Bielzia coerulans/Oana Paula Popa

Limacșii, melcii fără „casă”. Inspirație pentru un „bio-lipici”37 min read

De Oana Popa 28.07.2022

Unii pot depăși 20 de centimetri lungime, alții se împerechează „în aer”, iar altora le plac (prea mult) căpșunile. 

Limacșii sunt parte a vieții urbane sau rurale. Nu cred că sunt foarte mulți aceia care pot afirma că nu s-au întâlnit până acum cu un limax, prin grădina de zarzavat sau prin pivnița bunicilor. Dar oare de ce sunt atât de antipatici pentru oameni? Cu siguranță vei renunța la prejudecăți dacă îi observi cu atenție și afli mai multe despre ei.

Limacșii sunt moluște și, împreună cu melcii cu cochilie, sunt grupați în clasa Gastropoda, grup extrem de divers în ceea ce privește forma, modul de viață și dimensiunile. Gastropodele reprezintă 80% dintre moluște și se estimează că ar fi în jur de 60.000 de specii.  

https://mindcraftstories.ro/images/2022/07/Mindcraftstories_Limax-Moluste-Biodiversitate-urbana-Antipa_Arion-vulgaris_Oana-Paula-Popa.jpg

Arion vulgaris, Copșa Mică, România/Oana Paula Popa

Limacșii au cochilie, dar nu se vede

Primul lucru observat la anatomia limacșilor este absența cochiliei externe. Corpul lor este alcătuit din cap, manta (sau scut) și coadă. Capul poartă două perechi de tentacule. Ochii sunt localizați în capătul perechii de tentacule lungi. 

Limacșii nu se pot lăuda cu o vedere excelentă – ochii pot să sesizeze lumina, dar nu pot forma o imagine. Tentaculele mai scurte îi ajută să miroasă, iar dacă melcul își pierde un tentacul, îl poate regenera. 

Mantaua sau scutul prezintă o deschidere numită pneumofor sau por respirator, localizată, de obicei, pe partea dreaptă a corpului și care face legătura cu plămânul. Poziția pneumoforului poate fi caracter taxonomic în stabilirea familiilor de melci fără casă. Dacă se află localizat în regiunea posterioară a scutului, melcii aparțin familiei Limacidae (limacși cu spatele carenat), dacă e în partea anterioară, aparțin familiei Arionidae (limacși cu spatele rotund), iar dacă pneumoforul este localizat median, melcii fac parte din familia Milacidae.Alexandru V. Grossu, Gastropoda Romaniae, Ordo Stylommatophora, Suprafamiliile: Arionacea, Zonitacea, Ariophantacea și Helicacea, Ed. Litera, 1983, vol. 4: 1-534 pp, 321 fig. București. Despre acest biolog român, aici: wikipedia.org 

Chiar dacă le lipsește cochilia vizibilă, externă, limacșii posedă o cochilie internă rudimentară, localizată sub scut/manta și numită limacelă. Aceasta are, de obicei, formă ovală și este subțire și transparentă. Limacela prezintă caracteristici utilizate în clasificarea limacșilor. De foarte multe ori, aspectul extern al animalului, culoarea sau dimensiunile sale nu reprezintă caracteristici care pot ajuta în determinarea precisă, așa că este necesară disecția animalului și etalarea sistemului genital, pentru a avea o determinare foarte riguroasă la nivel de specie. 

Limacșii folosesc „săgeți de dragoste” pentru împerechere

Limacșii sunt, în general, specii hermafrodite (posedă atât organe de reproducere masculine, cât și feminine), care au însă și posibilitatea de autofecundare, dacă este necesar. Anusul animalului și deschiderea genitală sunt situate sub manta. Prezența unui dop de mucus pe porul de la nivelul cozii este un semn că melcul este matur din punct de vedere sexual. 

Împerecherea este o procedură complexă la limacși. Tot ritualul de curtare poate dura de la câteva minute până la câteva ore. În timpul împerecherii, cele două animale se împletesc, fac schimb de material seminal și apoi se separă. 

