Ken Woroner/Netflix
Guillermo del Toro’s Cabinet of Curiosities: Potolește-ți frica
Regizorul cu o slăbiciune aparte pentru monștri a pus la cale opt episoade, cu opt regizori, într-o serie produsă de „monstrul” de conținut Netflix. A ieșit ceva de speriat.
Atunci când sunt foarte aproape să renunț la abonament, după vreo lună sau două în care n-am prea văzut nimic, Netflix reușește de fiecare dată să mă convingă să-l păstrez. De data asta, cu Disponibil pe netflix.com despre clubul londonez The Blitz, care a existat puțin peste un an, popular în anii 1980 în rândul generației new wave, dar și cu o miniserie horror, care deseori flirtează cu SF și fantasy, păstorită de regizorul mexican Guillermo del Toro: Cabinets of Curiosities. Mai exact, e vorba despre opt episoade, unele dintre ele memorabile, altele nu neapărat, fiecare cu câte o poveste inedită și regizat de către un meșter al genului, care stau în picioare în fața multor filme văzute anul ăsta. Era și firesc, având în vedere experiența regizorilor și actorilor strânși laolaltă de către del Toro, care ține și câte o introducere cu tâlc, înaintea fiecărui episod, cum făceau, pe vremuri, Rod Serling sau Alfred Hitchcock.
Guillermo del Toro. Foto: David Lee/Netflix
Cele care ies în evidență, și în urma cărora trebuie să recunosc că m-am simțit epuizat, sunt vreo trei (exigent vorbind, altfel, merită văzută toată seria). Prima lovitură în stomac sau, după cum simte fiecare, prima piele de găină e al doilea episod, intitulat Graveyard Rats, regizat de Vincenzo Natali, căruia îi voi fi etern recunoscător pentru Cube (exact, ăla din tocmai 1997!), care are la bază o povestire scrisă de Henry Kuttner în prima jumătate a secolului trecut. Acesta plusează cu una dintre cele mai teribile frici umane: captivitatea sub pământ. Dar, când ești hoț de morminte, pare riscul meseriei. Mai adaugi niște șobolani agresivi, bine hrăniți și cu dinți ca ai domnului Castor, din reclama copilăriei multora, și ai, deja, motive serioase să te simți tot mai incomod pe canapea. Nu că lacomul și anxiosul Masson (interpretat încântător de David Hewlett) nu o caută cu lumânarea, după ce pornește în căutarea cadavrului unui aristocrat, târât de brigada rozătoarelor printr-un tunel. Suficient de claustrofob, încât să tragi aer adânc în piept, dar și comic în anumite momente, ți-l vei aduce aminte câteva zile, la fel cum îți aduci aminte un coșmar.
CITEȘTE ȘI: The Sandman: Așa sunt visele mele
Al doilea episod pe care ar fi musai să-l vezi e The Autopsy, care omagiază povestirea publicată în 1980 de scriitorul american, relativ obscur, Michael Shea. Regizat de David Prior, cunoscut pentru câteva documentare despre filmele lui David Fincher și regia seriei Voir de pe Netflix, produsă de același Fincher, episodul e fix ceea ce îi spune numele: un șerif îl roagă pe amicul său doctor să realizeze autopsiile mai multor mineri decedați în urma unei explozii provocate de un alt miner, ce transporta un obiect misterios. Toate bune și frumoase, până când Dr. Carl Winters (inconfundabilul F. Murray Abraham) descoperă că corpurile neînsuflețite se reanimează, cu ajutorul unui parazit extraterestru. S-a strigat „Alien”!
Scenă din episodul The Viewing. Foto: Ken Woroner/Netflix
În fine, al treilea pe lista mea scurtă e The Viewing, regizat și scris (împreună cu Aaron Stewart-Ahn) de Panos Cosmatos, care a ieșit în evidență recent cu Mandy, unul dintre horrorurile cult ale decadei trecute. În același stil neo-noir vs. futurewave, Cosmatos adună, spre deosebire de celelalte, o distribuție generoasă și inedită. Peter „RoboCop” Weller joacă rolul unui miliardar care are patru invitați de seamă, fiecare chemat pentru un talent anume: un muzician popular (Eric André), o fiziciană specializată în forme de viață extraterestre (Charlyne Yi), un scriitor de succes (Steve Agee) și un presupus clarvăzător (Michael Therriault). Toți sunt îndemnați să consume mai multe droguri, dar și câteva pahare dintr-un whisky deosebit, înainte să li se dezvăluie motivul vizitei: un meteorit misterios, care merită atenția și priceperea tuturor.
În același timp, și celelalte episoade au atuurile lor, reprezentate de cele mai multe ori de actorii principali. De la Tim Blake Nelson în rolul unui veteran de război acru și înclinat către teorii ale conspirației, care scoate câte un ban din posesiile lăsate în urmă de cei care se prăpădesc singuri, în Lot 36, la impresionanta Kate Micucci în The Outside (poate și cel mai cinic episod). Altfel, regia lui Catherine Hardwicke (Twilight), în Dreams in the Witch House, e frivolă, iar Pickman’s Model – ambele sunt adaptări ale unor povestiri de H.P. Lovecraft – e destul de monoton și nu reușește să nuanțeze suficient de temeinic și profund aspectul sănătății mintale. Iar ultimul episod, The Murmuring, scris de însuși Guillermo del Toro, e interesant mai degrabă pentru că a adus în același proiect trei nume importante ale genului, regizoarea Jennifer Kent și actrița Essie Davis, care au lucrat împreună la The Babadook, plus actorul Andrew Lincoln (The Walking Dead). Altfel, realizarea, care, sigur, e contemplativă și omagiu Hitchcock, cam bate pasul pe loc și nu reușește ceva concret.
Una peste alta, Cabinet of Curiosities e o serie concentrată, în primul rând, pe atmosferă și emoție, mai puțin pe clasicele sperieturi. Am citit recenzii care consideră treaba asta un dezavantaj. Eu zic că dimpotrivă. Moartea e omniprezentă, dar e tratată cu resemnare, curaj, disperare sau, de ce nu?, chiar nostalgie. În același timp, del Toro a reușit, numai el știe cum, să țină cel puțin un aspect comun: nu vei sări niciun episod, oricât de previzibil ți s-ar părea și indiferent de teamă sau dezgust.
Disponibil pe Netflix | Per total: 8/10 | Știință & Tehnologie: 5/10
