5 experimente științifice care au depășit limitele eticii 44 min read
Ce se întâmplă atunci când nevoia de cunoaștere nu ține cont de efectele negative induse subiecților din studiu?
În aprilie 2021, Universitatea Oxford anunța lansarea unui studiu clinic în care persoane care au fost infectate anterior cu SARS-CoV-2 urmau să fie expuse din nou virusului, de data aceasta intenționat și controlat în laborator, pentru a studia mai îndeaproape mecanismele răspunsului imun în cazul unei reinfecții.
Deși au asigurat că pacienții vor fi selectați din categorii cu risc scăzut de cazuri grave, că vor fi monitorizați îndeaproape și că vor avea la dispoziție tratamente cu anticorpi monoclonali în caz de simptome, anunțul tot a provocat îngrijorări etice din unele părți ale comunității științifice, care argumenta că există prea multe necunoscute despre virus pentru a garanta siguranța pacienților, mai ales în cazul efectelor pe termen lung ale infecției.
Atitudinea generală precaută față de experimentele pe oameni (și, în unele cazuri, pe animale de laborator) vine în contextul în care, mai ales pe parcursul secolului XX, a existat un număr deloc scăzut de cercetări și experimente care au lăsat sechele adânci în subiecții lor, de multe ori informați parțial sau deloc despre scopul cercetărilor, pornite câteodată de la premise false și care nu au avut neapărat rezultate notabile.
Am strâns, mai jos, poveștile câtorva dintre cele mai neetice astfel de experimente.
Studiul „Monstru”: cum să convingi un copil care vorbește normal că se bâlbâie
În statul american Iowa, în 1939, un studiu efectuat pe copii orfani sub îndrumarea psihologului american Wendell Johnson avea să lase o impresie atât de puternică, după ce a fost mediatizat șase decenii mai târziu, încât a primit supranumele de „Studiul Monstru”.
Cercetătorul a recrutat 22 de copii cu vârste între cinci și 15 ani de la un orfelinat din orașul Davenport sub pretextul unor terapii pentru a îmbunătăți fluența vorbirii. Partea experimentală a fost condusă de o absolventă a facultății de psihologie din cadrul Universității Iowa, Mary Tudor, din care a ieșit și singura contribuție științifică a studiului, sub forma unei „An experimental study of the effect of evaluative labeling of speech fluency”, iowa.edu
În fapt, studiul a urmărit să vadă dacă tulburările de vorbire apar sau pot fi înrăutățite atunci când o persoană este etichetată ca „bâlbâită” în copilărie, respectiv dacă o astfel de tulburare poate fi rezolvată prin etichetarea repetată ca un „vorbitor normal”.
După o evaluare a capacităților lingvistice din partea unei echipe de patologi specializați pe vorbire, subiecții au fost împărțiți în patru categorii, fiecare menită să răspundă unei anumite întrebări a studiului:
1A) Ar putea o persoană care suferă de Numele medical al condiției cunoscute popular ca „bâlbâială” să-și îmbunătățească fluența limbajului dacă i se spune că vorbește normal? Grupul a fost format din cinci copii care au fost notați cu balbism, dar cărora li s-a repetat sistematic pe parcursul experimentului că vorbesc normal și că sunt catalogați eronat drept bâlbâiți, atât de către organizatorii studiului, cât și de către personalul instituției;
1B) Ar putea reafirmarea etichetei de „bâlbâit” să afecteze fluența de vorbire a persoanelor cu balbism? Format din cinci copii care aveau, de asemenea, deficiențe de vorbire, acesta a acționat ca grup de control pentru 1A; copiilor li se spunea repetat că sunt în mod cert bâlbâiți și, chiar și dacă înregistrau progrese în fluența limbajului, acestea nu le erau recunoscute;
2A) Ar putea o persoană care vorbește normal să dezvolte balbism dacă i se pune în mod repetat eticheta de bâlbâit? Partea cea mai problematică moral a studiului, grupul a constat din șase copii evaluați ca vorbitori fluenți, dar cărora li s-a repetat faptul că ar avea, de fapt, defecte de vorbire;
2B) Ar putea o persoană care vorbește normal să capete și mai multă fluență dacă i se confirmă în mod repetat că nu are defecte de vorbire? Funcționând tot ca grup de control, de data aceasta pentru 2A, a fost alcătuit din șase copii fără balbism, cărora li se spunea că vorbeau normal și le erau recunoscute progresele făcute în fluența limbajului.
