Genetica oferă noi soluții pentru readucerea la viață a speciilor dispărute
Dacă încă se discută despre cum ar putea inversate schimbările climatice provocate de om, alte moduri în care omenirea și-a lăsat amprenta peste Terra sunt ireversibile. Un exemplu: dispariția speciilor de animale din cauza vânătorii excesive, a distrugerii habitatului, a poluării sau din alte cauze. Ciocănitoarea de fildeș, rinocerul negru vest-african și țestoasa de Pinta se numără printre speciile declarate oficial dispărute în ultimul deceniu din cauza activității umane.Extinction: 6 species we recently lost”, dw,com
Dar chiar sunt aceste specii dispărute definitiv? Este o întrebare care s-a pus tot mai des în ultimele decenii, pe măsură ce savanții au învățat tot mai multe despre genetică și elementele fundamentale ale vieții biologice. Și care a mai căpătat și ceva popularitate în rândul publicului larg, cel puțin de când Jurassic Park și-a lăsat amprenta asupra imaginației colective.
Oare ar fi posibil să vizitezi parcuri cu animale pe care acum le vezi doar în muzee?
Cum pot fi readuse la viață animale dispărute?
Imediat după celebrul caz al oii Dolly, prima clonă funcțională a unui mamifer,„20 years after Dolly: Everything you always wanted to know about the cloned sheep and what came next”, theconversation.com specialiștii din zona conservării s-au întrebat dacă tehnologia nu ar putea fi folosită pentru specii care nu mai există.„De-extinction”, britannica.com În teorie, procesul nu este dificil: dacă există mostre de celule vii prezervate de la speciile defuncte, nucleul acestora poate fi extras și inserat într-un embrion fără nucleu. Embrionul va fi folosit pentru fertilizarea artificială a celui mai apropiat animal de specia în cauză, cu speranța că nu vor exista complicații care să împiedice dezvoltarea normală a fătului.
Este, practic, singura metodă fezabilă prin care o specie dispărută poate fi readusă la viață, cu aceeași compoziție genetică a specimenului după care a fost clonat. Dar existența unor celule vii înseamnă că, în afara prezervării miraculoase a acestora pe o perioadă lungă, clonarea ar putea funcționa doar pentru specii dispărute recent. Iar în lipsa unei colecții de mostre foarte eterogene, populația clonată va avea o diversitate genetică extrem de scăzută, lăsând-o vulnerabilă la boli și factori de mediu la care nu s-ar putea adapta imediat.
În teorie, o altă metodă, cea e editării genetice, ar putea obține un specimen dintr-o specie dispărută și ar avea chiar un număr de avantaje asupra clonării. Și aici este vorba tot despre editarea unui embrion și introducerea lui într-o specie apropiată (sau, mai nou, în utere artificiale) celei vizate.
Însă, în locul să preia un nucleu clonat, cercetătorii ar folosi tehnologia CRISPR-Cas9Mai multe detalii pe wikipedia.org pentru a edita un embrion provenit de la o specie apropiată pentru a obține un pui cât mai asemănător speciei dispărute. Astfel, cercetătorii ar putea include o varietate de gene de la diferiți indivizi ai speciei dispărute (dacă ar avea destule mostre). Pentru această metodă, nu este necesară prezența unei celule vii, ci doar a unor mostre de ADN de calitate destul de înaltă pentru a reconstrui genomul speciei dispărute. În plus, cercetătorii vor trebui să experimenteze foarte mult pentru a nimeri genele care-i sunt specific acesteia.
În practică, însă, recrearea perfectă a genomului unei specii dispărute ar fi o muncă titanică și probabil sisifică, iar pentru multe dintre animalele dispărute nici măcar nu există suficiente mostre. Așa că metoda ar crea mai degrabă hibrizi între o specie dispărută și cea apropiată, care să încorporeze cele mai importante trăsături ale primei.
