Cârtița, un miner iscusit și neobosit26 min read

În întunericul pământului sălășluiește un animal mic și curios. Îl întâlnești rareori, dar știi că este prezent când zărești mușuroaiele de pământ proaspăt răscolit care presară câmpiile și grădinile. 

Singura specie de cârtiță din România este Talpa europaea, care își formează tuneluri subterane în toată Europa temperată. Cârtițele fac parte din familia Talpidae, cu 17 genuri care variază de la cârtițe care trăiesc sub pământ, la desmanii// Mamifer insectivor acvatic, de circa 20 de centimetri lungime, cu blană prețioasă; șobolan-moscat (Desmana moschata) // neadaptați pentru săpat, fiind semiacvatici, și care, în schimb au labele palmate. 

Cârtița europeană obișnuiește să evite solurile foarte compacte sau pietroase, prea umede sau cu un pH foarte acid (sub 4,4). Preferă în general habitatele cu soluri umede, unde împinge vertical pământul afânat și formează cunoscutele mușuroaie. Pe lângă aceste preferințe în găsirea habitatului perfect se numără și prezența și abundența râmelor care sunt principala lor sursă de hrană.// „Distribution and abundance of moles (Talpa europaea L.) in relation to physical habitat and food supply”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov //

Ochii mici, labele mari

Morfologia cârtițelor reflectă modul lor subteran de viață: corpul fusiform este fragil, moale și flexibil, așa încât să se poată întoarce în tunel. Urechea externă este redusă sau absentă, iar ochii sunt minusculi. Sternul este înclinat, pentru o atașare mai bună a mușchilor pectorali, ceea ce o ajută foarte mult în activitatea de săpare. Labele anterioare sunt mari și puternice, asemănătoare unor vâsle și prezintă gheare mari. Labele sunt rotite permanent spre exterior și produc o mișcare laterală de săpare, caracteristică lor. În plus, labele anterioare prezintă un al doilea „deget mare” – un os al încheieturii cu rol în propulsarea cârtiței prin lumea sa subterană. Humerusul este scurt și lat, pentru o mai bună atașare a mușchilor, și se articulează atât cu clavicula, cât și cu scapula (omoplatul) pentru a genera o forță mai mare de săpare.

Singura cârtiță cu adevărat oarbă din lume este Talpa caeca. Foto: G. Cappelli De Agostini via Getty Images

Viața pe sub pământ

Traiul subteran este una dintre cele mai cunoscute caracteristici ale acestui animal, urmat de presupusa orbire. În ciuda faptului că au ochii foarte mici, majoritatea cârtițelor pot vedea, deși nu foarte bine. O excepție notabilă este cârtița oarbă (Talpa caeca), răspândită în Italia și Peninsula Balcanică, ai cărei ochi sunt acoperiți de piele.

În locul unei vederi ascuțite, cârtițele prezintă receptori tactili foarte bine dezvoltați în jurul botului, dar și vibrise (sau mustăți) care, în funcție de specie, pot fi prezente pe coadă, corp sau picioare. Auzul și mirosul sunt de obicei bine dezvoltate – cârtițele au nări valvulare care pot fi închise în timpul săpăturilor.

Râmele sunt principala sursă de hrană a cârtițelor. Foto: Ian West/Getty Images

Un nas de campion

Mamiferele insectivore prezintă adaptări remarcabile pentru localizarea hranei, iar cârtițele nu fac excepție de la această regulă. Precum ornitorincii, care se bazează pe receptorii tactili de la nivelul ciocului pentru a localiza hrana sub apă, anumite cârtițe folosesc un sistem similar în subteran. Astfel, botul cârtițelor este echipat cu mii de organe sensibile tactile, cunoscute sub numele de organele lui Eimer, situate pe nas. 

La cârtița cu nas stelat (Condylura cristata) din America de Nord, care iubește zonele umede și se hrănește în iazuri și pâraie, receptorii de atingere sunt distribuiți pe vârful nasului, unde se găsesc 22 de tentacule roz și pieloase pe care le folosește ca să detecteze sub apă larvele și alte animale. Organele lui Eimer apar ca o masă de protuberanțe bulboase, iar fiecare organ este înconjurat la bază de o rețea de nervi senzoriali. Atunci când cârtița atinge un obiect, organele lui Eimer transmit stimulul mai departe către sistemul nervos central. La nivelul sistemului nervos central, stimulii sunt interpretați, oferind astfel informații despre caracteristicile obiectului atins.

Muncă în condiții grele

Cârtițele muncesc mult în galeriile lor și dau dovadă de rezistență într-un mediu unde aerul are un conținut scăzut de oxigen și este bogat în dioxid de carbon. Spre exemplu, în zonele de pășune, la o adâncime de 45 de centimetri, cantitatea de dioxid de carbon poate fi de 50-55 de ori mai mare decât în aerul atmosferic. Dar cârtițele prezintă adaptări pentru aceste condiții grele de muncă. Plămânii lor sunt cei mai grei din lumea mamiferelor mici: reprezintă 21,5% din greutatea corporală. De asemenea, au și mai mult sânge în organism, aproximativ 7,7% din greutatea corporală, în timp ce la alte mamifere de dimensiuni asemănătoare această valoare se situează între 3-4%.