Ideea de a manipula copii care nu au defecte de vorbire că sunt bâlbâiți este din start una neetică, dar modul în care li se prezenta acest fapt este cel care duce experimentul aproape de tortură psihologică. În urma evaluărilor periodice a capacităților de vorbire, copiilor din grupa 2A li se prezenta drept rezultat următoarea frază:
Echipa a ajuns la concluzia că ai probleme mari cu fluența limbajului. Tipul de întrerupere al limbajului de care dai dovadă este foarte indezirabil. Aceste întreruperi indică faptul că ești bâlbâit. Ai multe simptome ale unui copil care începe să se bâlbâie. De fapt, chiar începi să te bâlbâi.
Mary Tudor, An experimental study of the effect of evaluative labeling of speech fluency
După acest verdict, copiilor din grupa 2A le erau prezentate „soluții” pentru a evita bâlbâiala fictivă, printre care se numără „nu vorbi niciodată dacă nu crezi că o poți face fluent” sau „dacă te întrerupi, oprește-te și ia-o de la capăt”.
Conform tezei lui Tudor, efectele asupra copiilor din grupa 2A au fost catastrofale. În evaluarea finală a unei fetițe de nouă ani din grup, cercetătoarea a notat că aceasta „refuză să vorbească”. Alți subiecți din grup au devenit mai retrași și izolați social, performanța lor școlară a scăzut, iar copiii au început să vorbească lent și cu întreruperi, chiar dacă, în afară de două cazuri, fluența generală a limbajului nu a fost afectată.
În plus, studiul nu a atins concluzii prea relevante. Nu au existat diferențe prea mari în evoluția deficiențelor de vorbire între categoriile 1A și 1B, arătând că simpla etichetare ca vorbitor normal nu reprezintă un posibil curs de tratament.
Experimentul a afectat-o și pe Mary Tudor, care a condus ședințele de evaluare cu copiii și a fost martoră la problemele psihologice induse celor din grupa 2A, așa că după terminarea experimentului a revenit la orfelinat pentru „The Stuttering Doctor’s ‘Monster Study’”, nytimes.com încercând să-i convingă că nu au, de fapt, deficiențe de vorbire.
Nu se știu foarte multe despre efectele pe termen lung ale experimentului, deoarece acesta a rămas ascuns ca teza de master a lui Tudor până la începutul anilor 2000. Wendell Johnson nu a urmărit publicarea unui studiu propriu, de teama că ar putea fi comparat cu experimentele umane efectuate de naziști în al Doilea Război Mondial.
Experimentul a fost, însă, mediatizat în urma unei investigații a „The Tudor Study: Data and Ethics”, gvsu.edu în urma căruia trei dintre subiecții încă în viață și urmașii altor patru s-au constituit ca parte vătămată într-un proces împotriva statului Iowa, acuzând faptul că experimentul le-a lăsat efecte psihologice și emoționale negative persistente pentru tot restul vieții. În urma unei medieri, au primit suma de 1,2 milioane de dolari, după un proces în care inclusiv Mary Tudor a depus mărturie.
Depresia în urma izolării extreme, indusă intenționat în macaci de laborator
Numele lui Harry Harlow este arhicunoscut în lumea psihologiei; „Eminent psychologists of the 20th century”, apa.org din 2002 a arătat că a fost al 26-lea cel mai citat nume în lucrările științifice din domeniu din secolul XX. Problema este că cercetările sale s-au bazat pe experimente destul de sinistre efectuate pe pui de macaci rhesus, „ajutând” la pornirea discuției despre limitele etice ale experimentelor pe animale.