Totuși, pentru speciile care au o similaritate foarte ridicată cu alte animale care încă trăiesc, există o metodă mai „old-school”: încrucișarea selectivă a animalelor actuale pentru a obține caracteristici asemănătoare celor dispărute. Desigur, e o metodă cu o acuratețe și mai scăzută decât celelalte două, având în vedere controlul mai puțin strict asupra trăsăturilor care sunt transmise. Metoda ar duce la animale care doar seamănă cu cele dispărute, dar nu au caracteristicile lor specifice. Însă este cea mai ieftină metodă, una care produce un număr mare de exemplare vii cu diversitate genetică ridicată, ceea ce înseamnă că expresia genelor poate fi mai ușor de studiat decât în culturi de laborator.
Niciuna dintre aceste metode nu vor putea readuce dinozaurii la viață. Șansele ca mostre viabile de ADN să fi rezistat cel puțin 65 de milioane de ani și să fie suficient de intacte pentru a putea înțelege ceva din componența genetică a dinozaurilor sunt infime, dacă nu chiar zero.„Is it possible to recreate dinosaurs from their DNA?”, theconversation.com
Trebuie menționat și că nu toți cercetători sunt entuziasmați de ideea de a readuce la viață specii dispărute, iar argumentele nu sunt puține. Metodele propuse sunt relativ scumpe și au un potențial scăzut de succes. Mulți se întreabă dacă nu cumva banii ar fi mai bine investiți în eforturile de conservare ale speciilor care sunt acum în pericol.
În plus, însăși ideea că omenirea ar putea readuce înapoi speciile la dispariția cărora a contribuit este periculoasă, pentru că ar putea instaura o mentalitate de tipul „distrugem habitatele acum și le refacem mai încolo” – că doar ce contează o dispariție temporară?
Alte obiecții se bazează pur și simplu pe improbabilitatea că s-ar putea recrea exact animalele dispărute cu tehnologia actuală.„Why ‘De-Extinction’ Is Impossible (But Could Work Anyway)” quantamagazine.org Există teama că s-ar putea ajunge la hibrizi „Frankenstein”, vulnerabili la mediile în care ar fi introduși. Cei mai vehemenți critici spun că există posibilitatea ca noile specii să dăuneze ecosistemelor în care sunt „reintroduse”, tocmai din cauza recreerii inexacte și a faptului că, în multe cazuri, biomurile în care acestea au existat s-au schimbat semnificativ.
Astfel de temeri nu opresc, însă, proiectele de cercetare care își propun să readucă la viață măcar o variantă similară a unor specii dispărute, reparând greșelile umane din trecut. Iată cinci animale pe care cercetătorii încearcă să le readucă la viață:
Leonello Calvetti/Getty Images
Mamutul lânos, soluție pentru refacerea stepei?
Probabil cea mai cunoscută propunere de readucere la viață a unei specii dispărute este cea a mamutului lânos. Însă motivele nu se rezumă nici pe departe la faptul că ar fi cel mai ușor animal de scos din muzee și reintrodus în natură. De exemplu, dacă alte specii de pe această listă au dispărut doar de câteva sute de ani, Mammutus primigenius a dispărut din majoritatea Eurasiei și a Americii de Nord acum peste 10.000 de ani, cu excepția câtorva grupuri izolate care au supraviețuit, cu defecte genetice semnificative, până acum aproximativ 3.650 de ani.„Scientists resurrect mammoth’s broken genes”, buffalo.edu
Din punct de vedere științific, un rol important în alegerea mamutului lânos ca mascotă pentru eforturile de inversare a extincției îl joacă faptul că genomul acestuia este unul dintre cele mai studiate dintre toate speciile dispărute, datorită prezervării unor mostre de ADN detaliate în gheața permanentă din Emisfera Nordică. O echipă internațională de cercetători a anunțat în 2015 „Complete Genomes Reveal Signatures of Demographic and Genetic Declines in the Woolly Mammoth”, cell.com că a completat genomurile a cel puțin două exemplare, datând de acum 4.300 și respectiv 44.800 de ani, în timp ce o serie de alte genomuri de mamuți lânoși au fost aproape completate, incluzând unul datând de acum peste 1,2 milioane de ani.„Million-year-old mammoth genomes shatter record for oldest ancient DNA”, nature.com
