Amenințată de om, scoica mică de râu (Unio crassus) folosește o strategie inedită pentru a se răspândi23 min read

Confruntată cu un declin global de 90% din 1970 încoace, scoica mică de râu (Unio crassus) se luptă pentru supraviețuire în fața degradării habitatelor, poluării și speciilor invazive. Toate aceste probleme cauzate de om pot fi ameliorate cu ajutorul unor strategii de conservare bine puse la punct. 

În ultimele trei veri și toamne am colindat mult prin râuri și pâraie din zonele de șes și deal ale României pentru a monitoriza populațiile unei specii de scoici periclitată la nivel european și anume scoica mică de râu (Unio crassus). 

Am găsit una dintre cele mai numeroase populații, un pat de scoici cu sifoanele deschise, pe Crișul Alb, în apropiere de Ociu, în județul Hunedoara. Primele zece minute de căutări în albia râului nu păreau că prevestesc ceva bun. După vreo 20 de metri de mers în aval, pentru a nu tulbura apa și a putea observa scoicile îngropate în sediment, eforturile mi-au fost răsplătite. Micuțele scoici se retrăseseră din calea oamenilor și a tulburărilor de tot felul pe care aceștia le produc. 

Observând mai bine albia, am constatat că vadul prin care intrasem în râu era folosit pentru vehicule de tip ATV. Am înțeles încă o dată cât de nocivi sunt oamenii pentru biodiversitate. Chiar și așa, viețuitoarele caută să găsească o cale să supraviețuiască într-un mediu pe care oamenii îl transformă continuu, după bunul plac. 

Oana Popa observând o populație de Unio crassus pe Crișul Alb. Foto: Andrei Ștefan

O specie unică, amenințată cu dispariția

La nivel european, statutul de conservare al speciei stabilit de experții Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN), este de specie amenințată (Endangered).// „Thick Shelled River Mussel”, iucnredlist.org // Potrivit lucrării publicate de M. Soroka în 2021,// „Conservation status and a novel restoration of the endangered freshwater mussel Unio crassus Philipsson, 1788: Poland case”, kmae-journal.org // statutul de conservare al speciei variază, la nivel național, de la Extinct (în sălbăticie), în țări precum Lituania și Olanda, la Amenințată Critic (Critically Endangered), în Austria, Germania și Elveția, până la neîncadrată într-o categorie de amenințare, (Least Concern – LC) în Kazahstan și Rusia. În România, la fel ca în Cehia, Polonia și Suedia, Unio crassus este încadrată la specie Amenințată (Endangered). 

Aceste scoici din ordinul Unionida fac parte din grupul nevertebratelor de apă dulce, viețuitoare extrem de periclitate la nivel global.

Ele sunt foarte interesante din punct de vedere al ciclului de viață, care este neobișnuit și cuprinde un stadiu larvar, numit glochidie (glochidium) – un parazit al peștilor. De asemenea, sunt organisme dioice (au sexele separate, nu sunt hermafrodite, precum majoritatea moluștelor), iar femela incubează ponta și larvele în propriile branhii. 

Și din punct de vedere genetic unionidele sunt spectaculoase, pentru că manifestă un mod unic de transmitere a caracterelor mitocondriale, care diferă de cel comun, întâlnit la cele mai multe viețuitoare, și anume transmiterea caracterelor pe linie maternă (SMI = Strictly Maternal Inheritance). Fenomenul este numit DUI (Doubly Uniparental Inheritance = moștenire dublă uniparentală). Se pare că în prezent numărul scoicilor dulcicole care practică acest mod de transmitere a caracterelor mitocondriale se ridică la aproximativ 12 familii, iar pentru cele marine, în jur de 100 de specii au fost raportate până în prezent. În Europa, fenomenul de DUI a fost semnalat la scoicile dulcicole din familiile Margaritiferidae și Unionidae, iar pentru cele marine, la Mytilidae și Donacidae (Soroka, 2020). 

Sifoane de Unio crassus. Foto: Oana Popa

O scoică sedentară, cu un ciclu de viață complex

Scoica mică de râu trăiește în ape dulci, curgătoare și, de regulă, poate trăi între 10 și 75 de ani, dacă habitatul respectiv o susține în mod corespunzător. 

În ceea ce privește aria de răspândire la nivel european, aceste scoici pot fi găsite de la vest – Franța, peninsulele Italică și Iberică – la est, Asia Minor și Rusia Europeană, în râurile din bazinele Mărilor Baltică, Neagră, Caspică și Azov. În România, Unio crassus este răspândită la altitudini mai mari, în sectoarele de deal din centrul țării, și la câmpie, în partea de vest. În Moldova, poate fi întâlnită pe râurile Prut și Siret, atât în etajele superioare, cât și în sectoarele lor mijlocii. Pe Dunăre, declinul populațiilor de Unio crassus este unul avansat, scoica fiind întâlnită în prezent în mod cu totul sporadic. 

