le întâlnești în oraș.Poți să le asculți și cântecul pe acest site: pasaridinromania.sor.ro

Există în localități și câteva specii de păsări pe care le vezi des, dar nu pentru că au venit ele, ci pentru că au fost aduse pentru divertisment. Așa sunt, de exemplu, păunii, rațele mandarin și lebedele negre. Ele trăiesc în România în captivitate, în parcurile sau grădinile care le-au introdus și sunt, practic, animale semi-domestice.

CITEȘTE ȘI:Hrănirea păsărilor și birdwatching în orașe

Păsări sedentare din București

Găsești majoritatea speciilor de pe aceste liste și în alte localități din România.

 Vrabia 

Este cea mai cunoscută pasăre mică de pe la noi. În România trăiesc trei specii de vrăbii: vrabia de casă, vrabia de câmp și vrabia negricioasă (aceasta e mai rară decât primele două). Vrabia de casă o vedem cel mai des în oraș. Este acea pasăre mică și gălăgioasă pe care o vedem în tufe și în copaci. Mănâncă semințe și insecte și cuibărește în găuri din pereți, în scorburi sau cuiburi de barză. O chestie faină la ea e că aduce în cuib mucuri de țigară stinse, pentru că mirosul acționează ca o protecție împotriva insectelor. Vrabia s-a adaptat foarte bine în mediul urban și consumă orice fel de hrană antropică. 

Vrabie de casă. Foto: Andrei Chiș

 Pițigoiul mare 

E pasăre cântătoare cam de mărimea unei vrăbii și e cea mai frecventă în România. El cuibărește în scorburi naturale și artificiale, dar și în cutii poștale, contoare electrice, ghivece. Mănâncă omizi, larve, furnici și păianjeni. Când încep să-și hrănească puii, pițigoii mari se întorc și de 900-1.000 de ori pe zi la cuib cu insecte. „Asta e o muncă istovitoare pentru un părinte”, apreciază Andreea. „Pițigoiul e foarte frumos, are galben pe piept și o cravată neagră, mai lată la mascul decât la femelă.” 

Pițigoi mare. Foto: Răzvan Zinică

 Pițigoiul albastru 

Are creștetul capului, aripile și coada albastre și pieptul galben. E discret când cuibărește și gălăgios în timpul iernii. Cuibul și-l căptușește cu levănțică și mentă, nu doar ca să miroasă frumos, dar pentru că plantele astea țin la distanță paraziții. Mănâncă melci, căpușe, fructe mici și semințe. „Acum sunt mai greu de văzut, pentru că este foarte multă vegetație, dar, în general, iarna îi vezi la hrănitori”, spune Andreea.

Pițigoi albastru. Foto: Cristian Balasz

 Florintele

E o altă pasăre cântătoare comună și ușor de recunoscut după coloritul verde-gălbui al penajului. În timpul iernii, consumă semințe uleioase și poate fi văzut pe la hrănitori. Vara e mai greu să-l vezi, pentru că petrece mult timp prin frunziș, așa că trebuie să-l ascultăm. „Ăsta e primul lucru pe care trebuie să-l facem cu păsările”, spune Andreea, „să învățăm să le ascultăm, apoi să ne obișnuim să le vedem.” 

Florinte. Foto: Cristian Brian

 Sticletele

E o pasăre foarte colorată, care cântă mult. E micuț, are vreo 12 cm și e viu colorat, cu o mască roșie pe față. E și foarte braconat, din păcate, pentru cântecul lui și pentru că e foarte frumos. „Sunt puși în colivii și vânduți.” Iarna îi poți vedea în grupuri mari, hrănindu-se printre scaieți. Despre sticlete circula mitul că s-ar sinucide când sunt ținuți în captivitate, înfigându-și o gheară în gât. De fapt, nu mai mănâncă și de aceea mor. 

Sticlete. Foto: Marius Iana

 Țicleanul

„Noi îi spunem Spiderman țicleanului”, zice Andreea, „pentru că e singura specie de pasăre de la noi care poate să coboare pe trunchiurile copacilor cu capul în jos”. E tot mic, colorat cu albastru și portocaliu și poate fi văzut în păduri și în parcuri cu copaci bătrâni. Cuibărește în scorburi naturale și artificiale. Consumă insecte, semințe, ghinde.

