Robertus Pudyanto/Getty Images
Lipitorile: aproape dispărute din cauza medicinii din trecut, folosite și azi în terapii25 min read
Nu toate lipitorile sug sânge. Unele specii se hrănesc cu materii organice moarte sau cu mici nevertebrate. În plus, lipitorile medicinale sunt benefice în diverse tratamente, cum ar fi pentru îmbunătățirea circulației sângelui și prevenirea formării cheagurilor după anumite intervenții chirurgicale.
În filmul Stand by Me (1986), bazat pe nuvela lui Stephen King, The Body, după ce grupul de băieți traversează un iaz, descoperă că sunt acoperiți de lipitori. Într-un moment de panică și dezgust, băieții se grăbesc să-și îndepărteze lipitorile de pe piele. Însă n-ar fi trebuit să se panicheze atât de tare.
Lipitorile au fascinat și intrigat oamenii de-a lungul secolelor. Aceste creaturi acvatice, adesea percepute negativ din cauza capacității lor de a suge sânge, joacă un rol important în ecosistemele lor naturale și în medicina tradițională și modernă.
Lipitorile aparțin // Serie evolutivă a formelor animale sau vegetale. // Annelida. Numele încrengăturii amintește de forma de inel (în secțiune transversală) pe care o au acești viermi. Este un filum bogat, care conține în jur de 22.000 de specii actuale de viermi segmentați, printre care polichetele marine, oligochetele (râmele) și lipitorile.
Lipitorile sunt încadrate în clasa Clitellata, datorită prezenței clitellumului, un segment modificat. La lipitori, acesta este vizibil doar în perioada de reproducere și are rolul de a secreta un mucus. La rândul său, acesta va forma ulterior coconul sau capsula care sigilează ouăle. Subclasa în care sunt plasate lipitorile este Hirudinea (de la latinescul hirudo – lipitoare).
Așadar, hirudineele reprezintă un grup de anelide clitelate, specializate în hematofagie (se hrănesc cu sânge) și ectoparazitism. Segmentarea externă a lipitorilor nu corespunde cu cea internă. Cuticula este inelată, iar numărul segmentelor veritabile este mult mai mic decât inelele care sunt vizibile la exteriorul corpului. La extremitățile corpului există două ventuze – una bucală, la nivelul căreia se deschide orificiul bucal, și cealaltă anală, de fixare, situată ventral față de orificiul anal.
La unele specii, porțiunea anterioară este alungită și diferențiată într-o trompă musculoasă care poate fi proiectată în afară. Alte specii prezintă // Chitina este o substanță organică asemănătoare cu celuloza, care formează partea scheletică din tegumentele insectelor. // la nivelul faringelor, cu care pot perfora tegumentul gazdei.
Ilustrație reprezentând diferite tipuri de lipitori. Foto: Florilegius/Universal Images Group via Getty Images
De la mic la mare
În prezent sunt cunoscute în jur de 680 de specii de lipitori, din care aproximativ o sută sunt marine, 480 sunt specii de apă dulce, iar restul sunt terestre. Dimensiunile variază mult și ele – de la specii foarte mici, de numai un centimetru lungime, la uriași precum Haementeria ghilianii (lipitoarea uriașă din Amazon), care poate atinge 30 centimetri lungime.
Lipitorile sunt întâlnite în aproape întreaga lume, dar abundența cea mai mare se află în lacurile temperate și iazurile din emisfera nordică. În Antarctica, însă, lipsesc cu desăvârșire.
Majoritatea lipitorilor de apă dulce preferă zonele puțin adânci, cu vegetație, pe marginile iazurilor, lacurilor și pâraielor lente. Foarte puține specii tolerează apa cu o curgere rapidă. În habitatele preferate pot fi întâlnite în densități foarte mari. Unele specii // A „estiva” înseamnă a intra într-o stare de inactivitate sau latență pe timpul verii, similar hibernării care are loc în timpul iernii. Aceasta este o adaptare biologică utilizată de unele animale și plante pentru a supraviețui condițiilor de căldură extremă și uscăciune din timpul verii. // în timpul perioadelor secetoase, îngropându-se în sedimente. În această perioadă pot supraviețui chiar și după ce pierd până la 90% din greutatea corporală.
