Brave New World sau cum se descurcă societatea cu frustrații

De Cristi Mărculescu 26.03.2021

Nouă ecranizare a cărții lui Aldous Huxley este cea mai accesibilă și agreabilă dintre cele încercate până acum

La 90 de ani de la primul tiraj, Brave New World este încă un roman important. Și nu doar pentru „fanii genului SF”, ci pentru raportarea la ultimele decenii din lumea reală, și datorită ideilor/avertismentelor din carte și în ciuda acestora. Practic Minunata lumea nouă a lui Aldous Huxley rămâne monumentală și pentru ce este și în ciuda a tot ce nu este.

Brave New World nu este o capodoperă a literaturii universale (și nici britanice) dacă ne raportăm strict la scriitură. Brave New World nu este nici manual pentru construit societăți. Nu este nici distopie, nici utopie. Nu este nici măcar vreun discurs comunist care critică mascat consumerismul exacerbat și stratificarea socială din capitalism. Este, ce-i drept, contrapunctul lui 1984 și, pe vastele teritorii dintre aceste două extreme, se joacă multe „lecturi critice” și se decodifică manevre politice în ultima jumătate de veac.

Huxley vs Orwell

Scrisă în 1931, Minunata lume nouă este tributară subiectelor fierbinți ale acelui moment: eugenie și behaviourism, zero mobilitate socială și dispreț față de „sălbatici”. Un război mondial mai târziu, în 1948, George Orwell scria 1984

Nimic mai diferit? Nu musai. 

Motorul ambelor viziuni despre viitorul civilizației vestice este controlul. Orwell vede controlul impus prin privațiuni și sancțiuni, Huxley îl vede ca un fel de conformism pseudo-hedonist. Positive reinforcement, adică e mai bine să dai drog și orgie la populație decât să-i lași să gândească singuri sau, tulai doamni, să facă sex doar când și doar cu cine vor ei. Supravegherea constantă (Big Brother) din 1984 și drogangeala constantă (Soma) din Minunata lume nouă au același scop: să nu cumva să le vină idei cetățenilor. Ideile pot avea doar elita conducătoare. 

CITEȘTE ȘI: Adam Curtis analizează ideologiile contemporane într-un nou documentar BBC

Amestecul de utopie și distopie din paginile lui Huxley era (și este) mai pervers și cel puțin la fel de posibil ca totalitarismul clar apăsător și distopic care vine la pachet cu romanul lui Orwell. Simplul fapt că încă dezbatem dacă ne aflăm sau îndreptăm spre o societate de tip Brave New World (sau un totalitarism orwellian) este delicios, dar și un pic penibil. Pentru că ambele au fost folosite drept „manuale” și pentru că, în viața reală, o lume nu o exclude pe cealaltă. 

Fix caracterul ăsta, când distopic, când utopic, al Brave New World face din roman ceva foarte interesant, foarte citabil, dar cam greu filmabil. Serialul din 2020Disponibil pe Netflix: netflix.com este a treia încercare de ecranizare. Nici cea mai bună (dar cea mai glam, cum dealtfel și trebuia), nici cea mai fidelă romanului (dar, după cum era de așteptat, foarte tributară sensibilităților politice Made in USA ale momentului), nici cea mai concisă (dar nu i se poate reproșa în vreun fel că trenează). 

O primă adaptate cam plată

Prima ecranizare a fost tot serial. Sau mini-serie. Brave New World (1980)Detalii pe IMDb: imdb.com era o coproducție BBC-NBC care a avut inițial patru ore, până ce-a fost amputat la trei ore (respectiv trei episoade) și dată pe post. Cu decoruri și costume care merită un loc în arhiva trash a futurismului șaptezecist, cu un ritm plat și cu ambiția de-a filma mult din cuvinte puține. 

Practic aproape o treime din durata acestui Brave New World este un „origin story” al lui John the Savage și al mamei lui, cetățeanca Beta+ abandonată de expediția superiorilor în teritoriile sălbaticilor. Deloc deplasată manevra de-a ecraniza prelung ceva ce în carte ocupă mai puțin de-o pagină, pentru că John este văzut ca protagonist și da, chiar dă un contrast bun între viitorimea minunată și coloniile de sălbatici. 

Apropo de sălbatici, Huxley a considerat că cei din rezervații sunt strict piei roșii și aborigeni din insule exotice. Toate ecranizările au tăiat asta la montaj și n-au făcut-o din vreo corectitudine politică, ci pentru că ideea în sine este absurdă. La fel ca bibliotecile cu cărți tipărite pe hârtie din nava cosmică din Solaris-ul lui Stanislaw Lem, rezervațiile populate doar de minorități etnice erau o idee proastă și au căzut la montaj.

În versiunea optzecistă, Brave New World are flerul de a respecta mizele și tonul cărții: și John cel sălbatic și micuțul arivist Bernard sunt expectorați de sistemul Brave New World. Nici dragostea, nici umanitatea, nici egalitatea nu triumfă. Minunata lume nouă continuă să existe, ușor perturbată, dar deloc schimbată. 