Pe de altă parte, există și un potențial interes climatic pentru reintroducerea speciei. În ultima perioadă a ultimei ere glaciare, cel mai răspândit biom de pe Pământ a fost „stepa mamuților” – o perdea rece și uscată de ierburi, mușchi, arbuști și diverse plante, dar cu copaci rari, care acoperea mare parte din Europa și Asia. Această structură contribuia la menținerea unor temperaturi scăzute în regiune – covoarele de iarbă reflectau mare parte din lumina solară, iar mamuții și alte animale preveneau, prin călcare, acumularea unor straturi consistente de zăpadă, care pot izola termic solul de temperaturile scăzute din perioadele foarte reci.„Can Bringing Back Mammoths Help Stop Climate Change?”,smithsonianmag.com
În comparație, tundra și taigaua rămasă în Eurasia, acoperită în mare parte de copaci și cu foarte puține animale mari, rețin mult mai multă căldură la nivelul solului, ducând la dezghețarea permafrostului, solul permanent înghețat. Acest sol conțin o cantitate importantă de rămășițe de plante, care păstrează un conținut de total carbon estimat a fi dublu celui actual din atmosferă. „Massive remobilization of permafrost carbon during post-glacial warming” nature.com
Odată cu dezghețarea permafrostului și descompunerea acestor rămășițe, carbonul respectiv s-ar scurge în atmosferă. Mai recent, expunerea unor zone vaste de calcar în zonele proaspăt dezghețate a dus și la emiterea unor cantități mari de metan în atmosferă,„Permafrost Thaw in Siberia Creates a Ticking ‘Methane Bomb’ of Greenhouse Gases, Scientists Warn”, smithsonianmag.com un gaz cu efect de seră care este și mai problematic decât dioxidul de carbon.
Se speculează că repopularea zonei cu animale, în special cu mamuți, ar putea recrea măcar parțial condițiile de stepă și încetini dezghețarea permafrostului. Un experiment care testează această ipoteză pe un spațiu restrâns din tundra siberiană are loc de peste 25 de ani în Rusia. Parcul Pleistocenului, fondat de geofizicianul Serghei Zimov, reintroduce specii dispărute din regiune – precum boul moscat, renii sau caii – și măsoară impactul pe care animalele asupra albedouluiFracțiunea din energia solară reflectată de o suprafață suprafețelor din regiune.
Rezultate publicate în 2017„Pleistocene Park: the restoration of steppes as a tool to mitigate climate change through albedo effect”, agu.confex.com au arătat că reflectivitatea ariei parcului a crescut treptat în comparație cu zonele adiacente, în special în lunile aprilie sau mai, ceea ce a dus la o absorbție mult mai scăzută a căldurii solare de către sol.
Readucerea la viață a mamuților lânoși este, însă, mult mai dificilă în practică. Deși subiectul este discutat în mod serios încă de la mijlocul anilor 2000, nu au existat încă progrese semnificative cu vreuna dintre metodele propuse. Clonarea este exclusă, pentru că șansele ca o mostră de ADN viabilă să fi supraviețuit, chiar și înghețată, sunt extrem de mici, iar nicio cantitate de încrucișări între elefanți nu îi va face să-și crească blană și colți mai mari.
Rămâne, astfel, doar soluția editării genetice, cea în care își pun speranța susținătorii ideii, datorită similarității de peste 99% dintre genomurile mamuților și ale elefanților (cu un plus pentru elefanții asiatici). Unul dintre ei este George Church, profesor de genetică la Harvard și MIT, care a început să cerceteze în ultimii ani tehnici de creare a unui hibrid între elefant și mamut. Folosind CRISPR, Church și echipa sa au făcut deja zeci de editări asupra genomului unui elefant asiatic,„These Scientists Plan to Fully Resurrect a Woolly Mammoth Within the Decade”, smithsonianmag.com ajustând caracteristici precum rezistența la frig, lungimea urechilor, mărimea grăsimii subcutanată sau creșterea blănii.