De exemplu, în anii ’30, după ce Harlow și-a făcut propria colonie de macaci, „Harry F. Harlow, Monkey Love Experiments”, uoregon.edu pentru a studia reacția puilor atunci când aceștia sunt separați de mame. Subiecții au prezentat diferențe semnificative față de puii din grupurile de control care au rămas cu mamele, având deficiențe sociale și preferând solitudinea în detrimentul vieții de grup.
Această linie de cercetare a culminat la începutul anilor 1950, când Harlow a dorit să observe dacă legătura dintre bebeluș și mamă este creată strict de nevoi fiziologice, precum alăptarea, sau dacă aceasta implică și aspecte psihologice. A creat astfel „The nature of love”, apa.org le-a introdus puilor de macaci două păpuși care să joace rolul de mamă, una din material textil, care încerca să imite aspectul unui macac real, și alta făcută exclusiv din sârmă.
Studiul a avut mai multe etape, incluzând una care a observat că, și atunci când „mama” din sârmă era singura care prezenta o metodă de hrănire, puii preferau confortul celei din material textil, interacționând cu prima doar pentru a se hrăni. Într-o altă fază, Harlow observat că atunci când puii au fost puși în medii necunoscute, aceștia au avut reacții complet diferite în funcție de absența sau prezența păpușilor-mamă. Fără acestea, puii au rămas pe loc, paralizați de frică, însă odată ce acestea au fost introduse, după o perioadă în care s-au legat de ele, puii „Harry Harlow, Monkey Love Experiments”, simplypsychology.org
O altă parte a experimentului, în care pui individuali au fost lăsați fie cu mama textilă, fie cu cea din sârmă, a observată că grupul din urmă a prezentat probleme digestive constante, interpretat ca efect al stresului psihologic de lipsa confortului atunci când au contact cu figura maternă.
Separarea animalelor de mame și inducerea problemelor comportamentale sau psihologice ale acestora a devenit ulterior o problemă etică, dar a avut o influență majoră asupra studiilor pedagogice de la acea vreme, aducând argumente împotriva unei școli de gândire care susținea că limitarea contactului dintre prunci și mame ar fi recomandată, „The psychology of Harry F. Harlow: A bridge from radical to rational behaviorism”, tandfonline.com
Experimentul de mai sus nu se compară cu tratamentul crud pe care Harlow l-a aplicat animalelor într-unul din studiile ulterioare, menit să studieze efectele izolării și să inducă primatele într-o stare depresivă. Inițial, macaci nou-născuți au fost plasate într-o cușcă de oțel cu o oglindă prin care se putea privi doar din exterior, astfel încât singurul lor contact cu lumea externă să fie reprezentat de mâinile „îngrijitorilor” atunci când curățau cușca sau le hrăneau.
Animalele care au fost ținute astfel pentru mai mult de 30 de zile au dat semne de traumă psihologică majoră, refuzând să se miște, să exploreze și, în două cazuri, să mănânce, chiar și atunci când erau puse lângă alți macaci, pentru sesiuni scurte.
Și mai monstruos a fost modul în care Harlow a încercat să le testeze capacitatea de a deveni părinți: pentru că refuzau contactele sexuale, subiectele feminine erau imobilizate într-o postură de împerechere și introduse în încăperi cu alți masculi. Rezultatele au fost tulburătoare: în cel mai bun caz, mamele izolate și-au ignorat nou-născuții, iar în situațiile extreme „No More Wire Mothers, Ever”, nytimes.com
Totul a culminat atunci când Harlow a creat un instrument pe care l-a numit „groapa disperării”; o cușcă în formă de V, cu laturi create pentru a preveni cățărarea și acoperiș de care maimuțele nu se puteau agăța, dotate cu recipiente speciale pentru apă și mâncare care puteau fi schimbate din exterior. Aici, Harlow a introdus macaci tineri deja integrați social, cu scopul de a le induce „Production of depressive behaviors in young monkeys”, springer.com
Subiecții introduși în această cameră au refuzat să se mai miște după câteva zile, rămânând în aceeași poziție, la baza aparatului. Chiar și după reinserția acestora în grupurile sociale originale, s-a observat o regresie majoră a abilităților sociale, precum și o lipsă a dorinței de a explora, care a persistat pentru câteva luni.