Țicleni. Foto: Szabo Jószef Iosif

 Cioara 

Cuibărește în colonii, în zone agricole, și, mai nou, și în parcurile din orașele mari. Există două ciori: cea de semănătură și cea grivă. Cioara de semănătură e neagră toată și stă mai mult pe terenuri agricole, iar griva e cu puțin gri și e mai des întâlnită în oraș. „La asta de semănătură e ceva foarte fain: are creierul destul de mare în raport cu masa ei corporală și s-a demonstrat că e capabilă să rezolve probleme și exerciții complexe.”

Cioară grivă. Foto: Marius Iana

 Stăncuța 

E tot o corvidă, dar mai mică decât ciorile și cu ochii albaștri. Are o viață socială complexă, formează des perechi pe viață, poate folosi unelte și poate fi învățată să imite vorbirea umană. E asemănătoare cu cioara de semănătură, dar are un colorit negru cu nuanțe de gri. Mănâncă lăcuste, muște, furnici, omizi, și, iarna, cereale, fructe, semințe. 

Stăncuțe. Foto: Alexandra Ion

 Gaița

E cea mai colorată specie de ciori. Are aproape tot corpul ruginiu, fundul alb și striații albastre pe aripi. Consumă mai ales ghinde, pe care le ascunde pentru iarnă. De multe ori strânge așa de multe că uită unde le-a ascuns. Mănâncă și ouă, și pui de pasăre în timpul verii. Imită foarte credibil alte păsări răpitoare și mieunatul pisicilor. 

Gaiță. Foto: Szabo Jószef Iosif

 Coțofana 

Are un nume simpatic în latină, Pica pica, și e tot o specie de cioară – una dintre cele mai inteligente. Are capul și spatele de culoare neagră și abdomenul alb, plus o coadă lungă, de aproape aceeași lungime ca restul corpului. Cuibul e în formă de glob și are două ieșiri pentru adulți. Cuplurile de coțofene rămân împreună mai multe sezoane și atât masculul, cât și femela se îngrijesc de pui. Coțofenele se adună în grupuri de aproximativ zece și caută hrană împreună, adică resturi alimentare, stârvuri, mamifere și păsări mici, dar și cereale și fructe. E o specie care se adaptează foarte ușor. 

Coțofană. Foto: Marius Iana

 Ciocănitoarea pestriță mare

Ciocănitorile din oraș se pot auzi mai degrabă decât vedea, pentru că bat darabana. Ciocănitoarea pestriță mare nu e pretențioasă și cuibărește în habitate variate: păduri, grădini, livezi, parcuri. Bate darabana pe copaci, pe stâlpi de lemn și de metal ca să-și marcheze teritoriul. Îi place să se hrănească pe pământ, mănâncă viermi, consumă seva copacilor, larve, furnici, caută pe sub materialul lemnos. 

Ciocănitoare pestriță mare. Foto: Marius Iana

 Ghionoaia verde

Face parte din neamul ciocănitoarelor și are un colorit foarte frumos, spatele e cu verde-gălbui, creștetul roșu puternic și o „mustață” neagră. Denumirea ei latinească provine din mitologia romană, unde se spune că regele Picus i-ar fi respins afecțiune vrăjitoarei circe și acesta l-ar fi transformat în ciocănitoare, drept pedeapsă. Cuibărește în păduri rare, în pajiști cu arbori și în parcuri cu arbori bătrâni. Mănâncă furnici pe care le culege cu limba lungă de aproape 10 cm. Iarna sapă pe sub zăpadă în mușuroaie, prin tunele de câțiva metri. Petrece mult timp pe sol și nu bate darabana așa des. 

Ghionoaie verde. Foto: Marius Iana

 Fazanul

E o specie introdusă în Europa din Asia, pentru vânătoare. Fazanul zboară rar, pe distanțe și la înălțimi mici. Aleargă când se simte în pericol și, la nevoie, decolează aproape vertical. Se hrănește cu semințe, grăunțe, fructe de pădure și insecte. Este o specie poligamă, astfel că masculul are câteva femele pe teritoriu, pe care îl patrulează regulat. Masculul este viu colorat, are coada lungă și un guler verzui-metalizat, iar femela e maro-gălbui, fără alte briz-brizuri. 

Fazan. Foto: Alexandra Ion

 Guguștiucul 

E gri deschis și are un inel în jurul gâtului. La noi a apărut în urmă cu mai puțin de 100 de ani, venind din India, dar se pare că își extinde aria naturală. Seamănă cu un porumbel și îl vedem în localități. Mănâncă cereale, fructe, grâu, porumb, orz și cam orice îi pică, e oportunist.