În 2021, cercetătorul britanic a fondat o companie care să continue cercetarea în acest sens, Colossal Biosciences. Aceasta își propune să creeze un embrion valid de mamut/elefant până în 2027 și a primit deja finanțări în valoare de 75 de milioane de dolari.
Însă și această soluție este una complicată. Existența unui genom complet sau aproape complet secvențiat nu oferă poziția exactă a genelor care diferențiază un mamut de elefant. Ele trebuie găsite prin compararea genomurilor celor două specii și experimentarea în celule de laborator.
Identificarea unui set complet al diferențelor genetice este, de asemenea, improbabilă, având în vedere că acesta este estimat a fi de ordinul miilor, iar până acum echipa lui Church a reușit să confirme 45. Însă geneticianul susține că este posibilă obținerea unui hibrid capabil de a supraviețui în regiunea arctică, prin modificarea a doar 50 de gene responsabile pentru trăsăturile semnificative ale mamuților.„Revive & Restore’s Woolly Mammoth Revival Project”,embryo.asu.edu
Este, însă, neclar în ce condiții un prim astfel de hibrid va putea supraviețui și se va putea adapta noului climat, în condițiile în care nu ar fi identic unui mamut lânos și nici nu ar avea o turmă de la care să poată învăța. O posibilă soluție a fost propusă de Revive & Restore, un ONG din California, implicat în activități de bioconservare, care susține eforturile lui George Church. Organizația a anunțat că plănuiește să crească hibrizii viabili în turme de elefanți asiatici captivi, pentru ca aceștia să învețe tehnici de supraviețuire și organizarea de turmă.
Și, nu în ultimul rând, o problemă majoră este și faptul că elefanții asiatici înșiși sunt pe cale de dispariție. Din această cauză, Church s-a angajat să nu folosească un elefant viu pentru perioadele de gestație, ci să crească hibrizii într-un uter artificial sau, dacă se va dovedi viabil, chiar și ex-vivo.Creșterea embrionilor în afara uterului, de exemplu într-un recipient de laborator, tehnologie aflată în stadiile inițiale de dezvoltare, deocamdată testată pe șoareci, science.org Criticii metodei susțin, însă, că o parte dintre interacțiunile dintre animalul gestant și fetus din perioada prenatală sunt vitale pentru dezvoltarea acestuia din urmă, iar orice altă soluție ar scădea șansele dezvoltării unui hibrid viabil. „Woolly mammoth on verge of resurrection, scientists reveal”, theguardian.com
Tigri tasmanieni la o grădină zoologică din Australia, în 1933. Universal Images Group/Getty Images
Lupul marsupial, din nou prădător suprem în Oceania?
Dacă mamuții nu au fost văzuți de mii de ani, alți candidați pentru inversarea extincției au dispărut atât de recent încât există imagini care au fost remasterizate color. Este cazul lupului marsupial (numit și tigru tasmanian sau tigru marsupial), un patruped carnivor din zona Oceaniei, care a fost prădător suprem în această zonă. Ultimul exemplar cunoscut a murit într-o grădină zoologică din Australia în 1936, deși câteva zeci de observații neconfirmate ale speciei au fost raportate de atunci.
Un marsupiu prelevat de la un pui, acum peste 100 de ani, a oferit destul ADN viabil pentru a secvenția o porțiune semnificativă a genomului speciei,„Genome of the Tasmanian tiger provides insights into the evolution and demography of an extinct marsupial carnivor”,nature.com incluzând tot genomul nuclear (secvențele de ADN din cromozomi), folosind ca punct de referință genomul diavolului tasmanian. Această variantă a genomului are, însă, și secvențe importante lipsă, din cauza degradării ADN-ului.