O variantă ceva mai scurtă

A doua ecranizare survine în 1998Detalii pe IMDb: imdb.com și are mai multe atu-uri decât prezența lui Leonard Nimoy și Sally Kirkland. Face bine niște lucruri (mare parte din scenariu, cum ar fi dialogurile și relațiile de putere din interiorul castei A+, semnul egal dintre publicitate și spălare pe creieri), dar mai ales are flerul de a nu prelungi degeaba duratele (87 de minute, wow). 

Vizual nu triumfă, ba chiar a îmbătrânit, ca majoritatea filmelor nouăzeciste, destul de penibil. Decizia de a face un final demn de Întoarcere la Laguna Albastră nu-i deloc în spiritul celor expuse din dialoguri, dar măcar unii revin la nașterea de pui vii și alăptarea lor, prezentată aici ca triumf al umanității.

Brave new World

Brave New World (2020). Foto: NBC/Sky

O schimbare radicală

Pentru serialul din 2020, situația este ceva mai complicată. Avem de-a face cu cel mai lungă Brave New World (nouă episoade, un total de șapte ore), cel mai dispusă să schimbe radical finalul imaginat de Huxley și, nu în ultimul rând, cea mai accesibilă și agreabilă ecranizare. Situație nu musai paradoxală, nici celelalte două ecranizări nu erau capodopere sau rateuri clare.

La fel ca în cazul romanului, și aici se fac simțite preocupările de pe agenda momentului: inteligența artificială și feminismul, inclusivitatea LGBT și puseele de revolte din zona social justice nu pică tot timpul excelent. Dar cu plusurile și minusurile lui, Minunata lume nouă, ediția 2020, e mult mai interesant decât pare.

Minunata lume nouă are flerul de-a aloca timp just și lui Bernard (Harry Lloyd), care încearcă să-și facă loc sus, în crema cremelor elitelor conducătoare Alfa Plus și lui John (Alden Ehrenreich), care, sălbatic fiind, perturbă extrem o societate deloc obișnuită cu comportamente necondiționate. 

Huxley pornea cu Bernard și-l schimba drept protagonist, la un moment dat, cu John. Taxată de criticii literari de atunci, fix manevra asta zice multe despre cele două viziuni asupra Minunatei lumi noi: cea a frustratului elitist și cea a sălbaticului care nu are de ce se bucura în orașul stat. 

Asta este una din mizele fundamentale: nefericiți, frustrați, neintegrabili vor exista întotdeauna. Ce le poate face sistemul pentru a-i neutraliza, măcar politic, dacă nu fizic? 

Sistemul îi poate transforma în atracții de bâlci, spectaculariza și utiliza pentru a sublinia diferențele dintre barbarii deplorabili și cetățenii onorabili, pastilați 24/7 pe SOMA. Asta în contextul unor safari-uri organizate în ceva ce nu sunt rezervații tribale, ci Disneyland-uri cu white trash pe post de Mickey și Donald. Și texte moralizatoare demne de cei mai woke istorici posibili despre de trecutul omenirii, servite drept context pentru existența sălbaticilor. 

Avem de-a face cu unul din momentele într-adevăr magnifice ale serialului, care ia în colimator toate perspectivele deformate de discursurile progresiste despre „deplorabili”, „neanderthalieni” și cum le-or mai zici politicienii din SUA ălora care nu votează cu democrații. Amplasat între un moment extrem de umoristic despre locurile din spatele autobuzului și un masacru de teatru ieftin. 

Este înduioșător cum ditai echipa de creatori ai serialului încearcă și admirabil cum reușește să nu cadă de pe sârmă în vreuna din taberele războiului cultural. În mod ironic, fix balansul între utopia progresistă (clădită pe cele mai clasiste și eugenice structuri posibile) și distopia conservatoare (apropos de valori, adică răsturnarea lor), care totuși ține fiecare membru al castelor la locul lui, prin spălare pe creier, a rămas intact din roman. 

Brave New World (2020). Foto: NBC/Sky

Brave New World (2020). Foto: NBC/Sky

Ce n-a rămas intact, sunt personajele. Unele apar de nicăieri, altele au sexul schimbat. Mustafa Mond este jucat de Nina Sosanya și, dincolo de eforturile pentru paritatea de gen, nu punctează deloc din scriitură. Cea mai rescrisă versiune a lui Mond are replici la fel de interesante ca un manual de instrucțiuni al unui dulap IKEA. La ani lumină distanță de cinismul factual al versiunii de Mond jucată de Leonard Nimoy, personajul pe care îl face Sosanya are consistența unei holograme. 

Helm Watson e salvat in extremis de Hannah John-Kamen, care se joacă cu un personaj mult mai consistent rescris, mereu în pendulare între superficialitate abjectă, profunzimi surpinzătoare, moafte artistice și disperări aproape palpabile. Creatoarea de joculețe virtuale și tematici pentru orgiile elitelor este un personaj în toate sensurile termenului. 

