Artur Debat/Getty Images

Cum a ajuns papagalul Micul Alexander din colivie în parcPsittacula krameri

De Andreea Brezeanu 07.03.2023

Minunate animale de companie, papagalii au capacitatea de a repeta ceea ce aud și, uneori, chiar de a înțelege ceea ce li se spune. În prezent, populația a peste 50% dintre speciile de papagali e în scădere. Dar câteva, „ajutate” de oameni, au devenit invazive și amenință habitatele locale.  

Dichisiți, carismatici și inteligenți – acestea sunt doar câteva dintre atributele papagalilor. Papagalii fac parte din ordinul Psittaciformes, unul dintre cele mai numeroase grupuri de păsări, care cuprinde 398 de specii împărțite în șase familii distribuite pe tot atâtea continente, în pădurile tropicale și subtropicale. Este un ordin foarte divers atât din punct de vedere ecologic, cât și morfologic. Se regăsesc în el specii cu o greutate de la 12 grame, Micropsitta keiensis, până la trei kilograme, în cazul papagalului kakapo (Strigops habroptilus), de altfel, și singurul papagal nezburător. 

Există și papagali de munte, cum este papagalul Kea (Nestor notabilis), care trăiește în regiunile alpine din Noua Zeelandă, fiind găsit la altitudini de până la 2.000 de metri, dar și papagali care seamănă cu vulturii, cum este papagalul Dracula (Psittrichas fulgidus) cu un colorit special, negru cu roșu, și care nu are pene la nivelul ciocului și ochilor. Această lipsă a penelor este o adaptare la modul său de hrănire, deoarece preferă fructele zemoase, în special smochinele, care i-ar murdări penele din acele zone. 

https://mindcraftstories.ro/images/2023/03/Mindcraftstories_papagali-micul-alexander-diversitate-urbana-antipa_Psittrichas-fulgidus_Anadolu-Agency-via-Getty-Images.jpg

Papagalul Dracula (Psittrichas fulgidus) seamănă cu un vultur. Foto: Anadolu Agency via Getty Images

Un pigment unic

În general, papagalii trăiesc în păduri tropicale și savane, culorile lor aprinse ajutându-i să se camufleze printre florile și fructele exotice. Coloritul lor deosebit nu provine de la pigmenții carotenoizi obținuți din hrană, așa cum se întâmplă la majoritatea speciilor de păsări. Papagalii au un pigment doar al lor, numit psittacofulvin sau psittacin, care nu doar că asigură culorile aprinse de galben, potocaliu și roșu de la nivelul penajului, dar oferă și protecție împotriva infecției cu bacteria Bacillus licheniformis, care degradează penajul. 

Colorația vie a papagalilor are, de asemenea, un rol important în alegerea unui partener. La majoritatea speciilor de papagali nu există dimorfism sexual, adică masculii și femelele nu prezintă diferențe morfologice, dar de obicei masculii au culorile mai aprinse pentru a-și spori atractivitatea în fața femelelor.„Colourful parrot feathers resist bacterial degradation”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov 

Cu adevărat inteligenți sau doar buni imitatori?

Papagalii sunt bine-cunoscuți pentru viața lor lungă și pentru înțelegerea și cogniția complexe de care dau dovadă. Raportul dintre durata de viață a unora dintre specii și dimensiunea creierului este egal cu cel al primatelor. Studii recente asupra longevității și cogniției la papagali au relevat selecția pozitivă a genelor care prelungesc durata de viață, precum și a celor legate de abilitățile cognitive crescute și mecanisme de reparare celulară. Ceea ce sugerează că păsările mai inteligente pot rezolva cu ușurință problemele în sălbăticie, pentru a se bucura de o viață îndelungată.„Coevolution of relative brain size and life expectancy in parrots”, royalsocietypublishing.org 