Guguștiuci. Foto: Alexandra Ion

 Porumbelul domestic

Provine din porumbelul de stâncă, cea mai veche pasăre domestică – de-aici obiceiul porumbelului de oraș de a cuibări la înălțimi, pe clădirile din localități. El e oportunist, și-a dezvoltat această abilitate să mănânce orice, să fie pe lângă oameni. Pasărea asta mănâncă și ce nu-i dau oamenii, adică semințe, vegetale și poate cloci tot timpul anului. Cu cât are mai multă mâncare, cu atât clocește mai mult. Cât despre ce se spune despre porumbei, că sunt șobolani cu aripi, este și nu este adevărat. „Toate păsările pot fi purtătoare de agenți patogeni”, spune Andreea Oprea. „Recomandarea este ca, atunci când umbli cu o pasăre, să porți mănuși și apoi să te speli pe mâini. De-aia nici nu e bine să le luăm în mână. Mai bine doar le privim, că sunt totuși sălbatice.“

Porumbel domestic. Foto: Benkő-Zoltán

 Rața mare 

E strămoșul raței domestice și cea mai comună rață sălbatică din România. Este hrănită des de oameni cu de toate, deși ea mănâncă, de fapt, plante acvatice, insecte și moluște. Masculul e mai colorat, mai frumos decât femela, pentru că ea trebuie să se camufleze când cuibărește. 

Rațe mari. Foto: Emil Todorov

CITEȘTE ȘI:Ai găsit un pui de pasăre? Nu-l „salva”

 Lișița 

E tot o specie acvatică. Lișița e neagră, are o pată albă pe frunte, ciocul alb și ochii roșii. O vedem des pe lacuri și iazuri. Cuibărește la marginea stufului. Ea se scufundă îndelung pentru a se hrăni cu alge și vegetație acvatică. În perioada de împerechere, partenerii se curăță unul pe altul cu ciocul și apoi își aleg împreună un loc de cuibărit. 

Lișiță. Foto: Alexandra Ion

 Lebăda de vară

Este cea mai mare specie de lebădă din Europa, este albă, are cioc portocaliu și picioare negre și nu trebuie confundată cu surorile ei mai mici, lebăda de iarnă și lebăda mică. Lebăda de vară e o specie sedentară în România, unde cuibăresc în jur de 5.000 de perechi. Își fac cuibul în zone acvatice cu stuf și mănâncă ce găsesc pe sub apă, plante agricole și iarbă. 

Lebădă de vară. Foto: Cristian Brian

 Pescărușul cu picioare galbene 

E o specie de apă, dar în orașe își face cuibul și pe clădiri. Puii, când cer hrană, ciupesc pata roșie de la baza ciocului părinților. E omnivor și oportunist, vizitează rampele de gunoaie, fură hrana altor păsări, mănâncă amfibieni, reptile, păsări de talie mică, cadavre. S-au adaptat foarte bine. Sunt și foarte agresivi și puternici. 

Pescăruși cu picioare galbene. Foto: Emil Todorov

Păsări parțial migratoare

 Cinteza

E o pasăre cântătoare de talie medie. Poți face diferența între mascul și femelă ușor, pentru că el este mai viu colorat decât ea. Masculul are capul gri-albăstrui, spatele roșiatic-maroniu, dungi – calități de care are nevoie ca să-și cucerească partenera –, pe când femela e de un gri șters. Cântă mult și tare ca să-și marcheze teritoriul. Cuibul e foarte elaborat, cu crenguțe, pene, căptușeală de materii vegetale etc. Cintezei îi place să-și amplaseze cuibul în păduri, în parcuri cu arbori mulți și bătrâni, prin zăvoaie. Mănâncă foarte variat, de la nevertebrate mici până la semințe și muguri. Femelele și indivizii care n-au ajuns încă la maturitate migrează mai devreme și pe distanțe mai lungi, în timp ce majoritatea masculilor rămân în urmă iarna.

Cinteză. Foto: Alexandra Ion

 Mierla

Este o altă specie pe care o vedem foarte des. E o pasăre neagră, micuță, cu cioc portocaliu, femela fiind mai gri-maronie. Mierlele merg mult pe jos și cântă și dimineața, și seara. Își face cuib într-un număr mare de habitate: tufișuri, parcuri, grădini, lizierele pădurilor. În jumătatea nordică a țării și în zonele montane migrează, dar în regiunile sudice rămâne peste iarnă. Mănâncă râme, larve, broaște, puii altor păsări. „O imagine foarte comună a mierlei este cea în care are ciocul plin de râme”, spune Andreea Oprea.

