România Sălbatică. 100 de ore de film pentru un minut în care privești râsul în ochi44 min read

Un fotograf și un cameraman au străbătut țara de la un capăt la altul, timp de peste zece ani, pentru a surprinde peisaje spectaculoase și animalele care le populează. 

Totul a început în 2010, când fotograful Dan Dinu scria în revista Photo Travel despre parcurile naționale și naturale de la noi. Atunci a avut surpriza să nu găsească imagini decente cu care să-și ilustreze articolul, chiar dacă a apelat la toate resursele pe care le avea la momentul respectiv. 

Și-a spus că acest lucru nu este normal. Dar știa, în același timp, că în acei ani parcurile naturale nu aveau resurse să plătească un fotograf. Așa că și-a asumat misiunea de-a merge el să fotografieze toate aceste zone protejate. 

Împreună cu WWF (World Wide Fund for Nature) a pus bazele proiectului România Sălbatică și a fotografiat toate cele 28 de rezervații importante din țară – parcuri naționale, naturale, geo-parcuri și Delta Dunării – existente la acea vreme. Această primă etapă s-a concretizat într-un website și o expoziție în aer liber.

Cosmin Dumitrache s-a alăturat proiectului în 2014. Împreună, Cosmin și Dan Dinu au fondat NTD Film. Mai întâi au filmat serialul documentar Descoperă România Sălbatică, unde prezintă diferite zone naturale prin intermediul filmului și al fotografiei. 

Cel mai recent proiect al celor doi, filmul România Sălbatică, a avut premiera pe 30 iulie, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Documentarul a câștigat Premiul publicului. 

După mai multe proiecții, în cadrul Caravanei TIFF sau al altor festivaluri de film, România Sălbatică a intrat, din 17 septembrie, în cinematografele din întreaga țară. Am vorbit cu producătorii Dan Dinu și Cosmin Dumitrache despre lucrul la un film documentar care prezintă natura României într-un mod detașat, onest, fără concluzii panicarde sau verdicte pompoase. 

Mindcraft Stories: Cum ați început să lucrați la acest proiect?

Dan Dinu: Inițial, a existat doar ideea unui proiect fotografic, început în 2010 alături de cei de la WWF. Doar că atunci m-am gândit să fac un fel de making-of filmat cu câteva secvențe din proiectul fotografic, în care să explic de unde a plecat proiectul. Chiar am făcut câteva filmulețe pe unde treceam, dar ideea unui film serios a venit când s-a alăturat Cosmin.

Cosmin Dumitrache și Dan Dinu, pe teren.

Cosmin Dumitrache: Eu, în adolescență, eram pasionat de natură și drumeții montane, începusem să merg destul de des pe munte. Apoi, jobul meu de cameraman și videograf m-a ajutat să combin, cumva, cele două pasiuni – mersul în natură și filmarea ei. Așa mi-a venit ideea unui film documentar despre natura României. Am căutat pe internet materiale cu România, voiam să aflu mai multe despre zonele naturale, dar nu am găsit nimic. Eram încântat de documentarele pe care le vedeam pe National Geographic sau pe BBC și mă întrebam de ce în România nu există nimic de genul ăsta. Apoi, am găsit pe net proiectul România Sălbatică inițiat de Dan. I-am scris un e-mail în care i-am spus că aș vrea să mă alătur pe partea de film și că poate reușim să facem ceva împreună. Așa ne-am cunoscut. 

Pe parcursul acestor zece ani de muncă la proiect ați aflat răspunsul la întrebarea de ce nu există mai multe astfel de documentare în România?

C.D.: Sunt foarte greu de realizat – ar fi un prim răspuns. Bine, acum, după această experiență, nu ni se mai pare la fel de greu ca la început.

D.D.: Dificultatea este dată și de bugetele foarte mari de care e nevoie pentru un astfel de film. Dacă ar fi făcute într-o țară care pune mai multă pasiune pe partea de film documentar, unde producția de acest gen este foarte bine pusă la punct, un astfel de film ar costa mult mai mult decât ne-a costat pe noi. 