Este o specie sedentară, nu se deplasează pe distanțe lungi, formând colonii în albiile râurilor, în porțiuni bogate în sedimente în care se poate afunda în voie. Scoica se îngroapă, dar lasă expusă partea posterioară cu cele două sifoane – inhalant și exhalant. Cu ajutorul sifonului inhalant, scoica preia din imediata apropiere apă din care extrage oxigenul dizolvat și hrană, iar prin sifonul exhalant expulzează apă și pseudofecale. 

Hrana este constituită din alge, microorganisme variate și macromolecule de origine organică. Când condițiile de mediu se schimbă, scoica se deplasează, cel mai adesea pe distanțe foarte scurte, de numai câțiva metri, dar cercetătorii au semnalat și exemplare care se pot deplasa, cu ajutorul piciorului, până la 200 de metri. 

Valvele scoicii mici de râu sunt de obicei rezistente și groase, dar această rezistență depinde deseori de factorii de mediu, precum viteza de curgere a apei sau concentrația de calciu dizolvat a acesteia. Lungimea valvelor măsoară între 3-7 centimetri dar pot fi întâlnite exemplare și de 7-11 centimetri. 

Scoica are un ciclu de viață complex, care depinde de prezența și disponibilitatea unor anumite specii de pește în habitat. Reproducerea are loc din mai până în iulie. Primăvara, masculii eliberează în apă spermatozoizii, care se grupează în formațiuni sferice. Acestea se pot deplasa singure pe distanțe considerabile. Femelele de Unio crassus depun ouă de câteva ori pe sezon. Ponta este una considerabilă, numără între 9-16 mii de ouă depozitate în branhii modificate, numite marsupii. Aici, ouăle sunt fertilizate și dau naștere stadiului parazitar, numit glochidie. Incubarea este dependentă de temperatura apei și poate dura între trei și cinci săptămâni. Femelele eliberează apoi glochidiile mature în apă. Mai departe, important este ca acestea să găsească specia de pește potrivit pentru a se dezvolta corespunzător. 

Unio crassus este o specie care își desăvârșește întregul ciclu evolutiv (de la gameți la scoica juvenil) într-un singur sezon. Scoicile devin mature din punct de vedere sexual la o vârstă cuprinsă între doi și cinci ani și, de obicei, raportul dintre sexe în populații este de 1:1, cu o ușoară predominare a femelelor. 

Unio crassus. Foto: Oana Popa

Un obicei aparte, de ajutor în supraviețuire

În condiții de laborator, în 2012, Douda și colab.// „Host limitation of the thick-shelled river mussel: identifying the threats to declining affiliate species”, zslpublications.onlinelibrary.wiley.com // demonstraseră că scoica se dezvoltă în mod optim, manifestând metamorfoză completă, doar pe trei specii de pește – și anume boiștean (Phoxinus phoxinus), clean (Squalius cephalus) și zglăvoacă (Cottus gobio). Așadar, scoica mică de râu este destul de pretențioasă în ceea ce privește gazdele potențiale, adică are o mare specificitate de gazdă, nu este generalistă. 

În 2023, David C. Aldridge și colaboratorii au publicat un articol impresionant// „Fishing for hosts: Larval spurting by the endangered thick-shelled river mussel, Unio crassus”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov // în jurnalul științific Ecology, în care explică un obicei straniu observat la aceste scoici. Este vorba despre „pescuitul gazdelor” prin împroșcarea în aer a unor jeturi de apă încărcate cu glochidii, cât de departe se poate.

Acest comportament a fost observat la mai multe populații de Unio crassus, care se deplasează spre maluri, unde se îngroapă și de acolo trimit în mod regulat jeturi lungi de apă înapoi în râu. Comportamentul este unul care a fost intens observat, prima semnalare în literatură datând din 1913, dar a fost pus pe seama unui obicei de hrănire, cu acele jeturi de apă menite să expulzeze fecalele. O altă explicație mai târzie era că animalele respective sunt pur și simplu eșuate, fiind surprinse de scăderea nivelului apei din râu. 

