Warner Bros/MovieStillsDB

Cât de mult „Matrix” este în Matrix 4?34 min read

De Ionuț Preda 24.12.2021, ultima actualizare: 19.01.2022

Matrix Resurrections a ajuns pe marile (și micile) ecrane, dar în ce se fel se raportează la trilogia originală?

The Matrix este unul dintre cele mai iubite filme cyberpunk din istoria cinematografiei. În ciuda unor continuări care n-au rupt gura târgului și a faptului că nu s-a lansat prea mult material nou după acestea, originalul își păstrează acest statut de film cult la peste două decenii de la lansare. Ca dovadă, în topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie, filmul surorilor Wachowski s-a situat pe locul secund, fiind devansat doar de Alien.

CITEȘTE ȘI: Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie

Oarecum surprinzător, după mulți ani în care povestea a fost declarată încheiată, Lana Wachowski o readuce acum în prim-plan cu Matrix Resurrections, cu tot cu doi dintre cei trei actori principali ai trilogiei originale: Keanu Reeves și Carrie Anne Moss. Este noul film Matrix o adiție notabilă la universul francizei SF, cum au fost, în ultimii ani, Mad Max: Fury Road sau Blade Runner 2049, sau doar o reinvenție neinspirată, menită să aducă încasări, dar să înfurieze fani și critici deopotrivă, precum filmele recente din seriile Star Wars, Terminator sau Alien?

Ca să aflu răspunsul, am decis că cea mai eficientă metodă de a scoate ochelarii nostalgici și de a pune față în față meritele noului film cu cele trilogiei lansate acum două decenii este să le vizionez pe toate într-un maraton,Mai poți vedea primele trei filme pe Netflix până pe 30 decembrie 2021: netflix.com începând cu filmul original și terminând cu o primă vizionare a lui Resurrections.Disponibil în cinematografele de la noi din 24 decembrie, sau pe HBO Max dacă ești într-o țară eligibilă

Pentru a stabili însă criteriile pe baza cărora ar putea fi judecat meritul noului film Matrix, voi intra puțin în moștenirea oarecum zbuciumată a trilogiei originale, cu un prim film iubit aproape universal și două care au împărțit părerile fanilor. Dacă te interesează strict o discuție despre noul film, cu spoilere minore despre începutul și structura acestuia, poți sări la ea apăsând aici.

Matrix 4

Warner Bros/MovieStillsDB

Cum definești un Matrix?

Ce face The Matrix să fie The Matrix? Este amestecul dintre dileme filozofice expuse extrem de bont și arte marțiale futuriste? Moda trenciurilor de piele și a ochelarilor de soare în spații interioare cu o atmosferă industrial/techno scoasă direct din cluburile underground din Berlin? Preluarea tehnicilor de acțiune din filmele orientale cu arte marțiale și omniprezența bullet time-ului? Aceste întrebări și, în special, ultima, sunt parodiate deschis de Resurrections. Dar o să ajung și acolo.

Răspunsurile sunt dificile pentru că există atât pentru critici, cât și pentru o parte semnificativă dintre fani, un hău calitativ între primul film și cele două continuări din 2003.

Originalul e văzut, pe bună dreptate, ca o capodoperă SF, o experiență care introduce și îmbină atât de multe concepte interesante în două ore de film încât e greu să-i găsești minusuri. Matrix își face o misiune din a nu-ți irosi timpul: fiecare discuție dezvăluie câte un aspect nou despre lumea distopică pe care o propune și motivațiile personajelor care o populează. Fiecare bucată de acțiune îți fură ochii cu o combinație spectaculoasă între luptele cu arme și artele marțiale. Când ritmul filmului încetinește, o face pentru a-și dezvolta personajele și lumea, fără a se scufunda în detalii irelevante. Este unul din filmele care își variază ritmul aproape perfect, astfel încât nici nu simți când trec cele 136 de minute.

În schimb, opiniile despre Reloaded și Revolutions variază, în mare, de la „nu la fel de bune precum originalul” la „dezamăgiri care au distrus potențialul imens” pus pe tavă de acesta. Ceea ce este perfect adevărat: ca filme individuale, niciunul dintre cele două nu se apropie de modul în care primul Matrix reușește să atenția. Dialogul este mult mai pretențios, intensitatea scenelor de acțiune crește până la nivele absurde, personaje și fire narative noi sunt introduse și dispar fără timp de respiro, iar cele cunoscute nu au parte de cine știe ce evoluție.