Prezențe mici și discrete

Pentru că au între 11 și 16 centimetri lungime, de la nas la coadă, cârtițele pot trăi în apropierea omului fără a fi observate, așadar habitatul lor tunelat este un loc bun pentru a le studia și înțelege mai bine.

De regulă, cârtițele preferă pajiștile, pășunile, terenul arabil, grădinile și parcurile, dar nu evită nici zonele cu păduri de conifere sau habitatele cu soluri nisipoase, pietroase sau permanent îmbibate cu apă. Și chiar dacă pare un pic imposibil, cârtițele sunt printre cele mai comune animale adaptate vieții la oraș, fiind capabile să își găsească refugiu sub verande și case, dar și să evite oamenii cu ajutorul galeriilor lor.

Această specie găsește condiții favorabile în verdele orașului. Ce-i drept, specia este euritopică, ceea ce înseamnă că este capabilă de a tolera o gamă largă de habitate și condiții ecologice, deci și zonele puternic antropizate, trăind atât în zonele verzi și liniștite, cât și în „gazonul” orașului. 

În urma unui studiu din 2017 realizat în aglomerația din Varșovia și împrejurimile acesteia s-a observat că T. europaea este una dintre speciile care a pătruns cel mai intens în oraș. A fost găsită în apropierea centrului orașului pe o rază de 10 kilometri, în șapte puncte de observare din 39 de eșantioane.// „Woodland reserves within an urban agglomeration as important refuges for small mammals”, researchgate.net //

De asemenea, după analiza dietei huhurezului mic (Strix aluco) timp de patru ani, din diferite tipuri de zone urbanizate, tot din Polonia, un studiu din 2013 a arătat că procentul de rămășițe de T. europaea a crescut odată cu gradul de urbanizare. Astfel de studii confirmă că, deși majoritatea locuitorilor nu le văd niciodată, cârtițele sunt prezente în orașele mari.// „The effect of urbanization on the diet composition of the Tawny owl (Strix aluco L.)”, researchgate.net //

Cârtiță europeană (Talpa europaea) cu puii în bârlog, secțiune transversală. Ilustrație: De Agostini via Getty Images

Casa din adâncuri

Sub pământ, cârtițele își construiesc adevărate cetăți, cu intrări ascunse sub tufișuri sau sub ziduri, pentru a fi greu de găsit. În cetatea ei artistic săpată și cu pereți bine bătuți, cârtița are o cameră pentru culcușul (sau cuibul) tapetat cu iarbă, frunze și chiar hârtie (ziare), o cămară unde își depozitează excesul de hrană găsit în tunelurile de vânătoare, dar și o cameră de murdării, pe post de toaletă, fiindcă este un animal la fel de curat precum bursucul. În plus, are un sistem de galerii circulare și de legătură care transformă cetatea în care sălășluiește într-un adevărat labirint.

Tunelurile de vânătoare sunt intens folosite și se pot întinde la adâncimi de la 10 până la 150 de centimetri de la suprafața solului. Însă aceste tuneluri nu sunt permanente, precum rețelele complexe și ramificate de tuneluri de apărare, care includ cuibul.

Atunci când sapă noi tuneluri, cârtițele se întorc periodic să împingă solul excavat la suprafață. Datorită activității fizice intense, dorm la intervale de 4-5 ore în timpul unei zile, așadar au nevoie de mai multe culcușuri de-a lungul galeriilor. 

În plus, își construiesc și toalete în apropierea acestor dormitoare secundare. Prezența toaletelor din galerii este utilă și pentru cercetători. Astfel, în Japonia au putut fi studiate// „Inhabitant changes in long-term mole nesting at the same site, revealed by observing mushroom fruiting at the site”, degruyter.com // două specii de ciuperci care cresc din toaletele cârtițelor și fac parte din genul Mogera. Aceste ciuperci se dezvoltă utilizând azotul și deșeurile cârtițelor, iar corpul lor iese la suprafață, fapt ce îi ajută cercetătorii să găsească mai ușor teritoriile acestor animale. 

Pui de talpa europaea nou-născuți. Foto: Oxford Scientific Getty Images

Animale solitare și teritoriale

Fiecare cârtiță are propriul său sistem de galerii, așa că rareori se întâlnește cu vecinii. Au fost observate cum sapă în mod intenționat tuneluri care se curbează în jurul celor deja existente ale vecinilor, cu care nu se intersectează niciodată. 

Cârtițele mențin și respectă, în acest mod, o preferință înnăscută pentru intimitate. Altfel, riscă să se ajungă la lupte sângeroase până la moarte. Însă tunelurile se pot surpa, iar când se întâmplă așa ceva, una dintre cârtițe fie își astupă tunelul, fie face zgomot atunci când ajunge la intersecție, pentru a vedea dacă vecinul este în apropiere și a evita o întâlnire nedorită.