Abia în 2005, observațiile s-au apropiat de adevăr și menționează faptul că în jeturile de apă sunt prezente și în glochidii, și că expulzările au loc doar primăvara și vara, când scoicile sunt în plin sezon de reproducere. Studiul lui Aldridge și colaboratorii este primul care examinează din punct de vedere cantitativ jeturile de apă expulzate, dar și răspunsurile peștilor, făcând anumite speculații și despre semnificația adaptativă a acestui obicei remarcabil. Prin expulzarea larvelor în aer și nu direct în coloana de apă, glochidiile pot călători distanțe mai mari față de scoica-mamă. 

Faptul că suprafața apei este tulburată este un avantaj, pentru că atrage pești care se hrănesc la suprafață, precum clenii. În studiul amintit, glochidiile rămâneau viabile până la 12 ore, așadar le creșteau șansele să găsească gazde în aval, fiind purtate mai bine de curenți. Temperaturi mai scăzute ale apelor pe timp de vară (15°C) cresc intervalul de viabilitate al glochidiilor până la 144 de ore, ceea ce duce la o posibilitate crescută de a se închista și a-și desăvârși ciclul evolutiv, chiar dacă nu s-au atașat imediat ce au fost expulzate.// „Effects of water temperature on glochidium viability of Unio crassus and Sinanodonta woodiana: implications for conservation, management and captive breeding ”, academic.oup.com // 

Expulzarea larvelor  sau „pescuitul gazdelor”, așa cum foarte plastic a fost numit de Aldridge și colaboratorii, nu a mai fost semnalat la nicio altă specie de unionid și este foarte rar descris în literatură, inclusiv la Unio crassus. Autorii speculează că, datorită jeturilor de apă expulzate pentru scurte perioade de timp, comportamentul a fost ușor trecut cu vederea de către specialiști și că, de asemenea, nu este prezent la toate populațiile. 

Urme de scoică pe Râul Prut. Foto: Andrei Ștefan

Scoica de râu, amenințată de activitățile oamenilor

Populațiile de Unio crassus au scăzut la nivel global cu 90% din 1970 și acest declin a fost pus pe seama degradării habitatelor, poluării, prezenței speciilor invazive, dar și pierderii diversității piscicole. Specificitatea mare de gazdă pe care o manifestă scoica mică de râu o face și mai vulnerabilă în fața provocărilor reprezentate de schimbări în mediul de viață. 

Creșterea gradului de amenajare și betonarea malurilor împiedică femelele să migreze. De asemenea, tăierile masive de păduri duc la inundații cu efecte grave asupra malurilor. Femelele ajunse aici sunt vulnerabile în fața dislocărilor produse de puterea viiturilor. 

Dar ce anume s-a întâmplat cu populațiile scoicii mici de râu? Cu mai puțin de o sută de ani în urmă, scoica era comună în mai toate apele curgătoare ale Europei. Situația s-a înrăutățit însă în ultimii cinzeci de ani, când distribuția speciei s-a redus cu aproximativ 50%. Majoritatea populațiilor rămase s-a diminuat ca număr de indivizi. Declinul a fost pus pe seama industrializării masive, a lucrărilor hidrotehnice majore efectuate pe râurile europene și a poluării intensive cu ape uzate. Toate aceste presiuni au acționat atât asupra speciei în sine, cât și asupra ihtiofaunei (faunei de pești), de care scoicile din familia Unionidelor sunt extrem de dependente. 

Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, o altă amenințare planează asupra micuței și vulnerabilei scoici de râu: speciile invazive. Trei dintre ele au efecte majore asupra populațiilor europene: scoica uriașă chinezească (Anodonta woodiana), bizamul (Ondatra zibeticus) și nurca americană (Neovison vison). 

CITEȘTE ȘI: Anodonta woodiana, scoica uriașă chineză – musafirul nepoftit care a invadat Europa

Dacă cele două mamifere folosesc scoicile ca sursă de hrană, scoica uriașă chinezească, un competitor din aceeași familie a Unionidelor, joacă dur pe toate planurile. Cele două specii concurează pentru gazde, deoarece și scoica nou venită are nevoie de pești pentru a-și desăvârși ciclul evolutiv, pentru hrană și spațiu. Luând în calcul că scoica chinezească a ajuns să domine întreaga Europă în doar 30 de ani și că studiile genetice arată că n-a fost adusă de mai multe ori, e clar că e o concurentă de temut.

Strategiile de conservare abordate pentru specia Unio crassus implică o colaborare între experți în biologia și ecologia scoicii, ihtiologi, ecologi și factori decizionali. Nu este totul pierdut și, cu mai multă atenție față de habitatele acvatice, cu siguranță pot fi salvate specii care altminteri ar dispărea tăcute în tumultul transformărilor generate de om în natură. 

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.