Printre lipitorile de apă dulce se numără și cele din familia Glossiphoniidae (Placobdelloides siamensis), animale aplatizate dorsoventral, în mare parte parazite la vertebrate, cum ar fi țestoasele, și unice printre anelide prin faptul că își poartă ouăle și puii pe partea ventrală a corpului.
Lipitorile terestre sunt întâlnite în special în zonele tropicale și subtropicale, spre deosebire de cele acvatice, care au o distribuție globală. Un grup distinct este reprezentat de familia Piscicolidae, ectoparaziți la pești marini și de apă dulce, cu un corp cilindric și o ventuză ventrală bine dezvoltată, în formă de clopot.
Nu toate lipitorile se hrănesc cu sânge. Cele din subordinul Erpobdelliformes (cu forme de apă dulce și amfibii) sunt carnivore prădătoare. Ele prezintă o trompă musculară, lipsită de dinți, care se poate extinde. Cu ajutorul acestei trompe înghit larve de insecte, moluște și alți viermi anelizi.
La rândul lor, lipitorile sunt pradă pentru pești, păsări sau alte nevertebrate prădătoare.
O lipitoare medicinală europeană, H. verbana, se deplasează pe fundul acvariului hrănindu-se cu sângele care s-a scurs dintr-un cârnat. Partea din spate a lipitoarei este cea mai mare, cu un cap mai mic care are mai multe fălci acoperite cu dinți pentru hrănire. Foto: Steve Russell Toronto Star via Getty Images
Două specii sunt prezente și în România
Pe teritoriul României se regăsesc două specii de lipitori. Cea mai răspândită, H. verbana, a fost confirmată de studiul publicat de // „The first recorded occurrence of Hirudo verbana carena, 1820 (Hirudinea: Arhynchobdellida: Hirudinidae) in Romania”, doi.org // În 2018, Victor Surugiu confirmă și existența speciei // „On the Presence of the European Medicinal Leech Hirudo medicinalis Linnaeus, 1758 (Annelida: Hirudinea) in Romania”, doi.org //
În 2005, o echipă de cercetători coordonată de P. Trontelj, profesor la Universitatea din Ljubljana, Slovenia, împreună cu Serge Utevsky, unul dintre cei mai buni specialiști europeni în lipitori, // Celebrity with a neglected taxonomy: molecular systematics of medicinal leech (genus Hirudo)”, sciencedirect.com // în care demonstrează clar, cu ajutorul metodelor geneticii moleculare că acest gen cuprinde, pe lângă două specii deja cunoscute, H. medicinalis și H. nipponia, alte trei care erau de obicei neglijate. Aceste trei specii au fost descrise și sunt ușor de recunoscut, în primul rând după modelul de culoare: H. troctina, H. orientalis și H. verbana.
În 2012, aceiași autori au revenit cu o altă // „Phylogeny and phylogeography of medicinal leeches (genus Hirudo): Fast dispersal and shallow genetic structure”, doi.org // în care se concentrează asupra speciei H. verbana, lipitoarea cea mai răspândită la nivel european. Aceștia au demonstrat cu ajutorul markerilor genetici existența a // Clada este un grup de organisme care cuprinde un strămoș comun și toți descendenții săi, atât cei existenți, cât și cei dispăruți. // estică și vestică. România se situează la limita de răspândire a cladei estice.
Enigmaticele lipitori mai ascund încă secrete care așteaptă să fie dezvăluite. În 2021, o echipă coordonată de Andreas Arias de la Universitatea din Oviedo, Spania, din care au făcut parte și cercetători de la Muzeul Antipa și Universitatea din Iași, // „Unravelling the extent of diversity within the Iberian medicinal leeches (Hirudinea: Hirudo) using molecules and morphology”, doi.org // identificarea unei a treia clade, iberică, aparținând speciei H. verbana și au descris o nouă subspecie – H. verbana bilineata.
