Netflix

Bo Burnham trăiește în interiorul internetului

De Alin Răuțoiu 03.06.2021

În cel mai recent spectacol al său, Bo Burnham recapitulează experiența din carantină a celor mai multora dintre noi. Dar pe parcurs, umorul lasă loc neliniștii, dar și înțelegerii.

Patrulam serviciile de streaming, după o zi de muncă, închis în casă mai mult de ploaie, dar și pentru a minimiza contactul cu alte persoane, fără chef să încep al patrulea sezon din Gomorrah, când am descoperit că Bo Burnham tocmai a lansat, pe Netflix, un nou spectacol de comedie, Bo Burnham: Inside.Disponibil pe netflix.com Despre ce altceva, decât despre carantină și internet. Și cine ar fi mai potrivit să exploreze subiectul decât acest copil al internetului?

Bo Burnham, un tânăr artist matur

L-am putea vedea pe Burnham ca pe un Justin Bieber ale cărui înclinații muzicale erau dublate și de un interes pentru comedie sau ca pe un Tim Minchin al generației milenialilor.De observat continuitatea de stil și subiect dintre Rock and Roll Nerd, youtube.com, o (auto)parodie a lui Tim Minchin la adresa trupelor de rock and roll și Repeat Stuff, youtube.com, o parodie a lui Bo Burnham la adresa muzicii pop contemporane. Și-a început cariera la 16 ani, postând clipuri pe YouTube care au avut un așa succes că a semnat repede un contract cu Comedy Central. La 24 de ani deja lansase trei spectacole și patru albume. 

Deși Burnham a „avansat” în circuitul tradițional al comediei și își folosește conturile oficiale strict pentru promovarea proiectelor sale, efectele social media au rămas mereu principalul său material pentru umor. Din cauza atacurilor de panică suferite pe scenă, s-a autoexilat din lumina reflectoarelor, preferând roluri minore în filme și seriale, să regizezeFilmul său de debut, Eighth Grade, e inspirat de propriile experiențe din adolescență, din cele ale actriței din rolul principal și susținut de o cercetare riguroasă a felului în care adolescenții folosesc astăzi internetul. A primit numeroase premii și nominalizări la aproape toate festivalurile de film din SUA la care te poți gândi. Detalii: wikipedia.org sau să scrie muzică pentru emisiuni destinate copiilor. De aceea, poate că nu e surprinzător ca, la doar 30 de ani, să lanseze ceva ce cred că poate fi încadrat foarte ușor în ceea ce Edward Said numea, după Adorno, stilul târziu.

Stilul târziu apare atunci când un artist este la apogeul deprinderii tehnicii sale, dar, poate fiind sub spectrul morții sau al bolii, folosește această măiestrie pentru a crea opere contradictorii, intransigente, măcinate. Operele caracterizate prin stilul târziu tind să refuze concluzii și să scormonească probleme considerate rezolvate, fără să ofere soluții. Tocmai de aceea fascinează.

Din multe puncte de vedere, Bo Burnham: Inside este precum celelalte spectacole ale artistului. Singur pe scenă, cu un microfon și un pian, Bo interpretează cântece comice și acide care au ca subiect fie situații comune, fie relația sa ambivalentă cu industria divertismentului; fiecare segment este dinamizat de un anume joc de lumini destul laborios, iar de multe ori umorul apare din acumularea de ticuri în cadrul interpretării sau de o ducere în absurd a premisei. Sunt sigur că în lunile care urmează vom vedea viralizate clipuri izolate din spectacol, prezentate doar ca satire la adresa companiilor care se folosesc de cauze sociale pentru marketing, la clișeele postărilor de pe Instagram sau la ambiguitățile absurde din sexting. Însă ar fi miopic să privim Inside numai ca pe o colecție inegală de scenete muzicale.

„Making a literal difference, metaphorically”

Spre deosebire de what. sau Make Happy, scena este o cameră din care artistul pretinde că nu poate ieși, spectacolul a fost filmat de-a lungul unui an, iar Burnham se ocupă singur de tot, de la regie, montaj, camere și lumini la, evident, sunet.În mare parte. Pentru a fi corect, trebuie menționat că anumite aspecte de post-producție au fost realizate de studiouri dedicate. Nu există cadru unde podeaua să nu fie plină de căblăraie, camere, reflectoare, proiectoare, piane electrice, mixere, telecomenzi, microfoane, pedale care controlează diferite dispozitive, trepiede. În unele scenete, Burnham poate fi văzut cum manevrează din acestea pentru a-și face scenografia, deși multe sunt concepute tocmai pentru a fi ascunse sau ar putea foarte bine să le scoată prin montaj. În altele, clipul este tăiat la câteva secunde după ce prestația se încheie, prinzându-l pe Burnham cum își spune că ar trebui să mai tragă o dublă. 

Randare, Bo Burnham: Inside.

