Foto: Warner Bros. Pictures
Aquaman: The Lost Kingdom. Fleoșc!9 min read
Rockerul subacvativ s-a întors pentru al doilea film. Sute de milioane investite, zeci de milioane de spectatori și tone de popcorn consumate. Pentru nimic.
Gata. S-a terminat. DC Extended Universe, o franciză haotică și inegală, cu multe rateuri (Suicide Squad, primul, Wonder Woman 1984 sau, gizăs craislăr, Black Adam), dar și câteva reușite (dacă nu cumva, realist vorbind, una singură: Shazam!), se încheie cu al doilea Aquaman. Producătorii James Gunn și Peter Safran au anunțat, însă, de ceva vreme, un așa-zis soft reboot al francizei (care se va redenumi DC Universe), iar primul film va apărea în 2025, Superman: Legacy (un prequel la Superman, mai exact), care va include și apariția Supergirl, rol ce urmează a fi interpretat de Milly Alcock (din House of the Dragon).
CITEȘTE ȘI: Black Adam: Supereroii mei minte nu are
În fine, până atunci, Aquaman and The Lost Kingdom, măcar din punct de vedere financiar, e o ieșire în plină glorie din scenă, // „Aquaman and the Lost Kingdom Makes a Splash as the Most Successful DCEU Film in Years”, movieweb.com // ale unui film DC din 2018 încoace. Mai exact, peste un miliard de dolari, în toată lumea, dintre care peste două milioane de dolari în România, din banii cheltuiți de cei peste trei sute de mii de spectatori. Altfel, e un dezastru.
Începe ca un sitcom cu Micutzu pe TVR 2. Aquaman, acest Thor la discount, se împarte între viața de supererou și „jobul” de a avea un copil. Strânge rufe de pe sârmă, schimbă scutece și, ca orice tătic macho, seara bea o bere (dintr-un frigider plin doar cu Guinness și biberoane cu lapte) împreună cu tatăl său, Tom (Temuera Morrison), cu care discută ce discută, de obicei, un tată și fiu: când mai face doilea copil? Tom are și o vorbă de duh cam problematică: „Sometimes not giving up is the most heroic thing you can do”. De altfel, pare mantra neoficială a producătorilor DCEU, în toți acești ani. Oricât de slabe sunt filmele, important e să nu renunți.
În altă parte, undeva în Antarctica, Black Manta caută să se răzbune pe Arthur pentru moartea tatălui său – un villain atât de la îndemână, că oricărui scenarist cu bun-simț i-ar fi fost jenă să-l recicleze – și lucrează împreună cu biologul marin Stephen Shin (Randall Park, din Always Be My Maybe, neutilizat la adevăratul său potențial) pentru a găsi surse de energie suficient de puternice, încât să-și repare costumul („Every day I don’t fix my power suit, is another day Aquaman gets to live”), care seamănă cu cel al unui Ant-Man din anii 1950.
În fine, Shin descoperă, din greșeală, o peșteră imensă, unde Manta găsește un Trident Negru, care îl posedă. Creatorul acestuia, Kordax, un fel de Sauron din Lord of the Rings, îi promite că îi va oferi puterea de a-l distruge pe Arthur, dacă îl eliberează de magia care-l ține captiv într-un fel de lume a spiritelor unde nu există pompieri. Câteva luni mai târziu, Manta și echipa lui de mercenari atacă Atlantida (ai cărei locuitori, în mare parte realizați cu ajutorul CGI, par niște zombie din jocurile GTA) și scapă basma curată cu o rezervă considerabilă de oricalc, un aliaj al cuprului cu zincul, asemănător alamei, important și simbolic în mitul Atlantidei, unde avea „proprietăți misterioase”.
Problema e că folosirea acestuia încălzește Planeta, pentru că emite cantități mari de gaze cu efect de seră. Comentariul despre încălzirea globală, însă, e unul generic, superficial, mai ales că vine din partea unei companii care produce tone de jucării din plastic. Consiliul Atlantidei intră în stare de alertă, iar Aquaman trebuie să afle urgent unde se ascunde Manta. O altă problemă e că treaba asta o știe doar fratele lui vitreg, Orm (Patrick Wilson, căruia i se citește pe chip că a depus un efort de aproximativ 51% în acest rol, astfel încât să nu pară plictisit) – dacă îți aduci bine aminte, e același frate vitreg cu care Arthur s-a luptat în filmul precedent, din cauza unei diferențe ideologice, aș zice, importante: Orm voia să declare război oamenilor, pentru felul în care au distrus oceanele. Pe undeva, recunosc că mă tentează să fiu de partea lui.
„Don’t call me brother”, se enervează rapid Orm, la revederea lui Arthur, care încearcă încă o glumiță nesărată (ca multe altele): „Hermanito?”. Și, uite așa, cei doi frați pornesc într-o aventură în stilul filmelor din categoria cop buddies (sau, hehe, Thor și Loki), care parcă nu se mai termină – încă o oră de Indiana Jones întâlnește Game of Thrones întâlnește Jumanji întâlnește un homar cu vocea lui Optimus Prime întâlnește Pirates of the Carribean, în care au loc tot felul de schimbări de decor și lupte, una mai extenuantă decât cealaltă.
Cu un buget de producție estimat la două sute de milioane de dolari, investiți, în bună parte, în efectele speciale, întrebarea tot mai evidentă care se pune în cazul acestor superfilme superinutile, care, de multe ori, nu fac altceva decât să irosească toate aceste superresurse (mă gândesc, în mod special, și la Marvel Cinematic Universe), e tot mai clară: de ce?
Detalii pe iMDB | Per total: 3/10 | Știință & Tehnologie: 5/10