Leonina Crowe (Jessica Brown Findlay), femeia Beta Plus pe care o vor și Bernard și John, n-a fost vreodată scrisă sau rescrisă satisfăcător. Dacă Huxley a lăsat-o vagă și mai mult pretext decât motor al acțiunii, niciuna din versiunile de TV nu i-au dat consistență sau vreo identitate aparte. În 2020, Jessica Brown Findlay face cât poate dintr-un personaj care nu funcționează în raport cu lumea din care provine, ci în raport cu idealurile feminist-revoltate de la începutul mileniului al treilea. 

Cea mai interesantă apariție feminină este Demi Moore, în rolul mamei lui John, cea lăsată în mijlocul sălbaticilor. Personajul ei, prins între camp asumat și tragism shakespearian face toți banii. Și un arc interesant în cariera lui Moore, care pare a-și continua unul din primele roluri, din Parasite, un SF de serie B din 1982. 

Shakespeare, care era până acuma una din lecturile de bază ale lui John, n-a avut loc și în astea șapte ore de Brave New World, în mod ironic dându-i dreptate lui Mustafa Mond, care considera arta neperisabilă un pericol la adresa consumerismului și-o chestiune pe care cetățenii minunați ai minunatei lumi noi nu au nici intelectul, nici capacitatea emoțională de a o procesa. 

Cumva este dincolo de ironie faptul că, în 2020, fix Shakespeare a căzut la montaj. Locul lui este ocupat de inteligența artificială (Indra) care, cum să zic, este cam degeaba. Antropomorfizată și dotată cu moafte de adolescentă, inteligența artificială e mai mult scuză scenaristică pentru Alpha pluși: clasa conducătoare nu este responsabilă de nimic și cu nimic vinovată. Narativ pe trend, la fel cum sunt și panicile apropos de A.I. Și surplus scenaristic indiscutabil. 

Brave New World (2020). Foto: NBC/Sky

Brave New World (2020). Foto: NBC/Sky

Tot indiscutabil, revoluția Epsilonilor din finalul Minunatei Lumi Noi punctează la social justice, revoluții comuniste și vărsări de sânge, dar subminează ideea și oroarea fundamentală a dispozitivului societal conceput de Huxley. Brave New World este un punct terminus nu pentru că muncitorii revoltați se vor răscula (cum s-au tot răsculat, de la Metropolis până la Westworld), ci pentru că este o societate în care revoluțiile sunt imposibile. Societatea stabilizată chimic, spălată pe creieri și liberă de amoruri egoiste (plus familie, religie, căsătorie) este perfect capabilă să scuipe în exterior revoltații și să înece în Soma orice nemulțumire, fie ea micro-agresiune sau deces. 

Totuși unul din personajele create de scenariști pentru a impulsiona revoluția funcționează admirabil: CJack60. Îl joacă, foarte interesant, Joseph Morgan, care are la dispoziție și un personaj interesant scris. Clonă a unuia din creatorii Indrei, cu un comportament pe jumătate infantil, pe jumătate de cyborg, Cjack60 este mai aproape de un discipol al unui profet (John, adică), decât de un lider de revoluție. Dar, în 2020, revoluția vine peste Minunata lume nouă și nu există suficientă Soma pentru a o opri. 

Amplasabil pe listele de seriale care merită văzute (mai ales că la scenografie și imagine lucrurile sunt foarte frumos reglate), deloc plicticos și capabil de umor și umori, Brave New World (2020) o să îmbătrânească mai bine decât celelalte ecranizări, chit că ratează esența distopică din roman. Dar măcar o face con gusto. 


Bonus: un interviu cu Aldous Huxley



Text de

Cristi Mărculescu

Selecționer de filme la festivaluri. A început cu TIFF, a continuat cu multe altele (Dracula IFF, Dakino, Luna Plinã, BUZZ CEE). Ocazional, scrie.

CULTURĂ|EDITORS' CHOICE

Editors’ Choice: superioritatea femeilor, dezastre man-made, extremismul culturii interbelice

De
Crezi că femeile sunt sexul slab? E chiar invers. Vrei să afli mai multe despre dezastrele provocate de om? Am găsit o sursă bună. Te pasionează cultura interbelică? Analizeaz-o critic.
CULTURĂ|BOOK CLUB

21 de cărți de știință de citit în 2021

De
Am vorbit cu librari, editori și pasionați de lectură pentru a selecta cărți de știință, mai noi sau vechi, pe care merită să le punem pe lista noastră de lecturi.
CULTURĂ|HOT TAKE

Specialul South Park despre vaccinare are un mesaj surprinzător de personal

De
Cel mai recent episod special din South Park abordează pandemia și vaccinarea într-un mod mai personal decât ne-am fi așteptat.
CULTURĂ|ARTĂ

Fusion AIR, sau când arta se întâlnește cu cercetarea științifică

De
O întâlnire a artiștilor români cu cercetători științifici devine un proiect de pionierat în domeniul Art & Science, unde sunetul, artele vizuale și bioarta sunt elementele centrale.