Limaxul leopard are un ritual de împerechere pe cât de neobișnuit, pe atât de impresionant. Un mascul și o femelă se cațără într-un copac sau un arbust și apoi coboară spre pământ pe câte un fir de mucus. Împerecherea are loc în aer, înainte ca animalele să-și continue călătoria către sol. Nu doar animalele se împletesc, ci și organele lor reproducătoare. „Și cine ar fi crezut că melcii fără casă pot fi așa romantici?”, se întreba chiar marele David Attenborough, atunci când a fost martorul unei asemenea scene, cu ritualul de împerechere la Limax maximus.

Odată ce spermatozoizii au fost transferați de la un melc la altul, se fecundează ovulele din interiorul corpului, iar limacșii depun între 20-200 de ouă, în gropi, sub pietre sau bușteni, sub scoarța copacilor putrezi sau prin alte cavități unde se păstrează o umiditate crescută și constantă. Adultul nu păzește ouăle odată ce sunt depuse. Uneori, acestea rămân latente până când mediul este potrivit pentru ecloziune. După o perioadă, apar juvenilii. De obicei, depunerea ouălor are loc primăvara și toamna, dar sunt și specii care depun ouă pe toată durata anului. 

Durata de viață a unui limax este diferită. S-a observat că speciile de mici dimensiuni trăiesc, de obicei, un singur an, pe când speciile mai mari pot trăi până la opt ani. 

În Borneo, există un limax verde-galben numit Ibycus rachelae care folosește „săgeți de dragoste” precum Cupidon, atunci când se pregătește să se împerecheze. Săgețile sunt structuri în formă de ac sau harpon, alcătuite din carbonat de calciu. Un melc eliberează o săgeată când intră în contact cu un alt membru al speciei sale. Săgeata intră în cel de-al doilea animal și injectează un hormon care crește șansele de reproducere cu succes. Acest ritual cu „săgeți de dragoste” este întâlnit și la multe alte specii de melci tereștri, cu cochilie. 

De obicei, speciile de limacși din România se sincronizează cu sezonul de vegetație al plantelor. Speciile anuale iernează sub formă de ouă sau juvenili, evitând astfel înghețul sau să fie prădate de păsări. Ele devin active după primele semne ale dezghețului. Un maximum de activitate în ceea ce privește hrănirea sau reproducerea se înregistrează spre sfârșitul verii sau toamna, devreme. Verile toride și uscate limitează foarte mult activitatea melcilor fără casă.   

Nici limacșilor nu le place canicula

Limacșii sunt animale dependente de umezeală și sunt adaptate vieții în habitate care prezintă o umiditate crescută. Pot fi găsiți în păduri, crânguri, pe lângă ziduri, printre ruine, în livezi, grădini, pe lângă gospodăriile oamenilor. După ploaie sunt mai vizibili, dar în vreme de secetă se ascund cât de mult se poate, pentru a minimaliza pierderile de apă. Aleg locuri cât mai ferite și își secretă un cocon de mucus, care îi izolează și le conferă o rezistență mai mare la uscăciune. Limacșii preferă vremea mai rece, sunt activi până toamna târziu. Uneori chiar și pe timp de iarnă blândă, îi poți întâlni prin păduri, pe sub zăpadă, câutându-și hrană sau depunând ponta.Proces de depunere a icrelor de către pești și a ouălor de către păsări, insecte, reptile etc. Limacșii sunt animale nocturne, așa că ies doar seara și pe timpul nopții din ascunzătorile care îi protejează de căldura zilelor de vară. De multe ori, urmăresc dârele de mucus lăsate de alți melci. În acest fel, fac și economie de „combustibil” și produc mai puțin mucus pentru a se deplasa. Melcii din genul Arion au fost observați ridicându-și capul de pe sol încercând să adulmece aerul. 

Melcii de dimensiuni mai mari pot călători mai mulți metri pe noapte și, de regulă, se întorc la același adăpost în zorii zilei. Se pare că „reîntoarcerea acasă” este bazată pe miros, dar cu siguranță este implicată și memoria. Limacșii se pot cățăra în copaci, dar de cele mai multe ori nu coboară pe urmele lăsate la urcare, ci se lasă să plonjeze agățați într-un fir de mucus. Se pot însă întâmpla și accidente, iar contuziile le pot fi fatale. 

https://mindcraftstories.ro/images/2022/07/Mindcraftstories_Limax-Moluste-Biodiversitate-urbana-Antipa_Limax-cinereoniger_Oana-Paula-Popa.jpg

Limax cinereoniger, Cheile Vârghișului, România/Oana Paula Popa

De ce au renunțat la cochilia exterioară?