Terapie medicinală cu specia de lipitoare H. medicinalis. Foto: Elena Popova/Getty Images
Mari iubitoare de sânge cu efect terapeutic
Lipitoarea poate ingera sânge într-o cantitate de aproape zece ori mai mare // „Hirudotherapy from Past to Present”, doi.org // Saliva lipitorilor conține și substanțe cu rol terapeutic pe care acestea le secretă. Ele secretă substanțe bioactive către corpul pe care îl parazitează în timp ce sug sânge. Una dintre aceste substanțe este hirudinina, o polipeptidă naturală compusă din 65 de aminoacizi. Hirudinina, cu proprietățile sale anticoagulante, poate fi folosită la fel ca heparina, care blochează coagularea sângelui prin conversia fibrinogenului în fibrină sub acțiunea trombinei.
Hirudinina este cel mai puternic inhibitor natural al trombinei. Spre deosebire de antitrombină, hirudinina se leagă și inhibă numai trombina activată, cu o activitate specifică asupra fibrinogenului. Alte enzime secretate de glandele salivare ale lipitorilor sunt: hialuronidaza care este responsabilă pentru difuzia substanței anticoagulante în jurul rănii, bdelin-3, un inhibitor de proteinază cu efect antiinflamator, sau eglin-C, un antioxidant eficient. Pe lângă toate acestea, secrețiile produse de lipitori mai conțin și substanțe cu rol de anestezic local.
Lipitorile sunt folosite în ortopedie, traumatologie, precum şi în chirurgia reconstructivă. Terapia cu lipitori este folosită și pentru cazuri severe de ocluzie arterială/venoasă, varice și boli ale sistemului circulator, precum hemoroizii. Se aplică în principal pentru unele boli de piele (eczeme și psoriazis), cazuri de arsuri, răni nevindecate și cicatrici de la intervenții chirurgicale. S-au obţinut rezultate pozitive în tratamentul afecțiunilor dureroase, cum ar fi diferite umflături cauzate de traumatisme, inflamații și hematom.
Gravură realizată de R. Havell după G. Walker, publicată pe 1 aprilie 1814 de Robinson & Son, Leeds – Leech finders (femei care colectează lipitori). Foto: Wikimedia Commons
Utilizarea în medicina veche a dus la extincția unor populații sălbatice
Unul dintre panaceele medicinii secolului al XIX-lea a fost reprezentat de lipitori. Ele erau prescrise pentru a trata tot felul de afecțiuni, de la cancer și tuberculoză până la boli mintale. Râvnitul vierme – de culoare maro închis sau negru, cu o dungă subțire de galben, verde sau roșu de-a lungul spatelui – era popular pentru că se presupunea că avea o atingere blândă, dar și, cel mai important, un apetit vorace pentru sângele pacienților.
CITEȘTE ȘI: Țânțarii. Cât sânge beau și de ce nu le place muzica electronică?
Medicii din acea perioadă prescriau adesea zeci de lipitori: spre exemplu, cineva cu suspiciune de pneumonie putea primi până la 80 de lipitori aplicate pe piept în fiecare sesiune de tratament. Pentru terapia gastritei, puteau fi prescrise de la 20 până la 40 de lipitori. Ca urmare, lipitorile medicinale au devenit din ce în ce mai rare în întreaga lor zonă de răspândire din Europa.