E drept, poveștile și personajele introduse în cele două filme sunt îmbunătățite semnificativ de tie-in-urile apărute în aceeași perioadă, precum anime-ul The Animatrix și jocurile Enter the Matrix sau Path of Neo,„What Went Wrong With The Matrix Sequels?”, denofgeek.com – încercarea de a dezvolta povești concomitent în mai multe medii era un trend destul de la modă în anii 2000. Dar e la fel de drept că nu poți să te aștepți de la un cinefil să fie neapărat interesat de animeuri și jocuri video, așa că nu pot fi invocate ca o scuză pentru lacunele narative ale ultimelor două părți din trilogie.

Totuși, pentru că n-am văzut seria atunci când a apărut, ci am urmărit-o ulterior cap-coadă, am fost ferit de o parte din dezamăgirea unui fan al originalului care a avut patru ani la dispoziție să-și creeze iluzii despre cum ar putea arăta continuarea. Și de asta cred că, luate ca un pachet complet cu filmul original, Reloaded și Revolutions sunt OK și pe alocuri chiar interesante. Nu doar că dezvoltă universul Matrix în direcții care m-au făcut să fiu și mai interesat de orice bucățică de media care adaugă la el, dar au reușit cumva să ducă povestea lui Neo până la capăt cu o concluzie satisfăcătoare – sau, mă rog, cam pe cât se putea de satisfăcătoare pentru o poveste care explorează natura liberului arbitru, prin teme religioase suprapuse unui scenariu post-apocaliptic de război între omenire și AI.

La o vizionare completă, sare în ochi legătura principală dintre cele trei părți: chiar și cea mai nesemnificativă scenă din trilogie încearcă să lase o impresie memorabilă, fie printr-o coregrafie faină de lupte, efecte speciale meticulos lucrate, artificii cinematice sau dialog care aruncă cu nonșalanță întrebări filozofice și concepte noi ce conturează și mai mult universul Matrix.

De exemplu, de fiecare dată când revizitez trilogia și mă uit la Reloaded, mă gândesc să sar peste scena interminabilă de lupte pe autostradă, știind că filmul ar fi beneficiat din scurtarea acesteia. Dar de fiecare dată ajung s-o vizionez complet, aproape mesmerizat de haosul care se derulează atunci când pui trei facțiuni diferite care pot manipula regulile simulării într-o urmărire cu mașini. Același lucru e valabil pentru atacul mașinilor asupra Zionului din Revolutions, pe care, din punct de vedere al CGI-ului în bătălii SF, îl văd la același nivel cu orice scenă similară din filmele Marvel, cu toate că ocupă mult prea mult spațiu din concluzia trilogiei.

Chiar și cele mai proaste părți ale dialogului sunt salvate de ideile care stau la baza acestuia. Faptul că Merovingianul e un AI specializat în ascunderea programelor care nu vor să fie șterse din sistem, care ajung să se manifeste în Matrix ca fantome sau vârcolaci deoarece codul lor dă rateuri, e un concept care mă face să „sap” pentru răspunsuri adiționale despre regulile simulării în replicile lui, chit că personajul își expune viziunea despre cauzalitate cu toată profunzimea unui liceean care se laudă prietenilor că a descoperit relativismul moral.

Cel mai bun exemplu este scena iconică dintre Neo și Arhitect. E prima imagine care îmi apare atunci când aud cuvântul Matrix, chiar dacă calitatea scenei în sine este discutabilă. Replicile Arhitectului sunt scrise cu o pompozitate excesivă chiar și pentru seria asta. Ceea ce ar putea fi explicat în univers prin faptul că e un AI care nu se poate exprima mai uman de atât, dar, să fim serioși, e mai degrabă o încercare eșuată de a crea un antagonist care să domine protagoniștii din punct de vedere intelectual.