Studii făcute de dr. Irene Pepperberg pe papagalul Jaco (Psittacus erithacus)„Grey Parrot (Psittacus erithacus) Numerical Abilities: Addition and Further Experiments on a Zero-Like Concept”, researchgate.net (PDF) au demonstrat că papagalii au abilități sofisticate de rezolvare a problemelor, își pot comunica dorințele, pot număra, aduna și scădea și, în mod remarcabil, pot chiar să înțeleagă conceptul de zero. Alte studii asupra papagalilor cacadu (Cacatua galerita), au stabilit că aceștia își construiesc și folosesc propriile unelte. În tot regnul animal, abilitățile cognitive și talentele intelectuale ale papagalilor sunt egalate doar de corvide – grupul de păsări din care fac parte ciorile, corbii, gaițele și coțofenele – și primate.„Who’s a clever bird – now? A brief history of parrot cognition”, brill.com 

https://mindcraftstories.ro/images/2023/03/Mindcraftstories_papagali-micul-alexander-diversitate-urbana-antipa_Cacatua-galerita_Debbie-Barrow-EyeEm-via-Getty-Images.jpg

Papagalii cacadu (Cacatua galerita) își construiesc și folosesc propriile unelte. Foto: Debbie Barrow EyeEm via Getty Images

Unii pe cale de dispariție, alții invazivi

Din păcate, aproape o treime dintre speciile de papagali sunt în pericol de dispariție la nivel global: 18 specii sunt grav amenințate, 39 sunt pe cale de dispariție și 55 sunt încadrate ca fiind vulnerabile. 

Presiunea antropică asupra populațiilor de papagali sălbatici a contribuit la declinul multor specii de la începutul secolului al XIX-lea. În prezent, populațiile a peste 56% din speciile de papagali sunt în scădere, iar gradul avansat al distrugerii habitatului, precum și translocările în scop comercial, reprezintă principalele amenințări la adresa acestui grup de păsări.

Cu toate acestea, alte specii de papagali au devenit printre cele mai adaptabile păsări din mediul urban. Acestea au un succes remarcabil în a se adapta noilor medii noi în care au fost introduse. Este cu siguranță rezultatul flexibilității lor comportamentale și abilităților cognitive care rivalizează cu cele ale primatelor, dar și al gradului ridicat de socialitate. 

Totuși, deși papagalii au acum populații stabile care se reproduc constant în diferite țări din Europa, capacitatea lor de a se răspândi este limitată. Coloniile noi sunt fondate de obicei de păsări eliberate sau scăpate din captivitate, nu de descendenți ai populațiilor stabilite în alte orașe.

Multe specii deținute ca animale de companie sau ca atracții în parcurile urbane au scăpat din captivitate, formând ocazional populații autosustenabile. Păsările se numără adesea printre animalele introduse în noi medii, fiind cunoscute peste 1.400 de cazuri,  cu peste 400 de specii, în întreaga lume. Dintre acestea, papagalii sunt cel mai popular grup. A fost estimat că aproape două treimi din toate speciile de papagali sunt transportate în mod obișnuit în afara ariei lor naturale de distribuție, ceea ce înseamnă că aproximativ patru milioane de papagali sunt extrași anual din sălbăticie pentru a susține piața animalelor de companie. 

Papagalii au toate avantajele pentru a-și stabili cu succes populații în afara ariei native, precum un număr mare de exemplare translocate, toleranță ecologică și comportament sinantrop.Animal care se răspândește spontan în teritoriile locuite sau puternic modificate antropic, folosind în avantajul său activitățile umane. Așadar, probabilitatea dezvoltării unor populații sustenabile este mare, chiar dacă acestea pornesc doar de la câțiva indivizi.„Effects of the Recent World Invasion by Ring-Necked Parakeets Psittacula krameri”, link.springer.com 

Papagalii devin astfel specii invazive, adică translocate din ariile lor native în medii noi, și pot produce pagube semnificative în agricultură și asupra biodiversității. 

Zeci de mii de papagali invazivi trăiesc acum pe teritoriul Uniunii Europene. Cele mai mari populații se găsesc în Marea Britanie, Olanda, Belgia, Germania, Franța, Spania și Italia. Micul Alexander (Psittacula krameri) și papagalul călugar (Myiopsitta monachus) sunt cele mai răspândite specii de papagali în Europa, dar există și alte specii, cu populații viabile. În total, aproape 200 de populații diferite de papagali pot fi găsite pe teritoriul Uniunii Europene. Multe dintre aceste populații se extind rapid, dublându-și numărul la fiecare câțiva ani.„Invasive parrots have varying impacts on European biodiversity, citizens and economy”, sciencedaily.com 

Pe lângă papagalul Micul Alexander și papagalul călugăr, ambele specii răspândite pe scară largă în Europa, alte opt specii de papagali se află în expansiune pe teritoriul Europei. Printre ele, papagalul pitic Fischer (Agapornis fischeri), amazonianul cu aripi portocalii (amazona amazonica), Marele Alexander (Alexandrine parakeet) sau amazonianul cu cap galben (Amazona oratrix)

