Jocuri video politice. Ce am învățat despre discriminare și putere la Clujotronic?29 min read

Evenimentul principal al Clujtronicului din acest an a fost expoziția „Jocuri și politică”, dedicată jocurilor independente. Le-am jucat pe aproape toate. Iată ce-am învățat din ele.

Într-un articol precedent am povestit despre conceptul ce a stat în spatele Clujotronicului, evenimentul care s-a desfășurat între 7 și 9 octombrie la Cluj Napoca, și am vorbit cu membrii echipei de organizare despre a unsprezecea ediție a festivalului. Permite-mi să reiau microfonul și să-ți împărtășesc părerile mele de gamer super avizat, care s-a jucat constant ultima dată în 2004, despre ce am experimentat la acest eveniment în materie de jocuri politice.

CITEȘTE ȘI: Clujotronic, un eveniment care a îmbinat arta fizică cu cea virtuală

Jocuri dincolo de gaming

În penultima încăpere ale Casei municipale de cultură a fost plasată și expoziția Jocuri și politică/Games and Politics. Creată în în 2016 de Institutul Goethe și Zentrum für Medienkunst Karlsruhe (ZKM), ea a prezentat jocuri independente care au de-a face cu supravegherea în masă, feminism, migrație, tematică LGBT+, lovituri sau construiri de stat și alte teme. 

Mi-a sunat interesant, așa că am zis să dau o tură pentru a le proba.

Jocurile erau aranjate pe șase teme: Crearea opiniilor, Chestiuni militare (Military Matters), Perspective diverse, Critică media, Povești ale migrației și Cartografierea puterii. Am făcut o listă cu cele la care am petrecut câteva ore, din categorii diferite, ca să-ți faci o idee despre ce a însemnat expoziția asta interactivă.

The Cat and the Coup

The Cat and the Coup (2011, puzzle/documentar)

 Jocul spune povestea lui Mohammad Mossadegh, prim ministrul al Iranului între 1951 și 1953. Este un joc atrăgător estetic, din colaje în stil iranian și cu Satie pe fundal sonor. Pentru uz propriu, îl poți juca pe Steam,Accesează-l aici: steampowered.com pe gratis.

Spune, în sens invers cronologic, povestea loviturii de stat care l-a scos de la putere pe Mossadegh în 1953. E ironic că lovitura a fost susținută masiv de CIA și serviciile britanice (din țări autoproclamate drept faruri ale lumii libere), Mossadegh fiind cel dintâi prim ministru ales în mod democratic în statul persan. Da’, na, omu’ a condus mișcarea care a naționalizat„Nationalization of the Iranian oil industry”, wikipedia.org câmpurile de petrol, așa că era normal să cadă cu amar profitorilor occidentali.

Cum zice numele, personajul pe care-l controlezi este pisica (neagră! a) premierului, care dărâmă chestii, face balans prin casă, interacționează cu personajele.

Te face să te gândești la ce se întâmplă zilele astea în Iran, o situație pe cât de optimistă, pe atât de tragică. Tragică, pentru că nu ai cum să nu te întrebi cum ar fi arătat Iranul fără teocrația care a urmat lui Mossadegh. Într-un scenariu secular, poate că nu ar fi apărut probleme cu uraniu îmbogățit,„Iran racing to expand enrichment at underground plant, IAEA report shows”, reuters.com tensiuni„Pro-Iran Militias in Iraq”, iranprimer.usip.org în Irakul vecin și drepturile de cacao pentru femei.

Evident, însă, și instaurarea teocrației are cauzalitatea ei, lucru pe care îl înveți de aici.

Coming Out Simulator (2014, joc narativ)

Gândit ca un schimb de mesaje în care mai apar, odată la ceva timp, un triplet de opțiuni dintre care poți alege ce replici să dai, jocul are o grafică simplă, în care se povestește ieșirea la suprafață a sexualității personajului principal. Jocul e sută la sută transparent cu tine din start: nu există variante pe care să le alegi în mod corect.

Practic, e o transpunere într-un pseudojoc a unei povești reale din viața autorului, născut și crescut într-o familie asiatică cu valori tradiționale, mutată în Canada, care respinge identitatea autorului și încearcă să-l readucă pe proverbialul drum firesc.