Mierlă. Foto: Cristian Balasz

 Graurul 

E o pasăre cântătoare cu irizații metalice verzui și violet. Se deplasează în stoluri mari în căutarea hranei. Cei din Transilvania și nordul Moldovei migrează, pe când cei din sud rămân iarna. Graurul imită bine sunete de alarmă, de telefon sau ale altor păsări. Consumă insecte, melci, broaște, fructe. Fac băi de apă pe unde găsesc câte o băltoacă. 

Graur. Foto: Andrei Chiș

Păsări răpitoare

 Vânturelul roșu

E cel mai comun și cel mai răspândit șoim din Europa. Poate fi întâlnit și în centrul orașelor. Ocupă cuiburi vechi de ciori și coțofene, dar cuibărește și în fisurile clădirilor. Când vânează șoareci de câmp, chițani, șopârle, insecte, zboară la punct fix, adică planează pe loc, cu coada deschisă în evantai și vânturând din aripi. Nu sunt foarte mari vântureii, lungimea corpului e undeva la 31-37 de cm. Cuibăresc în arbori maturi, la lizierele pădurilor, în localități și parcuri. 

Vânturei roșii. Foto: Szabo Jószef Iosif

 Cucuveaua

Este acea specie despre care se crede că este dăunătoare, că prevestește moartea, dar este doar o altă legendă. „Săraca, a căpătat această faimă nedreaptă, negativă, pentru că, pe vremea când se făcea priveghiul și se ținea în casă mortul, se deschideau geamurile seara și se aprindeau și lumânări”, explică Andreea Oprea. „La lumânări vin moliile, iar cucuveaua cu asta se hrănește. De-asta apărea și ea la mort.” Ea e o specie mică de bufniță, are cam 22 de cm înălțime, 180 grame greutate, se plimbă și ziua, și noaptea. Cucuveaua mai mănâncă, pe lângă molii, păsări, amfibieni, rozătoare. E sedentară și își face cuibul în cavități, în scorburi, cariere și clădiri. Masculul poate rămâne toată viața în același teritoriu în care cuibărește.

Cucuvea. Foto: Marius Iana

 Ciuful de pădure 

E una dintre cele mai comune bufnițe. E ușor de recunoscut datorită ochilor portocalii și a ciufilor, care devin vizibili mai ales în curtare sau când este alarmat. E specie sedentară la noi, cuibărește în cuiburi părăsite de ciori și iernează în colonii, în special în conifere. De obicei, se strâng până la câteva zeci de ciufi de pădure în trei-patru coniferi, care se numesc dormitoare de ciufi. Vânează rozătoare, șopârle, broaște, în special noaptea. 

Ciuf de păsure. Foto: Alexandra Ion

 Uliul păsărar 

E și ea o răpitoare diurnă de talie mică, foarte des întâlnită în Europa. În România e probabil parțial migratoare, o parte a populației rămâne, dar unele exemplare migrează, iar altele vin din nord în sezonul rece. Cuibareste în zone împădurite și pâlcuri de arbori, uneori și în localități. Zboară la înălțimi mici, rapid, cu schimbări bruște de direcție și prinde prada exclusiv cu ghearele. Femela e mai mare decât masculul. Are ochii galbeni. Mănâncă păsări de talie mică: vrăbii, cinteze, pițigoi. 

Uliu păsărar. Foto: Szabo Jószef Iosif

Păsări migratoare

 Drepneaua neagră 

Este des confundată cu rândunica. Drepneaua e specie cuibăritoare care apare în orașe la începutul lunii aprilie și stă până în august. E foarte gălăgioasă, doarme în timpul somnului și cuibărește în spațiile din podurile clădirilor vechi. Perechile se formează pe viață. Drepneaua aterizează la cuib doar pentru a-și hrăni puii. Mănâncă insecte, gândaci, larve mici pe care le prinde din zbor. 

Drepnea neagră. Foto: Emil Todorov

 Rândunica 

Nu se vede ea așa de bine la oraș, dar e simbol al primăverii și e ușor de recunoscut datorită cozii lungi bifurcate. Ea bea apă planând, cu gura deschisă. Își face cuibul în formă de cupă, din noroi și iarbă, la streașina caselor, în interiorul clădirilor agricole sau în casa scărilor. Se hrănește cu insecte pe care le vânează din zbor. Populația de rândunele e în descreștere la nivel mondial și în România, din cauza intensificării agriculturii. Mai exact, pesticidele folosite în acest domeniu omoară insectele, adică principala sursă de hrană pentru aceste păsări.

Rândunică. Foto: Emil Todorov