Pe de altă parte, o piedică este timpul pe care trebuie să-l dedici. Cred că la noi mai există și o lipsă de oameni care să facă asta, nu prea avem specialiști în documentar de natură. Oameni care să filmeze în teren, care să aibă cunoștințele necesare, dar și oamenii din spate, researcheri și tot așa. 

Cumva, începem să schimbăm lucrurile. Am găsit o echipă foarte faină care ni s-a alăturat și cu care am lucrat foarte bine. Din punctul ăsta de vedere, putem să facem lucrurile mult mai ușor decât atunci când ne-am apucat. 

C.D.: Acum zece ani nici nu era un interes așa de mare ca acum asupra naturii și a mediului, dar în ultimii ani preocuparea pentru natură a crescut din ce în ce mai mult în rândul publicului larg. Astfel că am intrat pe un trend bun cu proiectul nostru, neștiind atunci că o să urmeze traiectoria asta. 

Dar, într-adevăr, în România se simte lipsa unor astfel de documentare, de proiecte. Publicul nu e neapărat obișnuit să vadă astfel de filme în România și tocmai de-asta încercăm să aducem ceva diferit. 

Dan Dinu.

Dan, cum ai devenit pasionat de fotografia de natură? Cât de dificil este ceea ce faci?

D.D.: Dacă-ți place să faci lucrul ăsta, ți se pare ușor. Pentru mine ar fi mai greu să pozez oameni la un eveniment, de exemplu. Sau nuduri. 

Fotografia de natură poate fi considerată grea pentru că te ține mult timp în teren și ești la voia întâmplării. Natura te provoacă mereu, nu e ca la studio, unde poți să-ți iei lămpile, să-ți pui lumina, să ți le așezi și totul să fie OK. 

Pasiunea a început din copilărie, când citeam multe cărți despre natură. Îmi amintesc de atlasul zoologic pe care-l răsfoiam din scoarță-n scoarță, în timp ce-mi imaginam cum o să văd acele animale în realitate. Atunci, nici prin cap nu-mi trecea ideea c-o să le fotografiez, îmi doream doar să le văd. Dar, uite că, ușor, ușor, am început să-mi fac propriul atlas cu imagini pe care le-am surprins de-a lungul timpului. 

Cred că a fost tot timpul acolo pasiunea pentru natură, dar nu mi-am cultivat-o suficient de mult până când nu m-am apucat de fotografie. Atunci am început să fiu mult mai atent, să studiez mai mult. Cu filmul, deja am trecut într-un alt capitol al acestei pasiuni.

Pe ce criterii ați ales zonele în care ați filmat?

D.D.: În varianta inițială, gândisem filmul destul de descriptiv, cu un concept plecat de la ceea ce făcusem eu cu proiectul fotografic. Am avut la dispoziție cei doi ani în care am fost să fotografiez, care au însemnat un fel de pre-producție, de research, am căutat multe zone pentru fotografie. Pentru film, am ținut cont de ceea ce aflasem și observasem din teren. 

Dar în film erau multe povești despre locuri, aproape nimic despre animale. Întotdeauna am vrut să avem și animale în proiectul ăsta, doar că nu prea ne ajuta logistica de-atunci și nici nu cunoșteam toți oamenii potriviți. Inițial, am reușit să fotografiem puține animale. 

De altfel, filmarea animalelor sălbatice a fost principala provocare pe tot parcursul proiectului. Dar în urmă cu trei ani ne-am dedicat mult mai mult efortului de-a căuta animale și-atunci poveștile au venit de la sine, pentru că am lăsat totul destul de aproape de ceea ce s-a întâmplat în realitate, fără să le schimbăm prea mult. Am stat foarte mult în teren și am reușit să surprindem foarte multe aspecte, apoi am încercat să construim povestea în funcție de ce am găsit. 

Unde ați filmat?

C.D.: Am acoperit cele mai importante și reprezentative zone și parcuri naturale din țară, am filmat în Piatra Craiului, în Ceahlău, Retezat, pe Valea Cernei, în Făgăraș, Apuseni, munții Rodnei, ai Măcinului, la Porțile de Fier, în Delta Dunării, în alte rezervații și păduri care nu aparțin de parcurile naționale, dar au un anumit grad de protecție.