O variantă și mai completă ar putea apărea în viitorul apropiat, după ce consorțiul de cercetare american DNA Zoo a anunțat că a secvențiat genomul nuclear complet al numbatului. Deși cele două specii marsupiale sunt diferite în multe aspecte, în special la mărime și dietă (numbatul este insectivor), secvențele lor genetice arată că ele fac parte din același ordin de specii, dasyuromorphia. Se estimează că ele au o similaritate genetică de 95%, care ar putea ajuta la descoperirea secvențelor lipsă.„We’ve decoded the numbat genome – and it could bring the thylacine’s resurrection a step close”, theconversation.com
Colossal Biosciences a anunțat în luna august că va începe un parteneriat cu Universitatea din Melbourne. Numit TIGRR (Thylacine Integrated Genomic Restoration Research Lab), proiectul își propune reintroducerea lupului marsupial în Tasmania până în 2027. De efort se va ocupa o echipă diferită de cea care se concentrează pe reînvierea mamuților. Însă, paradoxal, proiectul are parte de unele obstacole și mai mari decât în cazul mamuților.„Colossal to De-Extinct the Thylacine, also known as the Tasmanian Tiger, an Iconic Australian Marsupial That Has Been Extinct Since 1936”,businesswire.com
Proiectul TIGGR propune o metodă similară celei folosite pentru mamuți, în care diferențele genomice-cheie vor fi identificate și integrate în celule stem de marsupial, folosite ulterior pentru fertilizarea in-vitro a unei specii similare. Totuși, lupul marsupial nu are o rudă la fel de apropiată genetic precum mamutul lânos, deci ar fi nevoie de un număr mai mare de editări. Asta înseamnă un potențial mai mare de complicații la sarcină. De asemenea, până acum nimeni nu a reușit să producă celule stem de marsupiale în laborator.
Liderii proiectului susțin că aceste dificultăți sunt contrabalansate de mai multe aspecte care le vor ușura munca. În primul rând, faptul că lupul marsupial a dispărut relativ recent înseamnă și că există destul de multe mostre de ADN, cu varietate genetică ridicată, prezervate în laboratoare și muzee, care ar crește șansele creării unor hibrizi viabili.
În plus, reproducerea la marsupiali este mai simplu de gestionat. Din punct de vedere al dezvoltării embrionului, acesta petrece doar aproximativ jumătate din perioada pe care un embrion de mamifer l-ar petrece în uter, dezvoltându-se ulterior în marsupiu. Asta înseamnă o mărime foarte mică la naștere, ceea ce ar permite folosirea unor mame-surogat mult mai mici decât un lup marsupial adult, cel puțin pentru o perioadă scurtă de timp.„De-extinction company sets its next (first?) target: The thylacine”, arstechnica.com
Dar poate cel mai important avantaj este faptul că ecosistemul tasmanian nu a trecut prin schimbări majore de la dispariția lupului marsupial, având relativ puține specii invazive și diferențe climatice mult mai mici față de cele cu care ar trebui să se obișnuiască mamutul. Și, la fel ca în cazul mamuților lânoși, cercetătorii cred și că ar exista posibile beneficii biologice: reintroducerea unui prădător care juca un rol important în ecosistemul tasmanian ar putea încetini ritmul de degradare al acestuia.
Schiță a unui bour din 1880. Getty Images
Bourul ar putea să nu mai fie doar pe steme
Știai că simbolurile oficiale ale României și Republicii Moldova conțin un animal dispărut? Este vorba de bour, care a fost timp de multă vreme stemă a Principatului Moldovei, iar acum se găsește atât pe stema României, cât și pe drapelul Moldovei. Primele atestări ale simbolului vin din perioada din secolele XIV-XV, cu scurt timp înainte de momentul în care se bănuiește că ar fi dispărut specia – moartea ultimului exemplar a fost atestată 1627, în Polonia.
Bourul este foarte similar bovinelor moderne, motiv pentru care este unul dintre candidații principali pentru folosirea metodei încrucișării selective. De fapt, a fost una dintre primele specii pentru care s-a încercat această metodă, în anii 1920 și 1930, atunci când frații germani Heinz și Lutz Heck, zoologi și membri ai Partidului Nazist, au derulat un program menit să reintroducă bourul în ecosistem prin reproducerea selectivă a vacilor.