O altă problemă a fost că aceste experimente nu au oferit detalii neștiute până atunci despre tulburările depresive și nu a ajutat prea mult cercetările ulterioare pe marginea subiectului, nici nu au dusla dezvoltarea unor terapii noi. Colegi ai lui Harlow de la Universitatea din Wisconsin-Madison au declarat, ulterior, că cercetătorul a început să fie obsedat de studiul depresiei și al izolării după ce a aflat că soția sa a fost diagnosticată cu cancer.
Teste ale vaccinului BCG efectuate pe copii indigeni din Canada
Detaliile despre crimele și tratamente inumane aplicate în masă copiilor din populațiile indigene din Canada, prin intermediul unui sistem de școli rezidențiale administrat de biserică, obligatoriu pentru aceste grupuri etnice între 1894 și 1947, continuă să iasă la iveală. Dar o latură mai puțin cunoscută a scandalului este faptul că copiii din astfel de școli au fost înrolați fără acordul lor sau al părinților în multe studii medicale sau despre nutriție, inclusiv unele care au presuspus înfometarea copiilor.
De asemenea, între 1933 și 1945, peste 600 de copii indigeni din regiunea Saskatchewan au fost parte al unui test clinic al vaccinului anti-tuberculoză BCG la sanatoriul Qu’Appelle.
Având în vedere că eficiența vaccinului a fost demonstrată între timp, precum și faptul că BCG încă este singurul vaccin autorizat împotriva bolii, testul nu sună neapărat rău. Mai ales că, la momentul respectiv, trecuse deja peste un deceniu de la prima administrare a BCG-ului la om, timp în care siguranța serului fusese certificată, în ciuda scepticismului din partea publicului.
Însă circumstanțele din jurul testului au fost mult mai imorale, susține Maureen Lux, o expertă în istoria medicinei și a relațiilor medicale care a adus cazul în atenția publică într-un articol publicat în 1998 în „Perfect subjects: race, tuberculosis, and the Qu’Appelle BCG Vaccine Trial ”. nih.gov
Istorica explică faptul că motivația principală a studiului nu a fost ajutorarea populației indigene sau testarea vaccinului pentru diferențe de eficiență sau siguranță la alte etnii, ci acesta a fost derulat pentru a vedea dacă acesta poate rezolva problema tuberculozei în „rase mai puțin evoluate”, în vorbele îndrumătorului experimentului, doctorul R. G. Ferguson.
Populația indigenă avea rate de îmbolnăvire mult mai mari de tubercoluză la acea vreme, în mare din cauza condițiilor precare de trai din rezervații, ceea ce a dus la ideea că aceasta ar fi mult mai susceptibilă la boală decât populația albă. În acest context, se considera că rezervațiile prezentau pericole de focare constante, periculoase pentru albi.
De altfel, în studiile despre ratele de tuberculoză din populațiile indo-americane efectuate înainte de aplicarea vaccinului, Ferguson obișnuia să separe copiii indigeni care ar avea „sânge de alb” – care avea un părinte cunoscut alb, sau al cărui aspect fizic indica acest lucru – de cei „complet primitivi”, considerând că primii ar avea o rezistență deja sporită. Pentru copiii înrolați în școlile rezidențiale, acceptul a fost obținut de la directorii albi ai acestora, nu de la părinți.
Premisele incorecte au fost demonstrate și de rezultatele studiului: chiar dacă ratele de tuberculoză au scăzut pentru copiii indigeni vaccinați, ele tot au rămas duble față de cele cunoscute în rândul persoanelor albe vaccinate. Mai mult, aproximativ o cincime dintre copiii vaccinați au murit în timpul studiului din cauze legate de nivelul de trai scăzut, precum boli ca pneumonia și gastroenterita.