În plus, am încercat să aducem în documentar câte ceva specific din fiecare zonă. Am filmat, de exemplu, atunci când am considerat că acea zonă e mai spectaculoasă, într-un anotimp în care am observat că zona respectivă are un potențial mai mare. 

Pui de vulpe.

Cât timp ați petrecut pe teren, adunat?

D.D.: Au fost 450 de zile în tot proiectul, dintre care 300 au venit în ultima parte, pentru filmare. În ultimii trei ani am stat, însumat, aproape un an în teren pentru filmul ăsta. Am obținut în jur de 100 de ore de material folosibil. 

Cum v-ați împărțit munca?

D.D.: Atunci când nu ne-am suprapus pe diverse sarcini, eu m-am ocupat de partea de scenariu, de fotografia aferentă și, într-o măsură, de partea de producție și regie. Lui Cosmin i-au revenit partea de filmat efectiv și partea de montaj, pe care am făcut-o împreună – el era la butoane, eu interveneam pe ici, pe colo.

C.D.: Tocmai asta a fost interesant, că, fiind un proiect independent, am amestecat rolurile și am încercat să îmbinăm ideile, ca să ajungem la cel mai bun rezultat.

Foto: Schumi Marius

Ce echipamente ați folosit și ce provocări tehnice ați întâmpinat?

C.D.: Provocările apăreau de la an la an, deoarece tehnologia tot avansa și eram hotărâți să ținem pasul cu ea. Am schimbat vreo cinci-șase camere, vreo trei drone, am avut și camere cu senzori de mișcare (camera traps) pe care le-am plasat în păduri, în ultima parte a proiectului. 

Dar echipamentul a fost al nostru, individual, nu am avut un buget care să ne permită să investim într-un echipament superperformant, cum se folosește în marile producții. Cu toate astea, am încercat să folosim un echipament bun pentru astfel de filmări și facil de transportat, pentru că în multe zone era greu de cărat în vârf de munte. Camere cu supraveghere am avut în jur de 12, pe care le-am lăsat vreme de doi ani în mai multe zone din țară. Mergeam în fiecare lună, le verificam, vedeam ce surprinseseră, le mai mutam – a fost o combinație între mai multe stiluri și genuri de filmare și diverse echipamente. 

În mare parte am filmat cu Panasonic mirrorless, GH4 și GH5, iar în ultimii ani cu Blackmagic Pocket. 

Cum reacționau viețuitoarele în prezența camerelor de supraveghere?

D.D.: Observau imediat orice element pe care îl detectau ca nefiind al locului. Nu erau foarte încântate când vedeau că e ceva acolo, dar treptat se obișnuiau. 

Lupii s-au obișnuit puțin mai greu – de fiecare dată când treceau pe-acolo se uitau la camere și știau că e ceva străin de mediul lor. În schimb, râșii nu au avut problema asta, iar urșii, nici atât – ignorau complet camera. 

A fost mai greu să găsim cele mai bune locuri, apoi lucrurile s-au așezat relativ ușor. Doar că a fost de durată, am stat cam doi ani cu cele 12 camere în teren, pentru a surprinde vreo patru minute de lup și râs. 

Lupta pentru supremație e acerbă.

De ce se lasă atât de greu de surprins aceste animale pe cameră?

D.D.: Cred că în primul rând pentru că sunt reticente la prezența omului și îl ocolesc. Apoi, din cauză că, la noi, foarte multe mamifere carnivore mari sunt nocturne, și atunci e mai greu să le prinzi ziua. 

Plus că, pe lângă sate, oamenii le aleargă, le hăituiesc, consideră că le mănâncă oile sau alte animale domestice. La fel și pe la stâne sau, dacă sunt în preajma traseelor turistice și oamenii nu se comportă cum trebuie, sunt deranjate și nu se mai apropie de zonă nici în absența omului. S-au învățat de-a lungul timpului să ocolească oamenii. 

În schimb, în Piatra Craiului, caprele negre au început să fie mai liniștite și se apropie mai mult de turiști. Dar acolo nu se vânează, turiștii sunt mai civilizați, pentru că este un parc unde accesul este mai dificil. Cu siguranță, acest comportament se reflectă și la animale. 