Chiar dacă cererea era mare, profesia de culegător de lipitori nu era una dintre cele mai plăcute. Lipitorile deveneau din ce în ce mai rare în habitatele în care oamenii le căutau în mod normal: bălți și mlaștini de pe întinsul Europei. Ele erau capabile să se hrănească pe gazde diferite, cum ar fi cerbi, cai, vite, oameni, pești, amfibieni sau păsări de apă. Așa că nu sunt de invidiat cei care se lăsau ei înșiși pradă dinților faringieni ai sutelor de lipitori culese într-o zi. Cu atât mai mult cu cât nu se lăsau desprinse decât după ce se săturau. Mesele repetate pe care lipitorile flămânde le luau din culegători îi slăbeau foarte tare pe aceștia, producându-le anemii și oboseală.
De multe ori, lipitorile puteau transmite boli precum sifilisul deoarece exista riscul să regurgiteze sângele ingerat în rana de pe pielea gazdei. În plus, dinții faringieni ai lipitorilor pe care încercau să le desprindă de pe gazdă înainte de a se sătura puteau rămâne în gazdă și genera o infecție.
Panaceu universal încă din Antichitate
Europenii din epoca victoriană nu au fost primii care au căutat ajutor la aceste viețuitoare sugătoare de sânge. Lipitorile au fost folosite în scop medicinal în Egiptul Antic, iar mai târziu, în India, Grecia și Roma. Medicii greci foloseau aceste animale pentru sângerare, pentru a echilibra umorile și, de asemenea, pentru afecțiuni extrem de variate cum ar fi guta, febra sau pierderea auzului.
Utilizarea lipitorilor a atins noi culmi în secolul al XIX-lea, în mare parte datorită influenței lui François-Joseph-Victor Broussais, medicul șef al spitalului Val-de-Grâce din Paris. Medicul susținea că toate bolile, de la variolă la cancer, erau rezultatul inflamației, iar sângerarea, spunea el, era leacul. Sângerarea provocată cu ajutorul lipitorilor a devenit o metodă extrem de utilizată, deoarece era relativ sigură și nu necesita abilități specializate. Plus că lipitorile au anticoagulanți naturali în salivă care ajută la oprirea sângerării odată ce se desprind de pacient.
Cererea de lipitori a crescut considerabil, astfel încât, între 1830 și 1836, numai spitalul lui Broussais a folosit peste două milioane de animale. // „The Portuguese Leech Trade in the 19thCentury: the First Trans-Atlantic Commerce in the Medicinal Leeches – Annuario do Centro de Estudios de Historia de Atlantico”, academia.edu // publicată în 2015, Roy T. Sawyer face o analiză a documentelor care vorbesc despre consumul de lipitori în Portugalia: dacă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea nu erau încă atât de utilizate, deja în secolul al XIX-lea ele erau folosite la fel ca în restul Europei, pentru a trata orice. Astfel, fiecare doctor care se respecta trebuia să dețină și să prescrie lipitori – numai în 1820 au fost utilizate 100.000 de lipitori doar în Portugalia. Lucrarea lui Sawyer prezintă și principalele rute comerciale cu lipitori care existau în epocă: Portugalia exporta la acel moment lipitori în Spania, America, Brazilia etc. Acest fapt a dus la depopularea mlaștinilor și ziarele vremii scriau că „utilizarea frecventă a lipitorilor în medicină în timp a dus la dispariția acestor animale atât de utile din zone în care erau abundente înainte”.
Cât privește conservarea biologică, specia Hirudo verbana este cuprinsă în anexa II la Convenția privind comerțul internațional cu specii pe cale de dispariție (CITES) și în anexa B la Regulamentul (UE) nr. 1320/2014 privind protecția speciilor de faună și floră sălbatică prin reglementarea comerțului cu acestea. Lipitoarea medicinală mediteraneană a fost recent inclusă în Anexa V a Directivei Habitate (Directiva 92/43/CEE a Consiliului) (Codul speciei Natura 2000: 6928).
Atât la nivel european, cât și național, biologia, ecologia și genetica speciilor de lipitori sunt un subiect de interes pentru cercetători și, cu siguranță, în perioada următoare vor fi publicate noi studii care vor descifra misterele codificate de istoria evolutivă a acestor viețuitoare.
Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.