Însă imaginea cu reprezentările lui Neo reacționând diferit în fiecare ecran pentru a ajunge, într-un sfârșit, la aceleași concluzii, sumarizează perfect ideile discuției – că posibilitatea de a alege nu e o garanție că alegerea în sine nu va fi predeterminată. Unde mai pui și că, printre replicile pretențioase ale creatorului Matrixului, există idei relevante chiar și astăzi. Precum cea că a trebuit să refacă simularea când a observat că 99% dintre subiecți ar fi acceptat-o doar dacă ar fi avut posibilitatea să o refuze, chiar dacă această posibilitate exista doar la nivel subconștient și n-ar fi fost preferată oricum. Un concept interesant, în contextul opoziției la vaccinarea obligatorie sau a certificatelor verzi din prezent.

Chiar și dacă puteau fi gestionate mai bine, aș zice că Reloaded și Revolutions au la fel de mult Matrix în ele ca filmul original. Iar, pentru mine, esența trilogiei se împarte în două aspecte: capacitatea de a crea scene memorabile, pe care le poți identifica ca fiind dintr-un film Matrix, și transpunerea aproape fără compromisuri a viziunii creatoarelor în peliculă, indiferent dacă asta rezultă în cinematografie excelentă, bizară sau incoerentă.

Există această esență în Resurrections? Sau, dacă nu, măcar reușește să vină cu o abordare nouă, dar la fel de memorabilă?

Matrix 4

Doi dintre noii membri ai echipajului din Matrix Resurrections. Warner Bros/MovieStillsDB

Matrix 4: În afara Matrix-ului?

Prima parte a lui Matrix Resurrections poate fi descrisă ca un vis febril combinat cu un mocumentar,Filme care în care evenimentele sunt prezentate sub forma unui documentar, dar cu tentă ironică. Nu este stilul exact folosit în Resurrections, dar analizele dese ale personajelor din film asupra evenimentelor din trilogia originală îi conferă o senzație similară în care regizoarea comentează și ironizează interpretările despre trilogia originale. Și nu e neapărat rău, dar este exact cum sună – bizar.

Începutul este fix același ca al filmului original, până când nu mai e: de fapt, este o simulare a evenimentelor care au avut loc atunci. Asta pentru că, în noua versiune a Matrixului, Thomas Anderson, care nu-și amintește trecutul de erou profetic, este un programator de jocuri video, iar ceea ce s-a întâmplat în filmele originale reprezintă de fapt povestea din seria de jocuri premiată pe care a creat-o – o metodă de a-l ține captiv.

Matrixul a primit un update și nu mai este ca în 1999; Neo nu mai are un job monoton de IT-ist, pe care îl dedublează cu viața de hacker de noapte, ci este captiv într-o cultură corporatistă în care ședințele au loc pe bean bag-uri și colegii repetă de zor cu buzzword-uri precum „autenticitate” sau „engagement”. Iar singurele lucruri care îi iau gândul de la moartea interioară lentă sunt mersul la psiholog, ieșitul la cafea în pauzele de la muncă și antrenamentele la sală.

În tot acest timp, un echipaj de admiratori ai lui Neo din afara Matrixului încearcă să-l facă să ia din nou pilula roșie, arătându-i evenimente din prima trilogie care poate-poate îi vor reîntregi memoria.

Este un artificiu narativ extrem de interesant, pe care Lana Wachowski îl folosește atât ca să comenteze aspecte din filmele precedente, cât și ca să facă un soi de metacomentariu despre cum s-a schimbat societatea în ultimele două decenii. Și se ia inclusiv de ideea de a face un sequel al seriei.  Discuțiile din birourile reale ale Warner Bros pe acest subiect sunt, probabil, reproduse verbatim în studioul de jocuri al lui Neo, care se vede nevoit să creeze un nou joc Matrix și să interacționeze cu fel și fel de „directori artistici” care își dau cu părerea despre ce înseamnă, de fapt, Matrix. De unde iese, cu exact aceste cuvinte, următorul diamant: ”Warner Bros. ne-a zis că va face jocul cu sau fără noi, așa că am ales să ne implicăm”.

Premisa este cu atât mai interesantă cu cât filmul nu dă vreo impresie că are de gând să reimplementeze tonul și atmosfera din trilogia originală. Oamenii serioși în trench-uri de piele și ochelari de soare care vor să elibereze umanitatea mai apar doar în flashback-uri (care sunt multe, extrem de multe). Noii protagoniști umani sunt puștani mult mai destinși și puși pe glume, deși câteodată duc asta până la extrem, ajungând să funcționeze mai mult ca o voce autoironică a regizorului decât ca personaje cu o personalitate proprie. Nuanța verzuie din interiorului Matrixului original nu mai există, lăsând loc unei palete mai colorate, precum cea de la sfârșitul lui Revolutions.