Cocoș de munte.

Cum ați filmat acele close-up-uri cu chipurile animalelor?

C.D.: Am reușit să ne-apropiem destul de mult de animalele pe care le vedeți în film atât de aproape. De multe ori ne-am camuflat în corturi speciale, am stat acolo cu zilele, cu săptămânile. La păsări a fost mai simplu, ele nu sunt la fel de dificil de surprins și nici la fel de pretențioase precum mamiferele. Chiar dacă pui cortul în mediul lor natural, la început poate nu li se pare ceva normal, dar pe parcurs se obișnuiesc și ignoră prezența lui acolo. Am reușit să stăm la 20, 15 sau chiar cinci metri de unele specii de păsări. Am folosit un teleobiectiv standard, nimic foarte sofisticat. 

Pe-aici a trect un urs.

Cum au fost realizate filmările de noapte? Și, apropo, ce căutau acei urși afară din bârlog, iarna?

D.D.: Pentru noapte, am folosit tot camera trap-urile. Dar, știind că animalele din România sunt cu precădere nocturne, am ales unele care să filmeze foarte bine noaptea. 

Cât privește urșii, este o percepție oarecum greșită legată de faptul că hibernează. De fapt, ei au un somn de iarnă, nu e o hibernare propriu-zisă, ca la marmotă, de exemplu. Dacă nu au mâncat suficient în toamnă, dacă au intrat la hibernare poate puțin mai slabi ca de obicei sau dacă iarna e mai blândă, ies din bârlog. Apoi, imaginile surprinse de noi sunt filmate undeva, prin martie, la final de iarnă, deși afară era o zăpadă târzie. 

Ce e funny la cei doi urși jucăuși este că, după ce s-au plictisit să se hârjonească între ei, s-au luat la trântă cu camera noastră și ne-au cam distrus-o.

CITEȘTE ȘI: Viețuitoare din România care hibernează. Plus: hibernarea la om.

Cum ați procedat în cazul filmărilor subacvatice?

C.D.: În mare parte, cadrele subacvatice sunt făcute cu o cameră GoPro. Cele din Marea Neagră, care și pe noi ne-au surprins și ne-au încântat când le-am văzut, sunt imaginile unui colaborator, Valentin Marcoci, din Constanța, pasionat de freediving. Și el folosește un GoPro când face scufundări și se poate apropia destul de mult de pești. Secvența aceea ni s-a părut foarte faină. Nici noi nu știam că avem așa o diversitate de specii în Marea Neagră și atunci am decis să o inserăm în film. 

Au fost și alte secvențe, mai mici, sau cadre complementare pe care le-am folosit, filmate de alți prieteni care s-au alăturat proiectului și l-au susținut. Ei ne-au ajutat, de exemplu, cu accesul în zone în care am putut să filmăm mult mai facil diverse animale, pentru că fiecare dintre ei mergeau de mult timp în natură și cunoșteau locurile respective. 

În studioul de înregistrări, sunetul este recreat cu atenție și ingeniozitate.

De multe ori, într-un film, o mare problemă este acuratețea sunetului. Cu atât mai mult redarea lui în natură. Cum ați rezolvat această problemă?

D.D.: În momentul în care filmezi cu un teleobiectiv, de la distanță, este aproape imposibil să ai un sunet redat la o calitate foarte bună. Chiar și cu o aparatură foarte performantă, ar fi greu să surprinzi fiecare sunet, mers de animale sau bătaie din aripi. Așa că sunetul a trebuit refăcut în studio, în cea mai mare parte. 

Ioan Filip și echipa lui de la Smart Sound Studios au reușit să facă acest lucru și au muncit foarte mult pentru asta. Tot ce înseamnă foley sounds, adică mișcările animalelor, bătăile din aripi, frunzele care se-auzeau când un animal călca pe ele, foșnetul zăpezii – toate au fost create în studio pentru a da viață personajelor. Singurele sunete folosite din natură au fost cele de animale, specifice, și sunetele de ambianță din anumite zone, pe care fie noi, fi ei, le aveam înregistrate.