Centrarea pe poveste e esențială, iar narațiunea și dialogurile sunt mișto, pline de reflecție și umor într-o situație de constrângere. Dacă ești amator de povești, nu te vei plictisi pe parcursul celor cincisprezece-douăzeci de minute cât îți ia să ajungi la finalul ei.

Orwell

Orwell (2016, simulator de spionaj)

Simulatorul te bagă în scenariul celei mai celebre cărți ale autorului britanic, dar cu un mic bonus. Ești un cetățean de mare încredere al statului, te angajezi o firmă privată și poți crea singur dosare legate de semenii tăi, pe care apoi le poți transmite angajatorului. „Împreună vom forma atât prima, cât și ultima linie de apărare împotriva terorismului”, îți spune Symes, contactul tău de la firma contractoare.

Așadar, nu ești dotat doar cu uneltele cetățenilor de rând, ci ai la dispoziție Orwell – un sistem de operare prin care poți scana nu părțile publice de rețele sociale, ci poți  chiar și asculta convorbirile persoanelor de interes și accesa bazele de date ale poliției, de unde copiezi informația pentru uz propriu. Practic, sistemul a detectat că ai Credit Social ridicat (nǐ hǎo, China!). Ești de încredere, așa că-ți oferă un job prin care ai acces la unelte sofisticate de supraveghere (hello, USA!).

Precum Coming Out Simulator, e un joc în care acțiunile tale sunt minime. Cel puțin în versiunea demo, de la Clujotronic. Chiar și așa, prin ele ți se transmite o poveste despre abuzul de putere când vine vorba de serviciile secrete. Gradul de putere atinge cote nasoale atunci când supravegherea în masă aspiră toate datele și când nu există o comisie riguroasă care să țină aceste servicii frâu.

E un joc drăguțel, dar nu faci decât să tragi bucăți de informație din dreapta ecranului în stânga lui, în timp ce distrugi viețile unor nevinovați.

Ce a arătat Snowden în 2013 despre NSA (SUA) și GCHQ (UK) se poate aplica în orice țară în care democrația nu mai are drept la intimitate, că autoritățile habar n-au să supravegheze persoanele cu adevărat de interes și ajung să acuze alandala. Și, așa, ne alegem cu câte un Bataclan sau o Viena 2020.„Vienna shooting: What we know about ‘Islamist terror’ attack”, bbc.com 

Perfect Woman

Perfect Woman (2014, joc de fitness)

Îl joci printr-o interfață de XBOX 360 Kinekt, care-ți detectează mișcările corpului. Te pune să alegi viața ta perfectă la nouă ani. Prințesă (dificultate normală, conform jocului), interpretă super talentată (ușor), copil al străzii și șefă de bandă (greu) sau copil care lucrează (normal). Aleg să fiu șefă de bandă. Mă descurc mediocru.

Ajung apoi la șaișpe ani să aleg între „adolescentă cu care toată lumea vrea să facă sex” (greu) sau să cânt într-o trupă în pădure (una dintre opțiunile ușoare, alături de „să ai grijă de fratele mai mic pe timp de război”, evident). Elevă eminentă este unul dintre modurile, conform jocului, tot greu, iar ironia este evidentă.

Am ales a doua variantă. Am murit la șaișpe ani.

Am mers apoi pe rolul adolescentei văzută prin prisma obiectificării. Mișcările solicitate sunt unele bruște. „Data viitoare când te miști atât de prost vei muri”, mi-a spus jocul, dar măcar am rămas în viață. După care m-a pus să aleg dintre „mamă a doi copii fericiți”, (greu), „fată beată la Oktoberfest” (normal), teroristă (ușor) sau gamer profesionist (normal).

Am ales-o pe ultima, am eșuat iar lamentabil. Apoi, opțiunile au devenit tot mai ciudate, ca-n viață: casieră la magazinul cu program extins (normal), părinte de copil cu leucemie (normal), să cresc un copil (de culoare) adoptat la plajă (wtf? / greu) sau să fiu o profesoară de succes la MIT (extrem de greu).

Un lucru devine clar. Pe orice variante mergi, sistemul îți va distorsiona poziția și mișcările corpului, așa încât să nu poți face față cu brio provocărilor, oricât de tare te-ai strofoca, asta ca să reflecte felul în care societatea încă tratează femeile. Cred. Fie asta, fie Kinektul de aici era FUBAR./ Fucked up beyond all repair, aka stricat. /

Deși are o oareșce doză de ironie, jocul pe cât de distractiv e, pe atât nu-i. E cam prostesc (deși „silly” ar fi un termen mai bun). Dar măcar m-a mai încălzit cu un pic de mișcare în sala destul de înfrigurată a Clujotronicului.

