Filmele SF care lipsesc din Top 10021 min read

Cea mai mare problemă cu un top 100 e că are doat o sută de poziții. Iată ce alte filme ar fi meritat, poate, să facă parte din Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie

Inițial, mă gândisem să fac un soi de Top 10 a filmelor care n-au prins Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie, dar cred că ar fi fost plicticos. La urma urmei, au fost 190 de propuneri și acestora se adaugă destule filme care n-au fost nominalizate deloc deși au importanța lor în istoria genului. Și multe dintre cele care n-au prins topul meritau măcar unul dintre locurile fruntașe (și, în mod specific, cel ocupat de Transcendence). Așa că am încercat să le împart în câteva categorii aparte.

CITEȘTE ȘI: Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie

Aproape acolo…

Sunt filme cărora le-a lipsit un singur punct pentru a face saltul în top. Au fost cinci, dar dintre acestea unul e mai degrabă un film istoric (Apollo 13), unul este efectiv neclasificabil – și nu mă refer la categoria science fiction ci, efectiv, la cinema, în general –, și anume Holy Motors-ul lui Leon Carax, iar unul e „de gustibus”, adică putea sau nu să intre (Annihilation, SF-ul lansat în 2018 direct pe Netflix). 

Rămân două filme ce puteau fi pe ultimele 5-10 locuri îl locul oricăruia de acolo:

TRON (1982, regia: Steven Lisberger). Este primul film a cărui acțiune se petrece aproape exclusiv într-un joc video și, în ciuda aspectului retro și disco, se ține relativ bine și în 2020.

Naked Lunch (1991, regia: David Cronenberg). Filmele lui Cronenberg nu-s ușoare, dar această adaptare după romanul lui William S. Burroughs ar putea face oricând schimb cu Videodrome. Interesant este că Scanners, primul film al regizorului, tot din zona body horror, n-a fost nominalizat deloc.

Miniseria care n-a prins topul…

…și pentru că e miniserie. Când e vorba de nominalizarea unor seriale, e simplu, nu le punctez. Dar aici, a fost cel mai complicat. Ce te faci cu o miniserie? Mai ales dacă are și „doar” 200 de minute, ceea ce, conform lui Cristi Puiu, este OK pentru un lungmetraj. Și totuși, nu se încadrează în totalitate la categoria film, deși probabil că n-ar fi votată nici când dacă am face un top al serialelor. Așa că merită menționată ca fiind undeva într-un „no mans land” al filmelor care nu-s chiar filme: World on a Wire/Welt am Draht (1973, regia: Reiner Werner Fassbinder). 

Difuzat inițial la televiziunea germană, a căpătat o nouă viață după ce a fost restaurat, difuzat la Berlinală și scos pe DVD. E despre niște savanți care rulează o simulare în care cei din computer nu sunt conștienți că nu trăiesc în realitate, bazat pe romanul Simulacron-3 de Daniel F. Galouye.

Curios e că The Thirteenth Floor (1999, regia: Josef Rusnak) care este practic un remake, dar a fost lansat în cinematografe, n-a fost votat de nimeni.

Aceeași problemă am avut-o și cu La Jetée (1962, Regia: Chris Marker, 1962), care este un scurt metraj, mai mult, e inspirația pentru 12 Monkeys. Voturile n-au dus nici această propunere în Top 100, dar ce-ar fi trebuit să facem oare, dacă intra?

Filmele cu supereroi

Pentru fanii science fiction, filmele cu super eroi sunt ceea ce sunt filmele science fiction pentru amatorii de filmele de festival – niște chestii ignorabile și cam pentru copii. Deci nu-i mare mirare că, în întreg topul s-a strecurat doar The Dark Knight, care are avantajul că e făcut de Nolan și care e probabil cel mai puțin sci-fi dintre filmele cu supereroi. Fără a spune acum că meritau neapărat un loc mai de seamă în top, aș nominaliza câteva filme care, deși cu supereroi, au o importanță aparte în istoria genului, dintre care doar pe unul îl regret că adevărat că n-a ajuns în top.

Watchmen (2009, regia: Zack Snider). Poate că adaptarea lui Snyder e pe alocuri încâlcită, dar filmul pune niște probleme interesante și cât se poate de filosofice despre limitele morale ale supereroilor. Serialului HBO de anul trecut îi iese asta mai bine, ce-i drept.