Soluțiile găsite de ei vin din aceeași tehnică folosită la teatrul radiofonic. Aveau, literalmente, o cutie cu nisip în mijlocul studioului, unde puneau frunze, crenguțe, tot felul de lucruri, și se-apucau să redea un sunet anume. Se uitau pe un monitor la ce se întâmplă în film și recreau sunetele live, pe măsură ce filmul se derula. A urmat o muncă imensă de sincronizare peste film, ca fiecare pas să aibă sunetul lui, în funcție de cum l-am înregistrat. 

De exemplu, un sunet din natură reverberează într-un anumit fel când imaginea e mai aproape și în alt fel când e mai departe. Într-un spațiu deschis are un alt nivel decât într-unul închis. Toate aceste detalii se obțin din editare, pentru un efect cât mai realist. 

O floare de colț.

Cum ați reușit să aduceți imaginea, prin post-procesare, la un nivel comun, ținând cont de faptul că ați folosit mai multe echipamente de filmare, astfel încât filmul să aibă aceeași calitate a imaginii, uniformă, de la început până la sfârșit?

D.D.: A fost o provocare destul de mare, și noi eram speriați că vor exista diferențe mari între camerele de filmare sau între filmările de acum șapte, opt ani și cele din prezent. Dar cu ajutorul colegilor de la Avanpost Media, care au făcut o treabă extrem de bună pe partea de colorizare, imaginile au devenit unitare.

Cum a fost pandemia pentru voi? V-a ajutat în procesul de filmare?

C.D.: Am fost privilegiați. Dacă nu aveam acea perioadă atât de lungă pe care s-o dedicăm în totalitate filmului, multe dintre secvențele din film nu ar fi arătat așa. Chiar anul trecut am reușit să surprindem foarte multe secvențe cu animale, pentru că am stat o mare parte din timp în teren și am filmat. 

D.D.: Și animalele au fost mult mai liniștite. În perioada aceea am fost mult prin Vrancea, unde aveam niște camere cu senzori. În doar câteva zile am văzut o grămadă de viețuitoare, nu doar urme, cum eram obișnuiți. Ele au simțit foarte bine lipsa omului. Nu ar fi deloc o idee rea ca timp de o lună, între martie și aprilie, anumite zone și parcuri naturale să fie închise, pentru ca animalele să trăiască în liniște, mai ales că ieșirea din iarnă e o perioadă sensibilă pentru ele, au nevoie să se hrănească nestingherite. 

În toți acești peste zece ani de observare a naturii, ați identificat și schimbări?

D.D.: Eu cred că în România încă mai avem multă natură sălbatică, deocamdată nu suntem afectați de deșertificare sau uragane puternice, cum se întâmplă în alte zone. La noi, nu sunt atât de vizibile schimbările climatice. Ce mi s-a părut interesant de observat în toți acești ani este că unui număr tot mai mare de oameni a început să-i pese de natură, atât din ONG-uri, cât și din mediul privat, chiar și din zona politicului. Cred că este cel mai mare câștig al ultimului deceniu. Sunt din ce în ce mai mulți, iar vocea lor este tot mai puternică.

Acvila de munte.

Ce scenă din natură v-a impresionat cel mai mult pe parcursul filmărilor?

D.D.: Pentru că m-am ocupat destul de mult de camera trap, am fost mereu în urma lupilor, a râșilor, am stat foarte mult în teren să încerc să filmez aceste două animale, în zone foarte bune, dar nu prea mi s-a ivit ocazia. 

Cu excepția finalului acestui an, când, de fapt, am filmat și ultima scenă din film, cu râsul care apare și pe afișul filmului. Eram la ultima tură de pândă, la ultima încercare. A venit la câțiva pași de noi și ne-a oferit acel moment de magie pură în care s-a așezat în fața noastră, ne-a privit timp de un minut, după care a plecat mai departe, liniștit. Așa ceva probabil că se întâmplă o dată în viață. Cadrele acelea au însemnat foarte mult, atât pentru promovarea filmului, cât și pentru finalul său, care s-a născut în acel moment în care ne-am privit în ochi cu un râs, în sălbăticie. 