Madrid (2004, point-and-click)

Este un joc simplu, care aduce aminte de vremurile Macromedia Flash. Ai mai multe portrete de oameni cu candele în mână, aranjați pe trei rânduri. După inscripțiile de pe tricouri, fiecare reprezintă câte un oraș unde au fost atentate.

Asta pentru că povestea face referire la cele zece bombe care au explodat„Madrid train bombings of 2004”, britannica.com la 7:37 în capitala Spaniei, eveniment soldat cu 191 de decese și 1.008 persoane vătămate. Făptașul s-a dovedit a fi al-Qaeda, în ciuda insistenței imediate a guvernului de-atunci, care arăta cu degetul către grupul separatist ETA (lucru ce i-a costat alegerile).

Focul candelor se stinge încet-încet, iar singura acțiune pe care o poți face e să duci cursorul și, printr-un click, să reaprinzi speranța. Dacă nu mă înșel, se joacă chiar din browser. Niciodată nu reușești însă să menții toate lumânările aprinse în acest whack-a-mole al solidarității. Asta pentru că, odată cu timpul, vântul le suflă (și le face uitate) pe toate.

Democracy 3

Democracy 3 (2013, simulator politic)

Probabil unul dintre cele mai cunoscute jocuri dintre cele expuse, te aruncă direct la șefia unui guvern. Te vezi în controlul Australiei, al Franței, al Canadei, al Regatului Unit, al Franței sau al Germaniei. Și o poți face prin combinații ciudate, chiar la limita insultei. În spirit napoleonic, eu am ales să mă fac șef de guvern social-liberal într-o Franță monarhică.

Interfața, deși simplă, are un sistem complex în spate. Niște buline îți arată principalele grupuri de interese în țară, precum și măsurile politice pe care le poți modifica așa încât să aibă efecte asupra lor. Dar poți vedea și felul în care o decizie pe care o iei într-un domeniu poate avea efecte asupra altuia – de exemplu, o creștere a astmaticilor în rândul populației e un detriment asupra productivității muncii.

E un Football Manager în care echipa ți-e națiunea; un Sim City fără GUI, iar orașul are câteva zeci de milioane bune; un NationStatesUn joc online: nationstates.net care pare un pic mai complex, jucat pe PC în loc de web browser și în care bulinele pe diverse teme, interconectate între ele în funcție de cauză-efect, se vor modifica. [Mi se șoptește în cască și despre Bloc,Un joc multiplayer: oppressive.games dacă îți plac genurile (geo)politice. În fine, înțelegi ideea.]

E în tabăra jocurilor din expoziție care se pot câștiga. Așadar, dacă ești pasionat de politică în sensul macro, aplicat al termenului, D3 pare genul de joc pe care ai vrea să-l iei acasă și în care să-ți pierzi măcar două nopți. În cinșpe minute cu el la Clujotronic în picioare, abia am terminat partea de inițiere.

Să fie lipsa GUI-ului însă un avantaj sau să lucreze împotriva lui? Nu știu, asta e de aflat în cele două nopți.

Escape from Woomera

Escape from Woomera (2004, aventură)

Este un joc care nu se joacă, ci se vizualizează. E un adventure neterminat, așa că îți este narat pe ecran în sistem let’s play. Povestea e interesantă, însă. Primești rolul lui Mustafa, refugiat iranian care încearcă să evadeze dintr-un centru de detenție din Australia.

Conceptul a pornit de la o dezvoltatoare de jocuri angajată la Atari Melbourne, Katharine Neil, care a angajat o jurnalistă de investigație, Kate Wild, să documenteze condițiile din Baxter Immigration Reception and Processing Centre. Acolo, Wild a observat„Videogames and politics: Why was Escape From Woomera so divisive?”, academia.edu (PDF) cum paznicii centrului foloseau lumini puternice și elicoptere care să țină deținuții mereu treji, lucru ce a dus la greve ale foamei, revolte și tentative de suicid.