În mod particular, Micul Alexander, nu este doar una dintre cele mai invazive și mai adaptabile specii de papagali regăsite în Europa, ci și singura specie de papagali observată, în afara captivității, în România. 

https://mindcraftstories.ro/images/2023/03/Mindcraftstories_papagali-micul-alexander-diversitate-urbana-antipa_Psittacula-krameri_Ravindran-Rajan-500px-via-Getty-Images.jpg

Micul Alexander (Psittacula krameri), stăpân peste Europa. Foto: Ravindran Rajan via Getty Images

Micul Alexander, marele cuceritor

Pentru că sunt capabili să imite vocea umană și să formeze legături sociale de lungă durată cu oamenii, dar și pentru că sunt relativ ușor de întreținut în avicultură, papagalii au devenit cu ușurință unele dintre cele mai răspândite animale de companie din lume. 

Într-o relatare precreștină, datând din 400 î.Hr., a unui medic indian care deținea un papagal din specia Psittacula cyanocephala, este menționată capacitatea acestuia de a imita cuvinte din limbile hindi și greacă. Mai târziu, clasele conducătoare romane și ale altor civilizații europene au pus mare preț pe papagali ca noutăți colorate și vorbitoare care confereau un statut deosebit proprietarilor umani. Printre comorile aduse adesea pe continent de primii exploratori europeni s-au numărat și papagalii, fiindcă puteau fi îmblânziți cu ușurință, dar și pentru că puteau îndura călătoriile lungi pe mare. 

Primele exemplare de papagali ajunse în Europa făceau parte din specia Micul Alexander sau Papagalul cu guler negru (Psittacula krameri) și au fost aduse din subcontinentul indian acum mai bine de 2.300 de ani, pe vremea lui Alexandru cel Mare.

 Adaptabil, sociabil și guraliv

Astăzi, Micul Alexander este o specie de papagal care prezintă o capacitate remarcabilă de adaptare. Distribuția naturală a Micului Alexander este una dintre cele mai răspândite – este prezent în Africa tropicală, sub-sahariană și în subcontinentul Indian, cu patru subspecii recunoscute pe baze morfologice și geografice. Este o specie foarte adaptabilă și gregară, mai ales în afara sezonului de împerechere, și formează stoluri mari, zgomotoase, uneori de câteva mii de păsări. Stolurile sunt deseori mixte, iar de multe ori se asociază cu corbi și alte specii de papagali.

În aria lor nativă trăiesc într-o varietate de habitate împădurite: pădure secundară, păduri riverane, mangrove, pajiști din savană și terenuri agricole cu copaci până la parcuri și grădini din zonele urbane. Preferă habitatele ușor împădurite, grădinile, livezile și zonele cultivate din vecinătatea locuințelor umane. 

Fiindcă trăiesc într-o așa mare varietate de habitate, se confruntă cu o gamă largă de condiții climatice. De la rece și umed în nordul Indiei, pe timp de iarnă, la cald și uscat în savana Africii, pe timp de vară. Așadar, toleranța pentru condiții climatice atât de largi explică succesul său la aclimatizarea în zonele urbane.„Seasonal effects on the thermoregulation of invasive rose-ringed parakeets (Psittacula krameri)”, sciencedirect.com 

De altfel, pentru că e capabil să supraviețuiască în habitate atât de diferite, de la păduri la parcuri urbane și zone cultivate înconjurate de copaci, Micul Alexander este una dintre puținele specii de papagali care s-a adaptat cu succes la habitatul antropic. 

Zburători de cursă lungă și pretendenți iscusiți

Micul Alexander este ușor de recunoscut, indivizii sunt verzi și au o coadă lungă și ascuțită. Măsoară aproximativ 40 cm lungime, au ciocul roșu, în formă de cârlig. Ca semn distinctiv, masculii adulți au mandibula de culoare neagră. Masculii dobândesc un inel negru în jurul gâtului, acoperit uneori cu pene albastre la ceafă – un dimorfism sexual prezent din al treilea an de viață.