Altfel, n-ar fi fost chiar ieșite din context The Incredibles (2004),o animație excelentă, Logan (2017), care testează limitele genului, Deadpool (2016), pentru că sparge al patrulea zid, dar și Iron Man (2008), pentru că a inițiat seria Marvel, și Superman (1978), pentru că e Superman.

Filme care nu sunt percepute drept science-fiction

Aceasta este o categorie foarte delicată, pentru că adesea elementele sci-fi din filme sunt atât de ușor de ignorat, fie datorită momentului din care le privești, dintr-un viitor față de când au fost create, fie din cauză că scenariul nu le scoate în față, fie pentru că, efectiv, s-au adeverit. Am trei propuneri aici:

Contagion (2011, regia: Steven Soderbergh), Evident, trăim o pandemie și filmul pare atât de real, încât uităm că este, de fapt, un sci-fi. Cineva a propus The Andromeda Strain, unde, e drept, virusul era extraterestru, deci cumva genul n-a fost uitat – doar că a lovit prea aproape de casă.

The Prestige (2006, regia, Chirstopher Nolan). La câte voturi a primit Nolan, e cumva ciudat că acest film n-a fost nominalizat de nimeni – poate pentru că se petrece în trecut, poate pentru că cochetează cu fantesy-ul, poate pentru că pare un film despre magicieni, nu știu. E însă cu inventatorul favorit al tuturor, Nicola Tesla, jucat de muzicianul favorit al tuturor, David Bowie.

WarGames (1983, regia, John Badham). E un film despre un hacker care se joacă cu un computer ce poate declanșa un război nuclear, confundandu-l cu un joc. Sună a Dr. Strangelove meet Ender’s Game și presupun că a fost ignorat și pentru că e mai puțin cunoscut.

Două subgenuri ignorate: monștrii și zombies

Dintre numeroasele subgenuri ale science fiction-ului, acestea au fost cel mai puțin nominalizate. E drept că Frankenstein s-a strecurat în top și poate am putea trece Jurassic Park la filme cu monștri, dar lipsește orice variantă din Gojira/Godzilla (e și vina japonezilor, filmele lor sunt proaste) și ar mai fi aceste două filme:

The Host (2006, regia: Bong Joon-ho). Serious, dacă vrei să vezi un film cu monștri, acesta este. E despre un monstru care răpește o fată și tatăl care vrea să-l salveze dar, fiind coreean, n-are previzibilitatea unui film de Hollywood.

28 Days Later (2002, regia: Danny Boyle). Ar fi meritat și primele filme ale lui Romero în top, doar au lansat genul, dar trebuie să recunoaștem că Boyle l-a luat și l-a transformat într-o capodoperă, chit că a schimbat niște reguli apropo de zombies. Și, dacă tot suntem la britanici, Shaun of the Dead (2004; regia: Edgar Wright) merită menționat, se ține mai bine ca parodia care a intrat în top.

Adaptările după maeștrii SF-ului

Philip K. Dick e de câteva ori în top și a cochetat cu primul loc, însă când vine vorba de alți mari ai SF-ului, operele lor sunt ori inadaptabile, ori adaptate prost. Cum anul acesta ni se pregătește un nou Dune, e interesant de analizat de ce probabil cel mai bun roman SF din istorie, capodopera lui Frank Herbert, n-a produs un film demn de top 100. Este Dune (1984), în regia lui David Lynch, atât de prost? Regretăm că n-a reușit Jodorowsky versiunea lui?

Nici Asimov n-a prins topul, deși poate că Bicentennial Man (1999, regia: Chris Columbus) n-ar fi fost o alegere atât de ieșită din comun. Ai spune ăc William Gibson, părintele cyberpunk-ului, ar fi numai bun pentru marele ecran, dar iată că Johnny Mnemonic (1995, regia: Robert Longo) n-a pătruns în top. Însă autori ca Frederik Pohl, Larry Niven, Ursula K. LeGuin, Iain M. Banks n-au nici un film bun după operele lor. Și uneori niciun film, punct.