Cercetătorii s-au întrebat dacă există vreun avantaj evolutiv în pierderea cochiliei, în cazul melcilor fără casă. Construcția cochiliei necesită carbonat de calciu, de aici preferința melcilor pentru solurile alcaline. Liberi de această condiție, neavând cochilie de fabricat, limacșii pot trăi și pe soluri mai acide și pot adopta o dietă mai diversă. Pierderea cochiliei le-a permis limacșilor să se strecoare mai ușor prin locuri prin care o structură pe care ar fi trebuit să o poarte după ei probabil i-ar fi încurcat. De asemenea, nu trebuie scăpat din vedere nici factorul greutate – limacșii sunt mai ușori fără căsuță. 

Dezavantajele pierderii cochiliei nu sunt nici ele de neglijat: creșterea evaporării la nivelul corpului, care acum este expus în întregime, sau capacitatea redusă de apărare împotriva prădătorilor și paraziților. Totuși, atunci când se contractă, cei mai mulți limacși reduc evaporarea. Unele specii pot suporta pierderi însemnate de apă din corp (până la 80% din greutatea melcului) și în condiții favorabile își pot reveni. Limacșii au capacitatea de a absorbi umiditate din aer și pot acumula apă în plămân. Unele speciile au minimizat ambele dezavantaje prin producerea de mucus, care are atât rol în prevenirea pierderii de apă din corp, cât și în alungarea prădătorilor. De exemplu, mucusul unor limacși poate funcționa ca un „lipici” care afectează piesele bucale ale unor cărăbuși prădători. Sunt și specii care produc un mucus toxic. 

Proprietăți adezive și antibacteriene

Mucusul limacșilor conține apă, proteine și săruri. Proteinele, numite mucine, sunt capabile să formeze geluri lipicioase, cu proprietăți higroscopice.Care au calitatea de a absorbi umiditatea din aer. De asemenea, mucusul are capacitatea de a-și schimba consistența atunci când este supus presiunii și este elastic.

Mucusul proaspăt de limax este greu de spălat de pe piele din cauza caracterului lipicios și higroscopic al acestuia. Deși este tentant să apelezi imediat la apă și săpun, este mai ușor de îndepărtat dacă îl lași să se usuce și apoi să îți freci mâinile pentru a-l îndepărta.

Mucusul joacă, de asemenea, un rol important în locomoție. Suprafața inferioară a corpului unui melc conține multe glande secretoare de mucus. Produsul eliberat de aceste glande permite animalului să se lipească de suprafețe – chiar și de cele verticale – în timp ce înaintează printr-o serie de unde musculare care îi străbat corpul. Mucusul ajută, de asemenea, la prevenirea rănirii, atunci când un melc călătorește pe suprafețe aspre care îl pot răni.

Cercetătorii studiază proprietățile mucusului, cu scopul de a sintetiza artificial un material similar pentru uz uman. Mucusul are caracteristica neobișnuită de a-și schimba consistența pe măsură ce un melc trece peste el. Natura sa foarte adezivă permite melcilor să se deplaseze peste o mare varietate de suprafețe, cu diferite texturi, la o mare varietate de unghiuri, sau poate chiar să le susțină întreaga greutate, atunci când se lasă să atârne pe un fir de mucus. 