Sunt foarte buni zburători, pot parcurge până la 20 de kilometri într-o zi, între locurile de reproducere, hrănire și adăpost. Perioada de reproducere este corelată cu latitudinea și areloc din noiembrie până în iunie în Asia, și din august până în noiembrie în Africa. În Europa, perioada de reproducere începe de la sfârșitul iernii și durează până la începutul primăverii, cu primul ou depus la sfârșitul lui februarie.

Perechile încep să se formeze la finalul iernii, cu o scurtă perioadă de curtare, când masculul stă cât mai departe de femelă, atingând-o doar cu ciocul. Curtarea implică de asemenea hrănirea femelei de către mascul, precum și „saluturi” realizate de acesta prin ridicarea unui picior cât mai sus posibil. 

De obicei, femela depune 3-4 ouă (atât în aria nativă cât și în Europa), însă s-a observat că în Marea Britanie jumătate dintre ouă nu eclozează. Rata scăzută a reproducerii este atribuită climatului mai rece de la sfârșitul iernilor europene, care conduce la nefertilizarea ouălor. Cu toate acestea, rata supraviețuirii puilor în Europa este ridicată. Un studiu realizat în Heidelberg, Germania a relevat că 61% dintre ouă eclozează și 79% dintre pui supraviețuiesc primului an de viață.„Bird feeders may sustain feral Ring-necked parakeets Psittacula krameri in temperate Europe”, onlinelibrary.wiley.com 

Papagalii Micul Alexander au o alimentație variată și flexibilă. Atât în aria lor nativă, cât și în cea pe care au invadat-o, au fost observați hrănindu-se cu un număr foarte mare de plante, aproape orice fruct sau sămânță, inclusiv fructe necoapte. Asta înseamnă că pot consuma hrana înaintea altor specii native, sporind astfel competiția cu acestea.„Experimental evidence of impacts of an invasive parakeet on foraging behavior of native birds”, ncbi.nlm.nih.gov

Papagalii ducelui de Bedford

Primele înregistrări ale prezenței Micului Alexander în libertate, în Europa, datează din 1855, când au fost observate perechi cuibăritoare în Northrepps, Marea Britanie. Apoi, în 1930 au fost observate stoluri în pădurea Epping și Lilford, Marea Britanie, dar acestea nu au persistat. 

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări ale avicultorilor de a introduce papagali în fauna sălbatică europeană, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, în special în Marea Britanie, Germania și Austria. Cele mai intense încercări au aparținut ducelui de Bedford în Marea Britanie, în perioada 1910-1950. Ducele a crescut mai multe specii de papagali și a încercat să aclimatizeze perușii (Melopsittacus undulatus). 

Începând cu anii 1970, un număr mare din specia Micul Alexander a fost adus în Europa din aria lui nativă. Între 1984 și 2005, aproximativ 110.000 de exemplare au fost importate legal în Europa din Asia și aproximativ 37.000 din Africa.

Răsfățații orașelor

În Europa, prezența lor este observată cel mai adesea în zonele apropiate de centrele urbane în care au fost eliberați sau scăpați. Studiile„Bird feeders may sustain feral Ring-necked parakeets Psittacula krameri in temperate Europe”, onlinelibrary.wiley.com indică faptul că acești papagali„Evaluating the population-level impact of an invasive species, ring-necked parakeet Psittacula krameri, on native avifauna”, bou.org.uk preferă mai degrabă să se hrănească în parcurile și grădinile urbane decât în păduri sau terenuri agricole. 

Zonele urbane, hrănitoare pentru păsări, și vegetația ornamentală (de cele mai multe ori alohtonăoriginară din alte regiuni geografice), oferă papagalilor o selecție abundentă de hrană și locuri de cuibărit potrivite, deoarece aceștia preferă copacii de dimensiuni mari, bătrâni, care sunt cel mai adesea păstrați pentru valoarea lor estetică. 