Un caz aparte de Stephen King care, deși nu intră la marii maeștri ai SF-ului și a cochetat mai mult cu horror-ul, este unul dintre cei mai ecranizați autori contemporani. Însă, cu excepția lui The Shining, unde reușita este exclusiv meritul lui Kubrick, cele mai bune filme făcute după King aproape că n-au nicio legătură cu fantasticul (Shawshank Redemption și Stand By Me, de exemplu). Omul și-a făcut mâna și în zona sci-fi, și poate că măcar unul dintre The Lawnmower Man (1992, regia: Brett Leonard, Farhad Mann), The Running Man (1987, regia: Paul Michael Glaser) sau The Mist (2007, regia: Frank Darabont) ar fi putut fi în top.

Alte filme care n-au prins topul

Sunt din diverse categorii și, dacă le-ai fi văzut în top 100, nu te-ai fi mirat:

Logan’s Run (1976, regia: Michael Anderson). Un film despre un viitor futurist în care toată lumea e tânără, frumoasă și o arde ca pe Tinder, cu micul inconvenient că, după o vârstă, se practică eutanasia.

1984 (1984, regia: Michael Radford). Nu mi-e clar dacă această adaptare după Orwell a fost ignorată pentru că, la fel ca romanul, nu este considerată parte a genului sau pentru că, efectiv, s-a săturat toată lumea să fie invocat statul fictiv din roman/film în orice dispută de pe Internet.

The Fly (1986, regia: David Cronenberg). Ok, poate am eu ceva cu Cronenberg, dar cred că această variantă a filmului, chit că e un remake, este în continuare destul de influentă.

Westworld (1973, regia: Michael Crichton, Richard T. Heffron). Serialul e mai cunoscut acum, însă filmul care a pornit toată aventura roboților care seamănă cu oamenii (și-i înlocuiesc) ar fi meritat un loc în top 100.

Donnie Darko (2001, regia: Richard Kelly). Dintre filmele despre călătorie în timp, acesta este poate cel mai alambicat și cam la limită cu science-fiction-ul, ceea ce ar putea fi un motiv pentru care a primit puține voturi, deși e cu siguranță mult peste, să zicem, Transcendence, dar și peste Southland Tales, filmul lui Kelly care a intrat în top.

Paprika (2006, regia:  Satoshi Kon). Animeuri sci-fi au ajuns în top, dar lipsa acestui film despre un device ce permite unui psiholog să viziteze visele e un pic surprinzătoare. Mai puțin de mirare este lipsa vreunei animații făcute de Studio Ghibli din top, poate pentru că s-ar încadra mai degrabă în categoria fantasy, deși atmosfera steampunk din Castle in the Sky (1986, regia: Hayao Miyazaki) îl duce și în zona sci-fi.

Independence Day (1996, regia: Rolan Emmerich). OK, cam blockbuster, dar iconic, măcar pentru discursul lui Bill Pullman și pentru că am aflat că Windows-ul e un sistem de operare intergalactic.

The Quiet Earth (1985, regia:  Geoff Murphy). Este unul dintre acele filme despre un Pământ post-apocaliptic și aș spune că a fost ignorat pentru că e neo-zeelandez și nu s-a discutat prea mult de el. Deși e filmul favorit al lui Neil deGrasse Tyson.

Aș spune că mai lipsesc din top Looper (2012, regia: Rian Johnson), un film care se joacă cu succes cu paradoxurile temporale, Sunshine (2007, regia: Danny Boyle), poate pentru că premisa de a reporni Soarele e cam trasă de păr, pentru că altfel filmul e reușit, I Am Legend (2007, regia: Francis Lawrence), un alt film postapocaliptic despre o lume devastată de viruși, Edge of Tomorrow (2014, regia: Doug Liman), un Groundhog Day sci-fi care se ține mai bine decât ai credea despre un film cu Tom Cruise, Abre Los Ojos (1997, regia: Alejandro Amenábar), varianta originală a lui Vanilla Sky, dacă tot suntem la Cruise, Sleeper (1973, regia:  Woody Allen), pentru că Allen trebuia să facă și SF, și Charly (1968, regia: Ralph Nelson) o adaptare adesea ignorată după Flowers for Algernon.

Lipsesc nemotivat și două filme de pe frontiera horror – ambele cu o estetică solidă, ambele explorând într-o manieră originală teroarea spațiului – clasicizatul Event Horizon (1997, regia: Paul W. S. Anderson) și pe nedrept subestimatul Pandorum (2009, regia: Christian Alvart).

Lista ar putea continua la nesfârșit, poate chiar ar mai ieși încă un Top 100, dar poate este vremea să primim sugestii de la cititori. În comentarii, pe Facebook.