C.D.: Pentru mine, cea mai emoționantă secvență a fost aceea surprinsă la cuibul acvilei de munte, unde am asistat și la drama filmului. Atunci a fost surprins pe cameră un episod de cainism, un fenomen de canibalism în rândul păsărilor, când puiul mai mic este atacat fără milă de cel mai mare, mușcat și chiar mâncat, totul pentru supraviețuire. Nu mă așteptam să filmez așa ceva, deși știam de acel comportament. A fost o secvență dură, grea, nu puteam să mai privesc în cameră. Am lăsat-o să filmeze și mă uitam pe cer. 

Ce nu s-a văzut pe cameră?

C.D.: Cum stăteam 15 ore la pândă, din care filmam trei-patru minute de acțiune într-o jumătate de oră, apoi așteptam să se mai întâmple ceva și nu se mai întâmpla nimic. 

D.D.: O să încercăm să facem un making-of cu toată aventura asta, pentru că sunt multe povești în spatele camerei care nu se știu și merită să fie cunoscute. Un film de anvergura asta este interesant și din prisma experiențelor. Când ajungi să stai atât de mult în natură, înțelegi altfel și greutățile, și momente de magie. Dacă faci un bilanț, rezultă o combinație care a meritat acest efort. 

Cum percepeți rolul fotografiei în conservarea naturii?

D.D.: Fotografia și conservarea naturii au mers mână în mână, dintotdeauna. Primele fotografii realizate aveau legătură cu natura, pentru că, fiind mai statică, oferea oamenilor acel timp de expunere îndelungat necesar pentru a scoate o poză. Era mai greu să fotografiezi oameni sau orice altceva. 

Prima încercare de a crea un parc național, mai exact Yellowstone, în Statele Unite, a avut la bază un fotograf și un pictor – William Henry JacksonDetalii, aici: wikipedia.org și Thomas Moran.Despre el, aici: ​​wikipedia.org Ei au adus imagini de-acolo, congresul american le-a analizat și a înțeles că este o zonă care merită, într-adevăr, protejată.

În plus, fotografia s-a folosit și se folosește foarte mult în documentare. Un lucru care se întâmplă în prezent și care a schimbat radical scopul fotografiei este ceea ce se cheamă citizen science – se creează baze de date uriașe cu informații de la oameni care contribuie. Sunt persoane care, să zicem, fotografiază o reptilă undeva, pun asta într-o bază de date, iar specialiștii, în baza acelei imagini și a datelor GPS pot să facă o hartă mult mai exactă decât ar face-o un singur om care ar trebui să meargă să cerceteze zona. 

Cum ați făcut să transformați un film documentar cu niște imagini spectaculoase, de altfel, într-unul de acțiune, care să-ți mențină atenția trează?

D.D.: În niciun moment nu am vrut ca acest film să fie un manifest. Am vrut ca filmul să fie, mai degrabă, o înșiruire frumoasă de povești, care să te facă să iubești natura fără să îți spunem noi lucrul ăsta. Nu ne-am dus foarte mult în zona de probleme, am amintit niște lucruri doar acolo unde a fost nevoie, care duceau la înțelegerea mai bună a filmului, dar fără a încerca să-l ducem într-o zonă de activism. Nu pentru că nu am crede că e nevoie, dar filmul este mai degrabă o odă adusă naturii din România. 

Am încercat să lăsăm finalul deschis, iar călătoria să continue dincolo de film, prin fiecare dintre noi și prin ceea ce o să facem pe mai departe. Atunci când înțelegi singur niște lucruri, cred că ești mult mai deschis să îmbrățișezi un concept, o idee, decât dacă cineva ți-ar băga-o pe gât cu forța. 

Va exista o continuare?

D.D.: Tot glumim, în ultima vreme, că vom face un film cu titlul România sălbatică se întoarce. Probabil că da, este un tip de proiect la care te angajezi pentru câțiva ani și-ți dai seama că vei lucra la el toată viața. Nu e un proiect care se va termina aici. Cu cât lucrăm mai mult, cu atât ne dăm seama că ne-au mai rămas foarte multe de spus și de făcut.