Micul Alexander cuibărește în cavități, de obicei în scorburile din trunchiurile copacilor, folosind cuiburi vechi de ciocănitori. În Europa, cel mai adesea folosește foste cuiburi de ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopos major) sau de ghionoaie verde (Picus viridis), însă acceptă cu ușurință și crăpăturile din clădiri. În Germania au fost observați cuibărind din ce în ce mai des în găurile și crăpăturile din straturile termoizolante ale clădirilor, unde microclimatul mai favorabil le permite să obțină o rată mai mare de reproducere decât dacă ar cuibări în cavități naturale.„Invasive ring-neched parakeets Psittacula krameri in Belgium: habitat selection and impact on native birds, Ecography”, onlinelibrary.wiley.com 

Deși nu este considerată a fi o specie teritorială, în timpul perioadei de împerechere, manifestă comportament agresiv față de alte păsări care zboară în apropierea cuibului său. Încercări de a intimida prin zgomot dar și fizic, prin atacuri directe, au fost observate împotriva răpitoarelor în Marea Britanie, Franța, Italia și Algeria. Cel mai adesea, atacurile au fost observate împotriva vânturelului roșu (Falco tinnunculus), cucuvelei (Athene noctua) și corvidelor. Stoluri de Micul Alexander pot, de asemenea, să intimideze chiar și păsările mai mari, de exemplu pescăruși și stârci.„Les oiseux allochtones en France: status et interactions avec les espèces indigènes”, ao35.free.fr 

Omul contribuie la răspândirea invazivă

În Europa găsesc cu ușurință hrănitoarele pentru păsări, fapt care sugerează că hrana obținută prin intermediul omului este unul dintre factorii care contribuie la succesul invaziei lor. De fapt, în aria sa nativă, în subcontinentul indian este una dintre cele mai dăunătoare specii, provocând pierderi de până la 81% la recolta de porumb și 74% în cea de sorg. 

În ciuda popularității de care se bucură această specie ca animal de companie, s-a raportat„Worldwide impact of alien parrots (Aves Psittaciformes) on native biodiversity and environment: a review”, tandfonline.com că are un impact negativ asupra biodiversității native, activităților umane și sănătății speciilor native.„Assessing the ecological and societal impacts of alien parrots in Europe using a transparent and inclusive evidence-mapping scheme”, neobiota.pensoft.net 

Papagalii concurează pentru locurile de cuibărit cu țicleanul (Sitta europaea), însă nu au fost observate efecte asupra populațiilor celor din urmă.„Crowding in the city: losing and winning competitors of an invasive bird”, journals.plos.org 

Impactul cel mai evident și sever al Micului Alexandru este legat de competiția pentru locurile de cuibărit cu Nyctalus lasiopterus, liliacul mare de amurg, o specie europeană protejată. Populațiile acestui liliac au scăzut semnificativ în parcurile urbane din Sevilla: odată cu mărirea populațiilor de Micul Alexander din aceeași zonă, numărul copacilor ocupați de liliacul mare de amurg a scăzut cu aproximativ 81%.„Nest-site competition and killing by invasive parakeets cause the decline of a threatened bat population”, royalsocietypublishing.org 

Acele din cojocul Micului Alexandru

Micul Alexander are totuși și el inamici. În Europa, aceștia sunt uliul păsărar (Accipiter nisus), uliul porumbar (Accipiter gentilis), șoimul călător (Falco peregrinus) și șoimul rândunelelor (Falco subbuteo), care au fost observați în timp ce prădau populațiile de papagali. În plus, veverițele, atât cele gri (Sciurus carolinensis) cât și cele roșcate (Sciurus vulgaris), sunt prădătoare ocazionale ale papagalilor, atacându-le cuiburile. De asemenea, șobolanii negri (Rattus rattus) au fost înregistrați în mai multe interacțiuni agresive față de papagalii care își apărau cuiburile. Și pisicile domestice profită de papagali, în Italia au fost observate vânându-i eficient. De asemenea corvidele, precum stăncuța (Corvus monedula) și cioara neagră (Corvus corone), au fost surprinse pe când vânau pui de papagal în Belgia și Italia.

Prădarea papagalilor de către răpitorii nocturni, precum huhurezul mic (Strix aluco), striga (Tyto alba) și ciuful de pădure (Asio otus) este mai rar întâlnită. În urma unor studii s-a constatat că ciufii de pădure își fac apariția în zona urbană, în perioada iernii. Într-un studiu realizat într-o zonă urbană din Follonica,„’Some like it alien’: predation on invasive ring-necked parakeets by the long-eared owl in an urban area”, digital.csic.es (PDF) din centrul Italiei, înconjurată de terenuri agricole, în principal câmpuri de cereale și floarea soarelui, dar și păduri întinse de pini, au fost analizate 167 de ingluvii (resturi nedigerate pe care păsările răpitoare de noapte le regurgitează). S-a observat că Micul Alexander este o pradă importantă pentru ciuful de pădure, contribuind la peste 10% din volumul total al dietei. 