Mucusul produs de un limax din genul Arion, de exemplu, a inspirat o echipă de cercetare condusă de Dr. David J. Mooney de la Universitatea Harvard, în efortul său de a crea un nou tip de adeziv chirurgical. Rezultatele au fost publicate în 2017, în revista Science.Li J, Celiz AD, Yang J, Yang Q, Wamala I, Whyte W, Seo BR, Vasilyev NV, Vlassak JJ, Suo Z, Mooney DJ, „Tough adhesives for diverse wet surfaces”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov  

Mucina are și proprietăți antibacteriene sau anestezice locale – de aici și poveștile și leacurile tradiționale în care limacșii sunt folosiți pentru tratarea durerilor gât sau de dinți. 

https://mindcraftstories.ro/images/2022/07/Mindcraftstories_Limax-Moluste-Biodiversitate-urbana-Antipa_Arion-vulgaris-2_Oana-Paula-Popa.jpg

Arion vulgaris hrănindu-se cu mure. Biertan, România/Oana Paula Popa

Nu sunt mofturoși, dar sunt greu de săturat

Limacșii sunt mâncăcioși foarte ambițioși și consumă zilnic o cantitate de hrană echivalentă cu de patru-cinci ori greutatea lor. Consumă cu plăcere plante și fructe proaspete sau în descompunere, precum și ciuperci. Pot consuma, de asemenea, insecte, viermi, excremente de animale, resturi din bucătărie și hrană pentru animale de companie. Unele specii sunt prădătoare și se hrănesc chiar și cu alți limacși.

Gura unui melc conține o structură numită radulă, acoperită de șiruri de dinți mici și ascuțiți. Dinții sunt folosiți pentru tăierea și răzuirea hranei sau pentru a prinde prada în mod activ. Radula poate conține până la 27.000 de dinți, ceea ce uneori poate fi un coșmar pentru proprietarii de grădini, dacă te gândești cam câtă salată poate ronțăi un singur limax.

Una dintre speciile invazive (care sunt străine faunei locale și care se înmulțesc excesiv, cel mai adesea în detrimentul speciilor native), întâlnită acum și în București, este Arion vulgaris sau limaxul spaniol. Specia a pătruns în România prin introducerea neintenționată de ouă și de indivizi imaturi sau adulți cu plante, cu pământ, pietre, lemn și alte materiale, ambalaje și deșeuri.Kozłowski J. 2007, „The distribution, biology, population dynamics and harmfulness of Arion lusitanicus Mabille, 1868 (Gastropoda: Pulmonata: Arionidae) in Poland”, J. Plant Prot. Res., 47: 219–230, researchgate.net În ultimii 60 de ani, s-a extins din aria nativă de distribuție din sud-vestul Europei, în cea mai mare parte din Europa. Este o specie care poate ajunge la densități foarte mari, mai mult de 50 de melci/metru pătrat. 

Limaxul spaniol este un defoliator major al plantelor și provoacă daune grave în livezi și grădini, precum și pierderi masive de recolte. De exemplu, în Suedia a redus producția de căpșuni la jumătate. 

Poate transmite agenți patogeni plantelor și este o gazdă intermediară a unui nematod parazit al câinilor și vulpilor – Angiostrongylus vasorum.Ferdushy T., Kapel C. M., Webster P., Al-Sabi M. N., Grønvold J. R. 2010, „The effect of temperature and host age on the infectivity and development of Angiostrongylus vasorum in the slug Arion lusitanicus”, Parasitol,  Res. 107: 147–151, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov Un număr atât de mare de melci ar putea contamina pășunile și reprezintă o potențială amenințare la adresa siguranței și calității hranei pentru animale. În plus, din cauza densităților mari ale populațiilor, A. vulgaris poate afecta speciile native de limacși sau alți melci și s-a constatat că poate reduce biodiversitatea plantelor sălbatice. În România, primele două populații au fost semnalate în 2012 la Reghin și în 2013 la Timișul de Sus, lângă Predeal, și se pare că în mai puțin de zece ani a cucerit întreg teritoriul țării.„First records of the invasive slug Arion lusitanicus auct. non Mabille (Gastropoda: Pulmonata: Arionidae) in Romania”, mollusca.sav.sk (PDF) 

O metodă de combatere a limacșilor invazivi este utilizarea moluscicidelor, cum ar fi sărurile metalice (fosfat de fier), metaldehidă și inhibitori de acetilcolinesterază (metiocarb).Clearwater S. J., Hickey C. W., Martin M. L. 2008, „Overview of potential piscicides and molluscicides for controlling aquatic pest species in New Zealand”, Sci. Conserv., 283: 1–74, ​​ doc.govt.nz (PDF) Capcanele care conțin pelete de moluscicide au mare succes în atragerea melcilor. În plus, cu ajutorul capcanelor, moluscicidul nu este consumat sau târât afară și mâncat de alte animale.