Sunt destule schimbări și în afara Matrixului, și este destul de interesant să vezi cum a evoluat universul după întâmplările din trilogie, care au lăsat un impact adânc în dinamica dintre oameni și mașinării. Una dintre ele este că o parte dintre mașinăriile care formează atașamente similare oamenilor ajung să li se alăture, continuând idei lansate mai ales de scena cu trenul de la începutul lui Revolutions.

Toate aceste schimbări vor fi controversate, dar nu reprezintă neapărat o problemă, deoarece sunt introduse pe un fundal interesant. Problema este că, după prima treime a filmului, Ressurections nu prea mai reușește să-și găsească o miză, în afară de un amestec bizar între nostalgia pentru trilogia originală și ironizarea acesteia.

A doua jumătate a filmului pare mai mult un fan fiction ceva mai decent decât un sequel.

Asta pentru că explorează în principal legătura dintre Neo și Trinity, și ea captivă în noul Matrix și amnezică, care acum duce o viață de mamă, soție și lucrătoare la un atelier de motociclete. Motivul pentru care ambele personaje sunt aduse înapoi la viață nu este neapărat rău sau ilogic, dar dă impresia că este puțin forțat.

Povestea de dragoste din trilogia originală este un element de bază al ei, și poate una dintre cele mai emblematice relații din istoria filmelor SF. Dar a devenit emblematică tocmai pentru că a avut loc în contextul unei structuri narative cu multe fațete și mize mult mai mari, pe care a și influențat-o într-un mod semnificativ, fără a fi neapărat focusul ei principal.

În Ressurections, miza nu prea există sau, mai degrabă, nu este explicată prea bine. Există o idee acolo, a antagonistului principal, nou șef al simulării, care a luat notițe din toate campaniile de marketing din viața reală a ultimelor decenii și a transformat Matrixul, dintr-o închisoare rațională, într-una care manipulează emoțiile umane pentru a-i face pe locuitori dependenți de alergarea pe roata de hamster consumeristă. Dar ea nu este explorată mai deloc; nu există discuții între personaje care să te facă să-ți pui întrebări despre vreun subiect mai abstract sau vreun twist care să-ți dea mintea peste cap.

Așa că rămâne doar chimia dintre Keanu Reeves și Carrie-Anne Moss, care este încă acolo după două decenii, dar nu poate căra de una singură în spate un film întreg. Mai ales pentru că, în ciuda schimbării de ton, Ressurections este aproape obsedat de trecutul francizei. Nu trec cinci minute fără ca vreun personaj să facă vreo referință, de obicei umoristică, la ce s-a întâmplat atunci. Flashback-urile sunt atât de multe, încât aproape că formează un rezumat al întregii trilogii originale. Unele personaje reapar doar ca să facă haz de modul în care erau prezentate în trecut.

Toate aceste apropouri nu lasă spațiu personajelor noi să se dezvolte în vreun mod semnificativ – ceea ce e păcat, pentru că o parte dintre actori nu joacă rău, deși nu prea au cu ce lucra. Noii protagoniști care îl ajută pe Neo sunt mai toți fani gata să-i ceară autografe, iar cam acolo li se oprește personalitatea. Spre deosebire de echipajul original de pe Nebuchadnezzar – care n-a avut nici această parte de prea multă dezvoltare, dar îi puteai diferenția măcar vizual –, aghiotanții noi par mai degrabă un grup de hipsteri care fac cosplay pe moda din Matrix.

Am lăsat pentru sfârșit dezamăgirea cea mai mare: scenele de acțiune sunt pur și simplu mediocre, mai ales venind după o vizionare a trilogiei originale. Este adevărat că filmul n-a mai avut parte de implicarea legendarului coreograf Yuen Woo Ping, responsabil pentru implementarea în primele filme a aspectelor de arte marțiale din cinematografia orientală. Dar m-aș fi așteptat să existe măcar o influență asupra acestui tip de scene, că doar The Matrix este văzut și ca un film legendar de acțiune.