Killbox

Killbox (2016, simulator de acțiune / platform)

Cine nu iubește dronele? Serios acum. Cu atât mai mult alea ucigașe – motiv de glumă pentru laureatul la Nobel pentru pace Obama.La White House Correspondents Association Dinner, youtu.be Bine, în afară de oamenii cărora le cad în cap în timpul protestelorChiar și la Cluj, youtu.be și celor din Orientul Mijlociu. Pentru cei din urmă, sunt cauzele unor tragedii„Drone Papers”, theintercept.com în care sunt implicați civili nevinovați.

Și tocmai după granița cu acest orient apropiat te aruncă jocul, în Pakistanul de nord. La fel ca Woomera, este un joc de doar zece minute, căci se controlează din joystick.

Creatorii vor să vezi dubla perspectivă asupra unui atac cu drone. Una dintre variantele de joc este să iei rolul unui copil care se joacă fericit într-o curte. Ești o minge azurie, care țopăie printre găinile care scormonesc și vaca adăpându-se, și poți alege să colectezi sfere albe, ca-ntr-un soi de platform game (ca în Super Mario, dar 3D).

Deși te poți uita spre cer, nu primești vreun semnal de pericol, decât abia după ce explodează o zonă în jurul tău, iar ecranul devine sumbru, saturația de culori scade, iar tu nu faci decât să te ascunzi sub un cort, mulțumită terorii de origine americană.

A doua modalitate de joc e când asumi rolul pilotului. Rece, grafic, avansat tehnologic. Primești o dronă e atac MQ-1A.Detalii pe: wikipedia.org La un moment dat, primești și ID-ul unei ținte spre care să apeși butonul.

Așezământul vizat se vede prin bird’s eye view, iar țintele – niște bulinuțe abia vizibile. Micro-termite care-și merită soarta. Sânge rece, fără milă. Zero conexiune, zero compasiune cu și față de ele.

Marchezi ținta. Lansezi racheta. Crater. Misiune îndeplinită. Ai făcut și două victime colaterale,„Collateral Murder”, hackcur.io dar ce mai contează. Fără oprobiu, nu pățești nimic. Ba, chiar, poate te paște o avansare.

Interrogation

Interrogation (2019)

Deși nu e chiar un joc politic, merită o mențiune specială.

Asta pentru că te învață lucruri de bază în investigație: un făptaș are un motiv, un mijloc și o ocazie prin care să comită o infracțiune. Este un joc de tip întrebare-și-răspuns, care are o atmosferă foarte noir, un design dinamic de benzi desenate și un soundtrack atmosferic, de chitară bass, care la început aduce un pic a acordurile din Diablo II. Cum îi șade bine genului, monocromul e spart de o pată roșie. În cazul ăsta, de una care pâlpâie – butonul din aparatul tău de înregistrare.

Trebuie să interoghezi două personaje despre uciderea unei femei: un prim suspect și soțul. Ai un indicator care îți arată cam cât de relaxată este persoana din fața ta. Cu cât mai prietenoase întrebările, cu atât mai ușor de aflat răspunsuri oneste. 

Pe parcursul jocului, înveți și să descoși personalitatea unui posibil intervievat și relația sa adevărată cu alte personaje.

Însă jocul ia o turnură destul de interesantă după ce treci de prima parte și înveți tehnicile de bază. Ajungi să afli despre o societate super secretă, și uite așa un omor se transformă într-un joc de infiltrare a unei organizații.

„You will be deceived” („Vei fi păcălit”) este motto-ul ales de dezvoltatorii de la Critique Gaming pentru joc.

Într-un final, e un joc despre tine. Cât de mănușă îți vine rolul de interogator? Cât de bine crezi că lucrezi sub presiune? Ce se întâmplă dacă acuzi pe cineva nevinovat?

În loc de concluzie

Clujotronic m-a lăsat cu senzația că e loc și de jocuri de altă natură în peisajul de gaming. Cine știe, poate în doi-trei ani o să jucăm în scopul de a curăța oceanele sau de a planta copaci, cum fac deja unele motoare ecologiste la fiecare căutare. 

Să fie însă prea târziu? Oare doar punem tencuială pe un baraj de mult fisurat, care dă să izbucnească?

Într-o lume cu multiple crize simultane, pare greu de imaginat. Și tot îți vine să revii la jocurile clasice, care-ți iau mintea de la toate necazurile. Să dai Quit Game la viață, măcar pentru câteva ore.

Cu alternative la împușcat adversari fără minte, însă, poți lăsa viața deoparte și altfel. Deja.