Însă moluscicidele sunt toxice pentru multe specii de vertebrate și nevertebrate și nu pot fi folosite în fermele ecologice. Unele dintre moluscicide care au efect asupra lui A.vulgaris conțin fosfat de fier și EDTA și, prin urmare, pot afecta râmele și activitatea altor viețuitoare din sol. De asemenea, consumul de moluscicide poate fi periculos pentru animalele domestice.Edwards C. A., Arancon N. Q., Vasko-Bennett M., Little B., Askar A. 2009, „The relative toxicity of metaldehyde and iron phosphate-based molluscicides to earthworms”, Crop Prot. 28: 289–294, ncbi.nlm.nih.gov 

O altă soluție e Nemaslug,Rae, R., Verdun, C., Grewal, P., Robertson, J.F., Wilson, M.J., 2007, „Biological control of terrestrial molluscs using Phasmarhabditis hermaphrodita – progress and prospects”, Pest Manage. Sci. 63, 1153–1164, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov un agent de control biologic bazat pe utilizarea Phasmarhabditis hermaphrodita, un nematod parazit la moluște. În ultimii ani, acest produs a fost larg utilizat împotriva A. vulgaris, în special în grădinile private, în ciuda dovezilor care arată un efect destul de limitat asupra melcilor adulți, deși juvenilii sunt sensibili la paraziți.

https://mindcraftstories.ro/images/2022/07/Mindcraftstories_Limax-Moluste-Biodiversitate-urbana-Antipa_Bielzia-coerulans_Oana-Paula-Popa.jpg

Bielzia coerulans, Cheile Vârghișului, România/Oana Paula Popa

Cel mai frumos limax din lume se află în România

În fauna din România trăiește și una dintre cele mai frumoase specii de melci fără casă din lume: Bielzia coerulans (M. Bielz, 1851) sau limaxul albastru, care este o specie endemică pentru Munții Carpați. 

Limaxul albastru preferă zonele umede ale pădurilor de conifere și foioase din regiunile alpine și subalpine și oate fi întâlnit și la altitudini de 1.800 m. Este un melc greu de observat în natură – în timpul zilei preferă ascunzătorile formate de trunchiuri căzute, aflate în descompunere, pietre sau grote umede și răcoroase. Hrana sa preferată este alcătuită din ciuperci, dar consumă și plante verzi sau licheni. Melcii devin albaştri la maturitate, de regulă în lunile iunie-iulie. Pot exista şi variații de culoare pentru adulți, de la verde și turcoaz până la negru. Juvenilii sunt galben-maronii, cu benzi laterale mai închise. Împerecherea are loc de obicei pe sol și adulții mor după depunerea pontei, alcătuită din aglomerări de 30 până la 80 de ouă. Juvenilii hibernează în sol.

Un alt specimen interesant este Limax cinereoniger – cea mai mare specie de limax întâlnită în fauna Europei, care poate depăși 20 de centimetri lungime. Acești limacși sunt negri, cu o carenă pronunțată în partea dorsală, dar există foarte multe varietăți de nuanțe, pornind de la tonuri de gri. Este un locuitor fidel al pădurilor și se hrănește cu alge și ciuperci. Este și un foarte bun cățărător. Juvenilii sunt cafenii, cu un model greu de descifrat. Adulții pot atinge vârsta de cinci ani și pot supraviețui sezonului rece. Devin maturi din punct de vedere sexual după vârsta de doi ani. Dacă nu își poate găsi parteneri de reproducere, această specie este capabilă de autofecundare. Limax cinereoniger este mai puțin comun decât ruda sa apropiată, Limax maximus. El este și mult mai sensibil la modificările aduse de om mediului său de viață. Cu toate acestea, este întâlnit în aproape toată Europa, cu excepția nordului Scandinaviei, Islanda și părțile sudice ale Mediteranei. 