Rezultatul nu a dat pe spate lumea științifică. E adevărat, ei au reușit să obțină o nouă specie care încă există și în prezent, vaca Heck,„The aggressive Nazi-bred cows that caused havoc on a modern farm”, washingtonpost.com cu unele similarități cu bourul. Însă criticii experimentului susțin că specii deja existente în sudul Europei la acel moment, precum taurii încrucișați pentru coridele spaniole, erau mult mai similare cu bourii.
În perioada recentă au fost lansat eforturi mai consistente de a obține din nou bouri sălbatici. Un exemplu este programul internațional Tauros.„Born to be Wild”, rewildingeurope.com A fost început un program de încrucișare în 2008, cu scopul de a se obține o specie de bovine cât-de-cât similară bourilor, dar cu o diversitate genetică ridicată, pentru a-i conferi șanse cât mai mari de supraviețuire.
O evoluție-cheie pentru astfel de inițiative a fost secvențierea completă al unui genom de bour, realizată în 2015 și bazat pe mostre din perioada neolitică.„The first aurochs genome reveals the breeding history of British and European cattle”, biomedcentral.com De atunci, proiectul AuerrindAuerrind Project | rewildingeurope.com a adunat o cantitate mare de date genetice ale speciei, inclusiv alte două exemplare secvențiate.„The Once-Extinct Aurochs May Soon Roam Europe Again”, atlasobscura.com
Pe baza acestora, cercetătorii au observat că bourii au o similaritate genetică ridicată cu mai toate speciile de bovine actuale, variind de la 95% față de rasa comună Holstein până la peste 98% cu rasa spaniolă Pajuna. Există, însă, aceeași problemă ca în cazurile anterioare: secvențierea genomului nu oferă și genele responsabile pentru trăsăturile caracteristice ale bourului, iar până în prezent nu au fost identificate unele dintre cele mai importante, precum cele responsabile pentru forma coarnelor sau a dicromatismului sexual.
Gravură a unei cvage din 1841. The Palmer/Getty Images
Cvaga, mai mult decât o zebră pictată
Un candidat mai exotic pentru încrucișarea selectivă este cvaga (numită și zebra quagga), o variație a zebrei comune care era nativă Africii de Sud. Spre deosebire de zebra comună, cvaga avea dungi doar în partea de față a corpului și o blană simplă de culoare maronie pe tot restul corpului. Ultimul exemplar cunoscut a murit în captivitate în 1883, după ce populațiile naturale au fost vânate de oameni până la exterminare.
Un studiu publicat în Nature în 1984 „DNA sequences from the quagga, an extinct member of the horse family”,nature.com a observat, pentru prima dată, că zebra quagga este de fapt o subspecie a zebrei comune, fapt confirmat de cercetări ulterioare, care au găsit diferențe genetice extrem de mici între cele două.
Pe baza acestor cercetări a pornit în 1998 Proiectul Quagga, inițiat de istoricul natural german Reinhold Rau și inspirat de experimentul fraților Heck. Rau și-a propus readucerea la viață a speciei prin încrucișarea selectivă și, cel puțin la suprafață, a avut un oarecare succes: proiectul a reușit să creeze zebre cu o coloratură similară cvagelor. „Is the extinct quagga a genetically distinct species?”,idtdna.com
Criticii sugerează, însă, că Rau a reușit să creeze doar zebre normale cu o blană similară subspeciei dispărute, fără a împrumuta restul caracteristicilor celei din urmă. Asta a venit și ca urmare a strategiei de împerechere, care a luat în considerare doar aspectele fizice ale zebrelor selectate pentru încrucișare, fiind selectate, de exemplu, cele cu dungi mai puțin pronunțate. Iar mare parte din încrucișări nu au dat rezultate prea spectaculoase: în 2016, doar șase dintre cele 116 animale din proiect prezentau o blană similară cvagelor.
