Dacă tot se împlinesc aproape 25 de ani de la începutul acestui secol, m-am gândit că ar fi binevenită o recapitulare a unor filme SF care n-au primit atenția cuvenită ori, dimpotrivă, au fost măcelărite pe nedrept de critica de film.
Metolodogia a fost simplă, dar nu ușoară. Am ales șase filme care mi se par nedreptățite de punctajul calculat de platforma Metacritic, cel mai important agregator de recenzii – adică filme care au primit sub 60 de puncte. Am adăugat încă un film relativ nepopular în România, pe care, de asemenea, l-aș fi punctat mult mai bine.
Astfel, fără să mai lungesc vorba, iată ce am ales și poate vrei să (re)vezi, în ordine cronologică. Dar, mai întâi, niște trivia: nu au rămas în lista finală două filme din același an, cel mai vechi e din 2002, iar cel mai nou de acum 11 ani (!), niciun actor principal nu apare în două sau mai multe filme, trei dintre ele sunt disponibile pe Sky Showtime, două dintre ele sunt bazate pe benzi desenate Marvel, iar alte două au motiv principal reprimarea emoțiilor și sentimentelor.
Încep cu cea mai dificilă alegere. La doar trei ani după Matrix, bănuiesc că a fost confuz pentru aproape toată lumea, fie spectator sau critic de film, să vadă altă fabulă antitotalitarism, cu un personaj principal îmbrăcat futurist, în haine negre și expert în arte marțiale. Mă rog, atât cât a fost văzut, pentru că filmul regizat de Kurt Wimmer a fost marginalizat de casa de producție, care i-a limitat bugetul la doar 20 de milioane de dolari (d-aia și CGI-ul e rudimentar), iar Equilibrium a fost un așa-zis flop la box office. În Statele Unite a făcut puțin peste un milion de dolari, în vreme ce pe piețele internaționale a strâns, în mod ironic, peste patru. Ulterior, filmul a devenit unul cult după ce a fost lansat pe DVD. Inclusiv în România.
După ce l-am revăzut de patru ori, de-a lungul timpului, mi-am dat seama, însă, că comparația cu Matrix e tot mai puțin valabilă, pentru ca Equilibrium nu e tocmai cyberpunk, ci mai degrabă noir futurist, cca. anii 1960. Guvernul autocrat se comportă ca o biserică, iar aceasta interzice sentimentele de orice fel, pentru că le consideră sursa problemelor sociopolitice. E chiar hippie futurism (melodramatismul new age e destul de prezent – Christian Bale salvează o pisică), mai ales că ai de-a face cu cea mai mare spaimă a unui hipiot: un drog care să reprime emoțiile. Chiar și vorbele de duh sunt hippie: „Without love, breath is just a clock ticking”.
Așadar, filmul poate fi, mai întâi de toate, o reacție la societatea creștino-patriarhală. Și ar mai fi multe de zis, poate cu altă ocazie. Oricum, în niciun caz nu e un film de 33.
Disponibil pe Sky Showtime | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 6/10
Foto: Universal Studios
Hulk
An: 2003 | Metascore: 54
„Ceea ce mă sperie cel mai mult”, îi spune Bruce Banner (Eric Bana) singurei sale prietene, Betty Ross (Jennifer Connelly), „este că atunci când se întâmplă, când mă cuprinde, când pierd complet controlul, îmi place”. E genul de autoreflecție intensă, cu două tăișuri, pe care n-am prea mai întâlnit-o, ulterior, în Marvel Cinematic Universe, unde supereroii au, de obicei, observații binare despre lumea în care trăiesc și despre comportamentul lor. Hulk chiar aduce în discuție subiecte legate de experimentele genetice, de utilizarea abuzivă a cercetării științifice și de aversiunea noastră instinctivă față de excentrici.
Apoi, Ang Lee (vezi Crouching Tiger, Hidden Dragon sau Brokeback Mountain) e unul dintre puținii regizori care au demonstrat că adaptările benzilor desenate pot fi atrăgătoare estetic (ecranele partajate sunt excelent executate, cadrele consecutive diferite ale aceluiași close-up amintesc de tehnica folosită în benzile desenate și alte subtilități) și pot lăsa loc pentru dramă, nu doar pentru melodramă.