https://mindcraftstories.ro/images/2022/07/Mindcraftstories_Limax-Moluste-Biodiversitate-urbana-Antipa_Limax-cinereoniger-2_Oana-Paula-Popa.jpg

Limax cinereoniger, Vișeu de Sus, România/Oana Paula Popa

Limax maximus (Linnaeus, 1758) – limaxul mare sau limaxul leopard, este a doua specie, ca mărime, de melc fără casă de la noi din ţară. Limaxul leopard atinge o lungime de până la 20 de centimetri. Poate fi zărit adesea în zone populate și de multe ori este întâlnit în zonele urbane, în pivniţe, curţi şi grădini, precum şi prin parcuri. Se pare că atunci când este înfometat, este atras de lumină. Și el este un bun cățărător, dar și un mare călător. Are un simţ de orientare foarte bun, astfel că după plimbările din timpul nopţii, limaxul mare se întoarce „acasă”, exact în acelaşi loc de fiecare dată, unde se odihneşte protejat de razele neiertătoare ale soarelui. 

Este renumit pentru ritualul său complicat de împerechere. Indivizii sunt singuratici şi preferă să se adăpostească între crăpăturile copacilor şi sub pietre. Îşi dau întâlnire doar în perioada de reproducere, primăvara şi toamna. În timpul iernii hibernează în pământ, devenind activi primăvara, când nopţile devin mai calde.

Pentru deplasare, secretă mucus, care îl ajută să alunece mai uşor pe substrat. Atunci când se simte ameninţat, limaxul mare secretă un mucus și mai vâscos şi deloc apetisant pentru eventualii prădători. Este o specie omnivoră, consumă plante şi ciuperci proaspete sau aflate în descompunere, dar poate vâna şi alte specii de limacşi pe care îi urmăreşte, atingând uimitoarea viteză (pentru un melc) de… 15 centimetri/minut. Mare amator de salată şi frunze tinere, îşi face simţită prezenţa în zonele umede din grădini şi parcuri, mai ales în timpul nopţii, când are o poftă de mâncare greu de stăpânit. 

https://mindcraftstories.ro/images/2022/07/Mindcraftstories_Limax-Moluste-Biodiversitate-urbana-Antipa_Limax-maximus_Oana-Paula-Popa.jpg

Limax maximus, Baia Mare, România/Oana Paula Popa

Așadar, chiar dacă până acum nu i-ai putut suferi prea mult, încearcă să-i apreciezi măcar pentru felul complex și ingenios în care au reușit să se adapteze, pentru a trece testul dur al procesului evolutiv. 


Seria Biodiversitate Urbană este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories, care-și propune să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea urbană din România, scrise de cercetătorii muzeului.



Text de

Oana Popa

Dr. Oana Paula Popa este cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti și coordonator al Laboratorului de Biologie Moleculară. Specialist zoolog, dar care are și competențe în genetică moleculară, filogeografie și filogenie moleculară, genetica populațiilor și wildlife forensic.

MEDIU|QUICK QUESTION

De ce e mai bine să lași frunzele sub copaci decât să le strângi?

De
Covorul arămiu de frunze care se așterne peste pământ la începutul toamnei devine maroniu în timp și trebuie rulat și ascuns undeva, cred unii. Însă noțiunea de frumos e flexibilă și poate fi învățată. 
MEDIU|QUICK QUESTION

De ce nu e șacalul o specie invazivă?

De
Chiar dacă a ajuns să se înmulțească necontrolat, există o explicație simplă pentru care șacalul auriu nu e pe lista speciilor invazive. 
MEDIU|BIODIVERSITATE

Turbăriile pot fi mai eficiente în lupta contra schimbărilor climatice decât copacii

De
Mlaștinile în care s-a acumulat un strat de turbă sunt mai eficiente în captarea dioxidului de carbon decât copacii. O echipă de cercetători restaurează acum acești plămâni din România.
MEDIU|BIODIVERSITATE

Cele mai agresive 10 specii invazive din România

De
Specialiștii români au făcut recensământul speciilor invazive din țară și au venit cu propuneri pentru ținerea lor sub control prin realizarea unui sistem național de supraveghere.