Proiectul se împiedică și de lipsa informațiilor genetice, deoarece singurul tip de ADN evaluat până în prezent este mitocondrial,„Objectives of the Quagga Project”, quaggaproject.org” ceea ce nu permite desfășurarea unor comparații aprofundate între genomuri. Cercetătorii care au rămas să se ocupe de proiect și după moartea lui Rau, în 2006, încearcă acum să identifice variația genetică responsabilă pentru blana specifică a cvagelor.
Getty Images
Ibexul de pirinei a dispărut deja de două ori
O subspecie a caprelor sălbatice de munte din Spania, Ibexul de Pirinei, este unic în această listă și, după toate probabilitățile, în lume. Asta pentru că este singura specie dispărută readusă la viață – însă doar pentru șapte minute. După, a devenit prima specie care a dispărut de două ori. „The Species That Went Extinct Twice”,forbes.com
Din cauza vânătorii excesive și a concurenței mari pentru un habitat tot mai limitat, specia a ajuns pe cale de dispariție către sfârșitul secolului XX, iar ultimul exemplar cunoscut, o femelă numită Celia, a murit accidental, lovită de un copac care a căzut peste ea, într-o rezervație naturală.
Cercetătorii și autoritățile implicate în efortul de conservare reușiseră, însă, să recolteze celule vii de la ultimul ibex de Pirinei, așa că au putut porni imediat un proiect care viza clonarea Celiei. Proiectul a produs 500 de embrioni clonați, „First Extinct-Animal Clone Created”, nationalgeographic.com/ din care 154 au fost inseminați în specii similare de ibecși, precum și în exemplare încrucișate între capre sălbatice și domestice.
Clonarea mamiferelor era, însă, o tehnologie nouă și puțin înțeleasă la acel moment, în special în ceea ce privește condițiile necesare pentru ca un embrion să se dezvolte fără probleme în uterul unei specii diferite. Rezultatul a fost că numai cinci dintre mamele-surogat au devenit gestante și doar una singură a reușit să ducă nașterea la termen. Iar ceea ce părea un succes măcar parțial a ținut doar șapte minute, deoarece clona Celiei a murit din cauza unor defecte ale plămânilor care nu îi permiteau să respire – o problemă întâlnită și la clone de oi care nu au reușit să supraviețuiască după naștere.
Experimentul a avut loc în 2003, dar un studiu pe baza lui a fost publicat abia șase ani mai târziu.„First birth of an animal from an extinct subspecies (Capra pyrenaica pyrenaica) by cloning” ScienceDirect.com Autorii au spus despre clonare că nu este o metodă eficientă de a prezerva speciile pe cale de dispariție, dar în cazuri precum cel al ibexului de Pirinei era singura posibilitate pentru a preveni dispariția ei completă.
Totuși, chiar și dacă s-ar fi născut o populație relativ sustenabilă de clone ale Celiei, problema ar fi fost că acestea ar fi fost toate femele și ar fi necesitat încrucișare cu alte specii similare pentru a se reproduce, ceea ce tot ar fi dus la dispariția genetică a ibexului de Pirinei. Și chiar și dacă ar fi reușit să producă clone după celulele unui mascul, diversitatea genetică a speciei ar fi fost foarte scăzută – o problemă etică destul de complexă atunci când vine vorba de folosirea clonării pentru reintroducerea speciilor dispărute.
Mostre ale Celiei sunt în continuare prezervate, dar nu se știe dacă mai există celule vii pentru o nouă tentativă de clonare. Chiar și așa, ADN-ul este suficient de recent pentru a fi secvențiat în detaliu, așa că este posibil ca ibexul de Pirinei să revină într-o formă sau alta, chiar dacă vor exista diferențe genetice majore față de Celia.
Redactor cu câțiva ani de experiență în presa centrală. Este curios despre aplicarea tehnologiilor SF în lumea reală și evoluția ideilor de-a lungul istoriei.