Experimentul Tuskegee: afro-americani lăsați să moară pentru studierea sifilisului
Unul dintre cele mai problematice studii medicale a fost efectuat chiar de către fosta agenție publică de sănătate a Statelor Unite, USPHS. În parteneriat cu Universitatea Tuskegee, din Alabama – o instituție de educație care deservește majoritar studenți afro-americani –, agenția a recrutat 600 de bărbați negri din comunități sărace din zonă, în 1932, pentru un studiu despre „The U.S Public Health Service (USPHS) Syphilis Study at Tuskegee”, cdc.gov
Dintre cei 399 de bărbați infectați cu sifilis care au participat (restul de 201 au format grupul de control), niciunul nu a fost înștiințat de faptul că suferă de această boală. În schimb, li s-a spus că vor fi tratați pentru „sânge rău”, un termen colocvial pentru mai multe afecțiuni medicale. În schimb, au primit examinări medicale și mese gratuite, precum și asigurare de înmormântare. La fel ca în cazul studiului BCG din Canada, inițiatorii studiului au plecat de la premisa că afro-americani sunt mai susceptibili bolilor venerice din cauze rasiale.
Studiul ar fi trebuit să dureze inițial șase luni, însă a ajuns cumva să fie extins la 40 de ani, timp în care participanților le-a fost ascuns în continuare diagnosticul. Mai mult, chiar și după ce penicilina a devenit tratamentul standard pentru sifilis la mijlocul anilor ’40, bărbații înrolați în experiment nu l-au primit. În schimb, li s-au oferit tratamente placebo sau unele învechite, precum frecții cu o alifie din mercur metalic sau arsfenamină (salvarsan), primul agent antimicrobian modern.
Din această cauză, pe parcursul studiului, 100 dintre subiecții involuntari au murit din cauza sifilisului sau a unor complicații ale bolii, 40 dintre soțiile celor infectați au fost, la rândul lor, infectate, iar 19 copii „Tuskegee Syphilis Experiment”, sciencedirect.com
Experimentul a fost desfășurat în secret, până când a fost dezvăluit de o investigație „AP WAS THERE: Black men untreated in Tuskegee Syphilis Study”, apnews.com iar o recenzie internă a autorităților medicale federale a concluzionat că rezultatele acestuia au fost „disproporționat de slabe, comparat cu riscurile cunoscute pentru subiecții umani implicați”, ducând la anularea acestuia. Victimele au primit daune de $10 milioane, iar supraviețuitorii, soțiile, văduvele și copiii acestora au primit asigurări medicale decontate pe viață de către autorități.
Experimentul Micul Albert: cum să induci fobii într-un bebeluș
John B. Watson este cunoscut în lumea psihologiei ca părinte al școlii behaviorismului – care studiază strict comportamentul uman ca relație la stimuli exteriori –, dar este asociat și cu unul dintre cele mai controversate experimente din istoria domeniului. Asta pentru că a încercat, în 1920, să demonstreze empiric funcționarea condiționării pavloviene la oameni, cu „ajutorul” unui subiect care nici nu împlinise un an.
În 1919, Watson și asistenta sa de la Universitatea John Hopkins, Rosalie Raynor, au folosit un copil de doar nouă luni, numit Albert, de la o instituție pediatrică de pe campusul universității, într-un un experiment în care au încercat să-i creeze acestuia o fobie față de anumite animale „Conditioned Emotional Reactions”, appstate.edu (PDF)/
După ce a fost expus mai multor animale, obiecte și măști într-un test de referință, în care nu a arătat fobii față de acestea, cercetătorii au încercat să-i creeze lui Albert o fobie de șoareci. În acest sens, a fost expus unui șoarece alb de laborator și lăsat să se joace cu acesta, dar de fiecare dată când îl atingea, Watson și Rayner creau un sunet puternic brusc în spatele acestuia prin lovirea unei bare de oțel cu un ciocan, un stimul care îl făcea pe Albert să plângă.
În urma câtorva ședințe în care cele două acțiuni au fost coroborate, bebelușul a fost lăsat singur cu șoarecele fără zgomot, însă a avut reacții similare față de acesta precum cea provocată de lovirea barei, semn că Albert a asociat cei doi stimuli. Ulterior, Watson și Raynor au reușit să-i extindă prin metode similare fobia la iepuri, câini cu blană lungă și măști de Moș Crăciun.