O randare a camerei în care e filmat întregul show. Ilustrație: Alin Răuțoiu

Între scene artistul intervine, din ce în ce mai bărbos, menționând că pentru el s-a mai scurs jumătate de an, sugerând că tot acel timp a fost distilat în cele 20 de minute pe care tocmai le-am vizionat. Caracterul atât material, cât și devorator de timp al producerii de conținut digital este mereu prezent, dar niciodată explicitat, niciodată în centrul cadrului, mereu în periferie.

Încă din primul cântec (ignorând prologul), apare acest paradox al producerii de conținut media, doar că este disimulat ca într-un truc de magie, prin pretextul (auto)ironizării comedianților cu pretenții de activiști. La prima vedere, montajul care deschide spectacolul este o reiterare a cântecului Straight White MaleStraight White Man w/ Lyrics – Bo Burnham – Make Happy, youtube.com din Make Happy sau, de ce nu, al lui Dark Side de Tim Minchin,Tim Minchin – Dark Side (Awesome Version), youtube.com unde ținta glumelor este nevoia de atenție a bărbaților albi privilegiați. Iar aceasta pare să fie direcția pentru aproape jumătate de spectacol: câte un cântec despre viața în pandemie, unde relațiile interpersonale sunt mediate de social media, câte unul cu miză socială, cu interludii în stilul unor vloguri. 

Pe parcurs însă, schema se degradează. Dacă, la minutul 29, Burnham interpretează o pastișă a Video Killed the Radio Star ca o odă ironică dedicată lui Jeffrey Bezos, după încă 40 de minute conceptul se reia, golit însă de vreun sens, cântecul constând numai din repetarea numelui fondatorului Amazon. Conținutul ajunge să nu mai conteze sau chiar să nu mai existe, importanța căzând asupra formei. Pe nesimțite, spectacolul se transformă dintr-un show de comedie în ceva ce nu pot compara decât cu Inland Empire sau cu ultimele două episoade din Neon Genesis Evangelion. În retrospectivă, a fost asta încă de la început.

Precum David Lynch cu cinematograful clasic de la Hollywood sau Hideaki Anno cu serialele de tip mecha și tokusatsu,În Neon Genesis Evangelion Hideaki Anno se folosește de tropii serialelor anime cu roboți uriași (mecha) și de cele ale supereroilor japonezi (tokusatsu), mai ales din seria Ultraman, pentru a-și exprima lupta cu depresia. Burnham frânge o formă de divertisment pe care o stăpânește la perfecție, la a cărei creație chiar a contribuit, orientând-o înspre interior, forțând-o să vorbească despre lucruri pentru care nu are vocabularul să le exprime, dar pe care nu știe cum altfel să le spună. În cazul acesta, mediul ales fiind conținutul pentru social media. Postări pe Instagram, video conferințe, streamuri de Twitch, vedete răstignite metaforic pentru comportamentele problematice din trecut, testimoniale, postări relatable despre depresie, diatribe despre cum folosesc greșit alți oameni social media, mărturisiri despre cum e să fii la capătul puterilor, vloguri despre progresul unui proiect, îndemnuri de a căuta ajutor în privința sănătății mentale, advertoriale, cele 80 de minute ale spectacolului au câte un pic din tot ce înseamnă internetul contemporan. Toate lucrurile acestea, înșirate, puse în dialog unele cu altele și decontextualizate prin hibridarea cu alte forme de artă sau de comunicare ajung să nu mai ocupe locul subiectului. Inside nu este despre ele, acestea sunt doar mijloacele prin care Burnham încearcă să articuleze momentul contemporan definit prin izolare și relații mediate de diferite forme de social media.

Bo Burnham, cadru din Inside

Bo Burnham. Foto: Netflix

„Self-awareness does not absolve anybody of anything”

Încercând să descrie felul prin care interacționăm unii cu alții pe internetul contemporan, ceea ce observă Burnham este că am aplatizat relațiile dintre producători și consumatori de conținut media. Consumul de conținut nu mai este definit doar prin receptarea, privire, ascultare, ci printr-o continuă reacție și difuzare. Plăcerea lecturii nu în timpul ei, nici când am ajuns la final, ci în momentul în care putem transforma la rândul nostru textul în conținut. Nicio operă, nicio formă de comunicare nu mai are o singură destinație, nu e ferită din a deveni conținut și alienată astfel de scopul său original. Inside ilustrează acest lucru cel mai clar, întărită prin final, printr-o scenă în care pastișează formatul clipurilor de reacție. 