În schimb, Resurrections oferă niște lupte corp la corp banale, cu o cinematografie care nu mai uimește cu nimic, iar schimburile de focuri par în unele scene trase cu arme de jucărie. Neo a îmbătrânit, așa că acum abuzează de puterea de opri gloanțele în aer sau de a-și arunca oponenții cu puterea minții mai des decât cavalerii din Star Wars. Bullet time-ul e folosit rar și mai mult pentru efect comic.

Matrix 4

Warner Bros/MovieStillsDB

Matrix 4 – ediția cu comentariu ironic al regizorului

Așadar, reușește Matrix Resurrection să fie o adiție la franciză care face cinste trilogiei originale?

După criteriul transpunerii viziunii creatoarei, probabil că da. Este destul de clar că a existat o viziune în spatele filmului, cu toate ironiile despre presiunile Warner Bros, și că Lana Wachowski a încercat să facă ceva mai mult decât o recreere nostalgică a primelor filme.

Accentul mai personal al poveștii poate fi explicat chiar de declarațiile ei publice, din care aflăm că motivul din cauza căreia există Matrix Resurrections e același pentru care nu a fost implicată și sora ei. Regizoarea a dezvăluit că ideea poveștii i-a veni într-o perioadă personală destul de problematică, în care a avut de-a face într-un interval scurt de timp cu moartea ambilor părinți.„Lilly Wachowski Won’t Be Making Matrix 4, The Matrix Resurrections”, menshealth.com În același timp, deși i-a propus colaborarea și lui Lilly Wachowski, aceasta din urmă a preferat să nu revină la proiecte din trecut și să se concentreze exclusiv pe viitor.

Fără vreo pretenție de a înțelege modul în care astfel de situații tragice afectează procesul creativ al unui cineast, este totuși de înțeles cum ar putea ele duce la revizitarea unei serii vechi prin prisma experienței de viață din prezent și, mai ales, la oferirea unei noi șanse idilei dintre două personaje care s-au sacrificat anterior pentru binele umanității.

Însă, personal, mi se pare mai important celălalt criteriu, crearea unor scene memorabile care să te țină lipit de ecran, iar aici Resurrections eșuează. În afară de introducerea interesantă, restul filmului este prins între acțiune mediocră, o poveste care nu te pune prea mult pe gânduri, personaje cărora nu le ții minte numele și o duzină de flashback-uri și apropouri la filmul original.

Nu zic că acestea din urmă nu sunt interesante – există ceva substrat în care fanii înfocați Matrix pot săpa pentru a vedea ce-a vrut să transmită Lana Wachowski, mai mult și mai conștient de sine decât la alte reboot-uri ale unor francize SF cunoscute. Dar nu este suficient pentru a recrea magia care a pornit nebunia The Matrix acum două decenii.



Text de

Ionuț Preda

Redactor cu câțiva ani de experiență în presa centrală. Este curios despre aplicarea tehnologiilor SF în lumea reală și evoluția ideilor de-a lungul istoriei.

CULTURĂ|POPCRAFT

Three Thousand Years of Longing: O mie și una de nopți într-o cameră de hotel

De
Deși e neșlefuit, noul fantasy al lui George Miller, despre un djinn și o creatură supranaturală (pardon, Tilda Swinton), e ca o poveste de pe un vinil după care dormi buștean, oricât de proastă ar fi fost ziua.
CULTURĂ|POPCRAFT

The Rings of Power: Alți bani, nicio distracție

De
Prime Video a investit cei mai mulți bani din istorie într-un serial și a produs un prequel la prequel, în cadrul francizei The Lord of the Rings, care e mai degrabă nesatisfăcător. Sau, să-l parafrazez pe Gandalf: „I shall pass on this one".
CULTURĂ|FILM&TV

Lupte de putere, magie și dragoni. Interviu cu Ryan J. Condal, producătorul Game of Thrones: House of the Dragon

De
Am vorbit cu Ryan J. Condal, co-creator, producător executiv și scenarist al serialului „Game of Thrones: House of the Dragon”, despre așteptările pe care le are de la acest prequel. 
CULTURĂ|FILM&TV

Inelele puterii înfurie fanii pentru că nu respectă canonul

De
Noul serial „Stăpânul inelelor: Inelele puterii” a stârnit controverse printre fani din cauza elfilor negri și a femeilor gnom fără barbă. (Da, nu e nicio greșeală de tipar.)