Studiul s-a încheiat brusc în condiții neelucidate, teoria cea mai plauzibilă fiind că mama lui Albert, asistentă maternală la institutul de pediatrie, a aflat despre experimente și a plecat cu fiul ei din localitate. Identitatea lui Albert a rămas un mister, deși cercetători ulterioare i-au atribuit-o fie unui minor decedat la vârsta de șase ani, fie unui bărbat decedat în 2007, „Whatever happened to Little Albert?”, macewan.ca
În orice caz, Watson nu a avut oportunitatea de a încerca să inverseze condiționarea lui Albert, ceea ce înseamnă că experimentul l-ar fi putut lăsa cu fobii pe termen lung. Dar și metoda științifică a experimentului a avut parte de destule critici: în primul rând, studiul a fost efectuat pe o singur subiect, fără grup de control, reducându-i capacitatea de a crea interpretări generale.
Pe de altă parte, reacțiile lui Albert din părțile filmate ale experimentului ar putea sugera că acestuia nu i-a fost indusă o fobie, ci doar răspunsuri la un stimuli de frică – se observă că, atunci când bebelușul a fost lăsat să își sugă propriul deget, acesta nu a reacționat la fel de puternic la zgomot sau la ceilalți „Did Little Albert actually acquire a conditioned fear of furry animals? What the film evidence tells us”, nih.gov
O parte din potențialele efecte ale condiționării pavloviene de la vârste fragede la oameni pot fi observate, în schimb în viața personală a lui Watson – în timpul studiului, și-a părăsit soția pentru a se căsători cu Rayner, într-un scandal amoros care a dus la demiterea sa de la John Hopkins; cei doi au avut doi copii pe care i-au crescut cu principii behavioriste, iar ambii au avut ulterior tentative de suicid.
Bonus: Experimentul Stanford și brutalitatea unor oameni comuni
Poate unul dintre cele mai infame experimente efectuate la o universitate de renume, e trecut la categoria bonus pentru că validitatea sa științifică este discutabilă și aprig criticată.
Desfășurat la universitatea care îi dă numele, în vara lui 1971, experimentul a urmărit studierea comportamentului unor persoane „normale” atunci când sunt puse într-un scenariu cu roluri de putere disproporționate, în acest caz cel al Despre experiment poți citi în detaliu un site creat de organizatori, prisonexp.org
Astfel, sub conducerea profesorului Phillip Zimbardo, într-o clădire de la Stanford a fost creat un spațiu similar unui penitenciar, cu celule de diferite tipuri de confort (incluzând carcere). Apoi, 24 de bărbați au fost selectați, pe baza unor teste de personalitate care indicau că nu au tulburări de comportament, pentru a fi împărțiți în două grupuri egale, gardieni și prizonieri. Fiecare grup avea uniforme specifice, iar gardienii au primit un instructaj despre cum să se comporte cu prizonierii (de exemplu, să-i strige după numărul de identificare al salopetei).
Experimentul a pornit de la arestările simulate ale prizonierilor și ar fi trebuit să dureze două săptămâni, însă a ajuns să fie anulat după doar șase zile. Motivul a fost nivelul de brutalitate ridicat al gardienilor, care au început să tortureze psihologic prizonierii după o revoltă a acestora.
Aceștia din urmă erau obligați să se dezbrace, să se ușureze în găleți din celule, să facă flotări sau să poarte cutii pe cap. Intensitatea abuzurilor creștea noaptea, atunci când gardienii aveau impresia că experimentul nu este monitorizat.
Pe lângă faptul că a dus la situații de abuz emoțional extrem, experimentul a fost criticat din punct de vedere etic, pentru că prizonierii au fost lăsați să iasă prematur din experiment doar dacă dădeau semne de cedare nervoasă, deși li se spusese inițial că pot opta să-l întrerupă în orice moment.
Din punct de vedere științific, multe critici au fost aduse instructajului oferit gardienilor, care i-a încurajat să fie agresivi față de prizonieri (dar fără a-i abuza direct fizic). Coroborat cu lipsa unui sistem care să descurajeze abuzurile, criticii sugerează că autorii le-au influențat participanților comportamentul suficient pentru ca studiul să nu mai fie o observație obiectivă.