Singurul moment în care cârtițele nu sunt teritoriale este perioada de împerechere, care are loc primăvara. Atunci, masculii își extind teritoriile în căutarea femelelor, pe care le găsesc după miros. În urma acestor interacțiuni, responsabilitatea creșterii puilor revine exclusiv femelei, care va făta 2-8 pui fără blană. Aceștia ajung la dimensiunile unui adult în trei săptămâni, iar din a doua lună de viață părăsesc cuibul mamei și ies la suprafață, în căutarea unui teritoriu propriu.

Musafiri nepoftiți

Cârtițele sunt obișnuite cu tainica lor lume subpământeană, unde sunt adăpostite de privirile indiscrete, dar și rupte aproape total de lumea de afară. Nu sunt obișnuite să fie văzute, dar nici să vadă pe cineva, așa că se sperie ușor. Dacă o altă creatură intră în galeria ei, cârtița se va panica și va bloca tunelul respectiv, apoi se va muta într-o altă zonă a cetății.

Cel mai adesea, în galeriile cârtițelor pătrund chițcani, șoareci, hamsteri și broaște. Aceste animale ajung aici din greșeală, în căutare de adăpost sau hrană. Au fost de asemenea găsite coleoptere din familia Silphidae (Phosphuga atrata, Silpha carinata), care se hrănesc cu materie organică în descompunere, precum animale moarte, atrase cu siguranță de „cămara” plină cu bunătăți a cârtiței. Adesea pătrund în tuneluri nevăstuici sau hermine care vânează cârtițe. Când sunt urmărite, cârtițele fug și astupă tunelurile în timp ce se retrag.

Prietenii agricultorilor și ai arheologilor

De multe ori, cârtițele sunt privite ca dăunători, însă ele mai degrabă ajută. Activitatea lor afectează duritatea, aerarea, temperatura, permeabilitatea și umiditatea solului. Sub influența săpăturilor cârtițelor, humusul de la suprafață este amestecat cu solul din adâncime, ceea ce contribuie la îmbogățirea solurilor cu materie organică. Însă ele pot cauza și uscarea solului și mări drenajul apei.// „Commensals of underground mammals: European mole (Talpa europaea, Eulipotyphla, Talpidae) and the greater mole-rat (Spalax microphthalmus, Rodentia, Spalacidae)”, researchgate.net //

În afara faptului că ridică la suprafață pământ umed și bogat, numai bun pentru fermieri și grădinari, cârtițele îi ajută chiar și pe arheologi. În foarte multe mușuroaie se găsesc deșeuri menajere și pietre, dar uneori apar fragmente de ceramică și sticlă.// „Collaborating with a Pest? Recounting an Encounter Between Moles and Archaeologists”, researchgate.net // 

În nordul Angliei și în Danemarca, arheologii acordă atenție acestor mușuroaie pentru a căuta fragmente ale civilizațiilor anterioare fără a perturba situl cu pricina. Cele mai cunoscute astfel de ajutoare date de cârtițe se găsesc la castelul medieval Hald din Danemarca și la fortul roman Epiacum din Regatul Unit.// „Making a Mountain Out of a Molehill? A Low-Cost and Time-Efficient Molehill Survey of the Lost Medieval Harbor Site of Monnikerede, Belgium”, researchgate.net //

Micile cârtițe au o importanță economică redusă astăzi. Până la sfârșitul anilor 1800, cârtițele erau capturate pentru pielea lor, care era folosită pentru pălării și ornamente de îmbrăcăminte. În prezent, însă, deși pot deteriora gazonul, câmpurile și grădinile, cârtițele au un impact economic relativ mic în comparație cu rozătoarele.

Cârtițele – mituri și ritualuri magice

Descrierea acestui animal apare în Hortus sanitatis (Grădina Sănătății), una dintre primele enciclopedii de istorie naturală. Ediția din 1491, aflată în prezent în colecțiile Universității Cambridge, menționează cârtițele ca animale oarbe, născute din pământ. De asemenea, se face afirmația destul de îndrăzneață că arderea unei cârtițe în cenușă și amestecarea ei cu albuș de ou, iar apoi aplicarea acestui amestec pe față poate trata lepra, sau cel puțin psoriazisul, în funcție de traducerea din latină.

În folclorul german se crede că ele sunt înrudite cu piticii de sub munți. Iar în mitologia română se spune că atunci când o cârtiță își face mușuroi sub peretele casei, cineva din casa respectivă va muri în curând. De asemenea, tot aici se mai zvonește că soarele le-ar omorî.

Iar cum cârtițele și ritualurile magice par a merge bine împreună, este de amintit și superstiția, larg răspândită în Europa, conform căreia purtarea unei perechi de labe de cârtiță va preveni reumatismul și va proteja de rău.

În realitate, existența lor evazivă dezvăluie un animal singuratic care se simte bine uitat de lume, în subteran. Dar, indiferent dacă aceste creaturi extrem de muncitoare și sensibile te enervează sau te îndeamnă să le simpatizezi, cârtițele sunt sortite să fie vecinele pe care nu le vei cunoaște niciodată prea bine.

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.