Burnham începe privind un cântec care tocmai s-a încheiat, simulând activitatea a mii de creatori de conținut de pe YouTube care chiar fac acest lucru, unii ca hobby, alții ca meserie, cei mai mulți doar ca aspirație. Melodia e un scurt blues despre viața de intern fără plată la o corporație anonimă, însă acest aspect ajunge repede în oglinda retrovizoare. Pe ecranul picture-in-picture clipul continuă neașteptat, artistul fiind astfel nevoit să reacționeze și la propria sa reacție inițială, apoi secundară, tot așa într-o continuă și din ce în ce mai solipsistă repliere a conținutului. În final, videoclipul original este epuizat într-o discurs despre diferitele neliniști ale lui Burnham cu privire la aspectul său și la nevoia să constantă de atenție.

Bo Burnham: Inside, Netflix

Foto: Netflix

Internetul a crescut, nu mai arată ca în anii 1990, când era doar un loc pentru cei entuziasmați de tehnologie, persoane înstărite cu hobby-uri marginale și speculanți. Acestor categorii li s-a alăturat, ei bine, aproape toată lumea. Nici nu mai este accesibil doar de pe calculatorul familiei sau din vreun laborator de informatică, ci de pe telefoane, tablete, televizoare, ceasuri, ba chiar frigidere. Linia de demarcație dintre activitatea de pe internet și cea din „lumea reală” este din ce în ce mai fină și mai poroasă. Nu neapărat în sensul că una o poate înlocui ușor pe cealaltă,Pandemia ne-a arătat că, deși tehnologia este de ajutor în unele privințe, realitatea virtuală este în continuare mai mult virtuală și mai puțin realitate, încă incapabilă să suplinească din nevoile noastre sociale/ ci că totul poate, și va deveni conținut pentru internet, numai bun să fie inclus în ecosistemul schimbului de informație. Spectacolul lui Burnham, în general, dar mai ales segmentul menționat anterior exemplifică iarăși acest lucru.

CITEȘTE ȘI: Jocurile online ca instrumente de socializare

În acest context, acel prim cântec despre care am vorbit își mută ținta. De fapt nu mai este ațintit nicăieri, ci doar propune o dilemă: cum poate arta sau comedia sau presa să influențeze lumea materială când, odată ajunsă pe internet, va deveni conținut și va alimenta un întreg ecosistem de discursuri, mai mult ca sigur deturnându-i scopul și sensul? Iar această dilemă are o pereche: cum mai poate un produs sau un serviciu să existe fără a fi transformat în conținut, fără ca brandul să-și facă loc în această economie simbolică? Astfel, când vorbim despre firme care-și anunță susținerea față de cauze sociale sau care-și personalizează interacțiunile cu publicul, apropriind meme și intervenind în discuțiile publice,Detalii despre evoluția conturilor de Twitter ale brandurilor, aici: vulture.com nu mai vorbim despre procedee de marketing, ci de un imperativ al felului în care circulă informația. Iar dacă relația dintre lumea din afara și cea din interiorul internetului este în mare parte unidirecțională, pentru ce folosim atât de multă energie, aparatură și mai ales timp ca să producem conținutul?

Nu cred că Burnham propune vreun răspuns. Niciun răspuns nu ar putea fi satisfăcător. Dar în mod cert tonul său este unul pesimist. Când, într-un final, iese din cameră, asta nu e nicidecum un triumf. Realizează că nu a pășit în afara spectacolului, ci că va continua să fie privit și va genera conținut oriunde ar fi, însă fără bruma de control pe care o avea stând în cameră. În camera sa, unde putea totuși să cânte un melancolic folk despre „acel sentiment ciudat al înțelegerii în liniște că totul ajunge la final”.



Text de

Alin Răuțoiu

Utilizează ziua tehnologii .Net și-și zice programator, seara citește benzi desenate, teorie critică sau încearcă să învățe să facă jocuri video. În weekend își terorizează pisica cu aspiratorul.

CULTURĂ|Q&A

Noi împotriva noastră. Cu dragoste, despre schizofrenie

De
Un documentar regizat de Andra Tarara are ca subiect central sănătatea psihică, văzută prin prisma propriei povești de familie. Filmul propune un discurs empatic și solidar cu persoanele afectate de tulburări psihice, fiind difuzat în țară ca parte a unei serii de activități artistice și de conștientizare.
CULTURĂ|FILM&TV

Dune 2021: o adaptare fidelă, dar împotmolită

De
Despre Dune-ul lui Denis Villeneuve s-a proclamat că ar fi filmul de al cărui succes depinde viitorul unui anume fel de cinema. Am dubii. Cam cât filmul de masive.
CULTURĂ|EDITORS' CHOICE

Editors’ choice (16-22 septembrie). Unde mergi, ce vezi, ce citești săptămâna asta

De
Un nou muzeu recuperează viața copiilor abandonați din perioada comunistă, Netflix reimaginează Masters of the Universe, The Atlantic vorbește despre partea nesuferită a e-book-urilor.
CULTURĂ|FILM&TV

Apple pune bazele noii Fundații

De
Prima ecranizare a Fundației lui Asimov promite opt sezoane epice bazate, în realitate, pe o fundație destul de peticită.