Nu doar capul răutăților

Există și efecte pozitive ale prezenței Micului Alexander, de exemplu, prin lărgirea cavităților din trunchiurile arborilor pentru lărgirea cuibului. Astfel, cresc șansele de reproducere a speciilor native precum porumbelul de scorbură (Columba oenas), care profită de situație. Cu toate astea, se pare că lărgirea acestor cavități îmbunătățește și rata de reproducere a unor specii invazive, cum este cazul mierlei indiene (Acridotheres tristis) în Israel.„The complex interaction network among multiple invasive bird species in a cavity-nesting community”, link.springer.com

Datorită nivelului înalt de inteligență și afecțiunii de care dau dovadă, potențialului de domesticire, penajului strălucitor și, poate, cel mai presus de toate, tendinței multor specii de a imita vocea umană, papagalii sunt unele dintre cele mai populare păsări. Cât îl privește pe Micul Alexander, în general, atitudinea publicului cu privire la el este una pozitivă, majoritatea oamenilor observându-l cu interes și bucurie în parcuri.

Micul Alexander a ajuns și în România

Comerțul intensiv cu această specie a dus la stabilirea unor populații cuibăritoare în numeroase țări din afara ariei sale naturale. Populațiile s-au format cu indivizi scăpați sau eliberați. Astfel, Micul Alexander este prezent într-un număr mare de țări din Europa (Portugalia, Spania, Franța, Elveția, Italia, Austria, Germania, Belgia, Țările de Jos, Grecia), Asia (Turcia, Israel, Siria, Irak, Iran, Arabia Saudită, Kuweit, Bahrain, Qatar, Oman, Yemen, Maldive, Singapore, Macau, Hong King, China și Japonia), Africa (Algeria, Egipt, Kenya, Mauritius, Seychelles și Africa de Sud), America de Nord (SUA: California, Florida, Hawaii), America de Sud (Venezuela) și Oceania (Australia). Câteva populații cuibăritoare au dispărut de-a lungul timpului, cum ar fi cele din Austria și Elveția.

În prezent, se estimează a fi în jur de 90 de populații în Europa, cu cel puțin 85.000 de indivizi, majoritatea în zone urbane și periurbane. 

În România a fost introdus accidental, prima populație cuibăritoare a fost observată în București în 2010 și estimată la 1-9 perechi cuibăritoare, aflate probabil în creștere. În prezent, se pare că există o populație mică și la Iași, iar câteva exemplare izolate au fost observate în Timișoara și Buzău.„Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România”, Ediția a II-a, Ministerul mediului, apelor și pădurilor, monitorizareapasarilor.cndd.ro 


Seria Biodiversitate Urbană este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories, care-și propune să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea urbană din România, scrise de cercetătorii muzeului.

 



Text de

Andreea Brezeanu

​​Andreea Brezeanu este Asistent de cercetare în cadrul Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și are competenţe în biologie celulară, biologie medicală, genetică umană, histologie, citologie animală şi vegetală, anatomie umană şi animală, genomică, inginerie genetică, microbiologie, imunologie, botanică.

MEDIU|SOLUȚII

Bucureștiul, constant printre orașele cu șosele aglomerate. Cum funcționează indicii de trafic?

De
Conform unui clasament recent, Bucureștiul ocupă locul 8 într-un top al celor mai aglomerate orașe din lume. Și alte clasamente pun capitala României în Top 10, dar uneori aceasta nu apare deloc. Ce se întâmplă?
MEDIU|SOLUȚII

Din canalizare la valorificare: comorile ascunse din apele uzate

De
Industriile din Uniunea Europeană, de la cea a alimentelor și băuturilor până la industria chimică și biotehnologie, caută să valorifice materiile din apele uzate.
MEDIU|SOLUȚII

Dincolo de acoperiș: misiunea de a exploata energia generată de fațade

De
Cercetătorii merg mai departe de panourile solare convenționale în încercarea de a genera căldură și energie electrică de la alte suprafețe exterioare ale clădirilor.
MEDIU|FYI

Eco-impact: Vântul depășește gazul natural la producția de energie

De
O scădere record a emisiilor de cărbune, gaz și dioxid de carbon în 2023 a produs în Uniunea Europeană un mix de energie electrică mai curat ca niciodată. Tranziția la energie regenerabilă a UE este în plină desfășurare.