Disponibil pe Sky Showtime | Per total: 8/10 | Știință & Tehnologie: 5/10
Foto: DreamWorks Productions
The Island
An: 2005 | Metascore: 50
Ce iese când aduci laolaltă doi actori și un regizor vedete ale momentului? Scarlett Johansson venea după Lost In Translation sau A Love Song for Bobby Long, Ewan McGregor după Trainspotting sau Star Wars: The Phantom Menace, în vreme ce Michael Bay, la cât era de celebru după Bad Boys, Armageddon sau Pearl Harbor, ar fi putut regiza și serialul La bloc, chiar și în limba română, că tot ar fi avut succes la box office-ul american.
The Island, însă, a fost o provocare serioasă pentru toți trei, pentru că e un SF distopic, cu substrat politic suficient de consistent, încât manierismele lui Michael Bay (panning-uri spectaculoase, scene de acțiune haotice și zgomotoase, poetică glossy) l-au transformat, ce-i drept, în mare parte, într-o pastișă a genului (Logan’s Run sau Fahrenheit 451 sunt referințele valoroase cele mai apropiate). De fapt, Bay mi s-a părut întotdeauna o variantă naivă a lui Michael Mann.
În fine, dincolo de aceste neajunsuri și de sentimentul general că e un film mereu „pe fugă”, The Island e acel film pop perfect despre începutul de mileniu, care își pune niscaiva întrebări existențiale și ideologice importante, doar că o face în pantofi sport Puma și cu o apă Aquafina pe masă.
Detalii pe iMDB | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10
Foto: Columbia Pictures / TriStar
Southland Tales
An: 2006 | Metascore: 44
Îmi e foarte greu să fiu succint despre filmul regizat de Richard Kelly, pentru că, pe lângă faptul că e unul dintre primele zece filme favorite ale mele, are foarte multe nuanțe și planuri de interpretare. În plus, Kelly l-a rescris după atentatele teroriste din septembrie 2001, iar, astfel, Southland Tales a fost și mai încărcat politic.
„Scenariul original era mai mult despre a face mișto de Hollywood. Dar acum e vorba, sper, despre crearea unei piese de science-fiction care se referă la probleme importante cu care ne confruntăm, de la libertățile civile la securitatea națională și despre necesitatea de a susține ambele lucruri și de a le echilibra. Dar e și despre modul în care celebritatea se împletește, acum, cu politica”, menționa Kelly, în interviuri, la vremea respectivă. Sau, cum excelent rezuma criticul de film Andrew O’Hehir în Salon,// „Beyond the Multiplex”, salon.com //Southland Tales e „atât de supraaglomerat cu imagini extraordinare, idei de neînțeles, referințe literare și pop-culturale și intrigi secundare care se ciocnesc, încât își depășește stângăcia adolescentină și se apropie de a fi ceva magnific”.
Detalii pe iMDB | Per total: 9/10 | Știință & Tehnologie: 6/10
Foto: Twentieth Century Fox
Sunshine
An: 2007 | Metascore: 64
Dintre toate filmele din listă, ăsta e filmul pe care e cel mai probabil să nu-l fi văzut, de aceea voi încerca să evit prea multe detalii. Scris de vedeta genului SF, Alex Garland (vezi Ex Machina sau Annihilation) și regizat de Danny Boyle (vezi Trainspotting, The Beach sau 28 Days Later), Sunshine se întâmplă în 2057, când echipajul navei spațiale Icarus II încearcă să livreze o bombă termonucleară în inima soarelui, care e tot mai „rece”, și, astfel, să salveze omenirea de la un tot mai probabil și tot mai apropiat îngheț. Pe drum, însă, aceștia recepționează un semnal de ajutor de la Icarus I, care a încercat același lucru, dar a dispărut, cu șapte ani mai devreme (sună a Interstellar, nu-i așa?). Decizia echipajului cred că o poți lesne bănui. De asemenea, mai poți bănui și că lucrurile încep să se complice.
Mai mult decât atât, astronauții vor avea de confruntat, pe lângă diferențe de opinie sau situații periculoase (hey, sunt în spațiu!), câteva autoreflecții morale și spirituale complexe. Sau, cum spunea Boyle, la un moment dat: „E interesant faptul că filmele SF mai comerciale, precum Event Horizon sau Alien, tind să se orienteze spre iadul din spațiu. Dar poate că e mai ambițios să țintești raiul”. O fabulă care chestionează progresul tehnologic, dileme etice și limitele rațiunii, Sunshine rămâne, și astăzi, unul dintre cele mai poetice SF-uri post-2000.
