Foto: 20th Century Studios

Kingdom of the Planet of the Apes: Fără sentimente8 min read

De Mihai Tița 14.05.2024

Al patrulea film al seriei Planet of the Apes, după trilogia începută în 2011, schimbă placa artistică și narativă, dar fără cap și coadă.

Revigorarea francizei a început foarte bine, în 2011, cu Rise of the Planet of the Apes, în regia lui Rupert Wyatt, un thriller pandemic antrenant și onest, care păstra atenția scenariului asupra subtextului sociopolitic. Următoarele două filme, însă, Dawn of the Planet of the Apes și War for the Planet of the Apes, regizate de Matt Reeves, au virat către exerciții neo-western (să fie cât mai evident, în acest sens, sunt memorabile afișele acestora: în ambele apare o maimuță călare) și o narațiune mai potrivită filmelor de aventură și – inevitabil, ce-i drept – război, decît unei alegorii despre putere și autoritate politică, rasism, imperialism și așa mai departe. Deși n-am fost neapărat dezamăgit de ele, le-am uitat complet a doua zi.

Din fericire, n-a mai fost nevoie să le revăd, pentru că noul Kingdom of the Planet of the Apes e încă o schimbare de stil și, mai important decât atât, e plasat la câteva generații după moartea lui Cesar (Andy Serkis), când maimuțele devin tot mai inteligente, iar oamenii se întorc la starea lor primitivă, niște creaturi care au uitat să vorbească, numite „ecouri” de către maimuțe. Practic, oamenii sunt animale sălbatice, care beau apă din bălți, alături de zebre.

La regie, de data asta, e Wes Ball, cunoscut pentru trilogia Maze Runner, iar de scenariu s-a ocupat veteranul într-ale fantasy-ului și SF-ului Josh Friedman (vezi War of the Worlds, Terminator: Dark Fate sau Avatar: The Way of Water). La prima vedere, un duo de invidiat, însă lucrurile nu stau tocmai bine. Bașca, încă de la început, când primul act durează parcă o veșnicie. De altfel, durata de aproape două ore și jumătate e o tortură, pentru cât de puține lucruri are de zis și făcut Noa (Owen Teague, din excelentele To Leslie și You Hurt My Feelings), o maimuță dintr-o comunitate restrânsă, Eagle Clan, unde maimuțele au învățat, printre altele, să folosească păsări de pradă pentru a prinde pește. Din nefericire pentru Noa, satul său intră în vizorul trupelor lui Proximus Caesar (Kevin Durand), care incendiază cătunul și răpește sau ucide aproape toți locuitorii. Noa supraviețuiește atacului și, bineînțeles, pornește în căutarea clanului lui Proximus, să-și salveze familia.

CITEȘTE ȘI: Godzilla x Kong: The New Empire. Hulk smash!

Toată treaba asta durează peste jumătate de oră. Ce-i drept, CGI-ul formidabil s-ar putea să ajute la trecerea timpului și să uiți că privești niște maimuțe. Pe drum, Noa se intersectează cu un urangutan citit și înțelept, Raka (Peter Macon), un fel de apostol al lui Caesar (chiar așa, e cam canonică și cvasi cult al personalității „moștenirea” acestuia) cu care dezvoltă o relație învățăcel-maestru à la Neo și Morpheus, dar și cu o tânără femeie umană, Mae (Freya Allan). A doua parte a filmului are un twist surprinzător, chiar dacă simplist și copilăresc.

Mă rog, având în vedere că o bună parte din film e Indiana Jones meets Ben-Hur sau ceva de genul, poate că e firesc să fie așa. E foarte bizar spre ridicol, să transformi o franciză atât de înfiptă în reflecții morale, politice și existențiale, într-un soi de Jumanji. Asta spune ceva despre incapacitatea tot mai evidentă a producțiilor cu buget mare de a crea metafore și dramă coerentă și consistentă. Chiar și așa, în mod paradoxal, Kingdom of the Planet of the Apes a avut încasări de 56,5 milioane de dolari, în primul weekend, unul dintre cele mai bune rezultate ale anului, în cinematografele nord-americane. 

De asemenea, filmul încearcă din răsputeri să ducă mai departe ideea de coexistență între maimuțe și oameni, tocmai prin relația dintre Noa și Mae. Doar că aceasta e superficială și impersonală. Îți pasă mai mult de aforismele lui Raka, decât de vreun comentariu inteligent ori incomod despre diferențele rasiale și ideologice. Faptul că filmului îi scapă printre degete tocmai particularitățile personajelor e una dintre cele mai mari slăbiciuni. În schimb, ca spectator, am fost bombardat, pe lângă monotonia și clișeele pe care sunt construite acestea, cu tot felul de spectacol – ceea ce nu e rău, dacă mi-ar fi păsat, cât de cât, de ce se întâmplă cu Noa, Raka și Mae.

În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10



Text de

Mihai Tița

Jurnalist de lifestyle și cultură, care a mai scris pentru Playboy, GQ, FHM, Sunete sau Scena9. 

CULTURĂ|POPCRAFT

5 filme SF de văzut în vacanța de vară

De
Căldură mare, recoltă cel puțin decentă de filme SF. Iată câteva recomandări trecute cu vederea.
CULTURĂ|POPCRAFT

Lynx Festival round-up: Cactus Hotel, Wild Transylvania, The Raven's Tale

De
Filmele despre natură s-au reîntors pentru încă un an la Brașov – poate cel mai potrivit oraș pentru un astfel de festival de nișă.
CULTURĂ|BOOK CLUB

13 cărți de știință care ne-au atras atenția la Bookfest

De
Tot mai mulți oameni suferă de alergii, iar multe dintre ele sunt provocate de schimbările climatice. Între timp, spațiul se comercializează, iar călătoriile interstelare devin o afacere bănoasă. Plus: ce se întâmplă când creirul tău visează, în ce mai cred oamenii de la sate și cum au dispărut subit dinozaurii, pe când tu nici nu existai. 
CULTURĂ|POPCRAFT

The Acolyte: Bate Jediul cât e cald

De
O nouă poveste din universul cu bătaie lungă Star Wars, care îți exersează răbdarea mai ceva decât un Jedi mintea.