Detalii pe iMDB | Per total: 8/10 | Știință & Tehnologie: 7/10
Foto: Warner Bros / DC Comics
Watchmen
An: 2009 | Metascore: 56
Încă din prima jumătate de oră, m-a izbit propaganda primitivă și superficială anticomunistă. „Ori comuniștii, ori Nixon”, rezumă Nite Owl (Patrick Wilson) noul context politic imaginat de benzile desenate scrise de Alan Moore, în care, printre altele, supereroii funcționează ca niște mercenari neoficiali ai statului. The Comedian (Jeffrey Dean Moran), spre exemplu, răsturna republici (cum altfel?) marxiste în America de Sud, iar Rorschach (Jackie Earle Haley) e și el un fel de reacționar, care vede, la tot pasul, heroinomani și pedofili care nu lasă America să fie great again. „Evil must be punished. I will not compromise”, reflectă acesta, în timp ce pășește pe o trotuar pustiu, în noapte, printre aburii canalelor, iar în plan secund se observă o lucrătoare sexuală. Rorschach, chill, tati. „The Comedian e un sociopat. Practic, un nazist!”, mă lămurește, dacă mai era nevoie, Ozymandias (Matthew Goode). Dar Ozymandias are, la rândul său, problemele lui morale.
Ăsta e motivul pentru care Watchmen e provocator, pentru că a dat peste cap clișeul supereroului. Poate mai devreme decât era pregătit publicul, abia niște ani mai târziu, fascinat de producții ca The Boys sau Gen V (nu la fel de izbutite și inteligente, aș zice). Și a făcut asta cu Zack Snyder la regie, căruia i-a ieșit cel mai bine obsesia neo-noir dintre tot ce-a făcut. Pe de altă parte, mereu m-am gândit că regizat de Robert Rodriguez, dacă ar fi fost lăsat să aplice metoda Sin City, poate că Watchmen ar fi fost, cu adevărat, memorabil. A rămas, totuși, cel mai dens și complicat film antisupereroi. Și antinuclear, firește, pentru că, mai întâi de toate, Watchmen e despre bomba nucleară: „Violent lives end violently”. Oops!
Disponibil pe Sky Showtime | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 6/10
Foto: Columbia Pictures
Men In Black 3
An 2012 | Metascore: 58
Al treilea film al francizei chiar e un film distractiv, mult peste al doilea, care a părut, în 2002, un episod al unui serial de comedie produs de MTV, unul haotic narativ și cu umor grosier. A contat imens și faptul că, de data asta, de scenariu s-a ocupat Etan Coen (Idiocracy, Tropic Thunder sau Madagascar). La fel, au contat și ambițiile ceva mai mature ale aceluiași regizor, Barry Sonnenfeld, care bat, uneori, spre espionage prețios în zona James Bond (prim-planuri lungi, sobre) sau Twilight Zone (Agentul J călătorește în timp în anii 1960).
De asemenea, ai și un Jemaine Clement excentric și excelent, care interpretează unul dintre răufăcătorii memorabili ai genului. Un Josh Brolin antologic de morocănos. Ei, bine, da, și un Will Smith mai puțin sarcastic și adolescentin, dar mai cool. Gen mai-spre-Samuel-L-Jackson-cool. Ai autoironie savuroasă: spre exemplu, extratereștrii din anii 1960 chiar arată la fel de caraghios ca în filmele SF ale decadei. Ai referințe pop poznașe. Ai cameouri simpatice. Ai popcorn? (PS. O coincidență amuzantă e că, în același an, au loc două invazii extraterestre în New York, aici și în Avengers.)
Disponibil pe HBO Max | Per total: 7/10 | Știință & Tehnologie: 5/10
Nici Nadia, nici Hagi, nici Ilie Năstase nu sunt atât de cunoscuți precum contele Dracula, personajul imaginat de scriitorul irlandez Bram Stoker la finalul secolului al XIX-lea, confundat adesea cu Vlad Țepeș, dar asociat cu Transilvania. Brand puternice ale României, notorietatea lui Dracula e speculată și în gastronomie.
