Foto: Neon

La Chimera: Trecut, prezent și niciun viitor9 min read

De Mihai Tița 23.04.2024

Scurt și la obiect: un film impresionant, ireproșabil și complet, cum n-am mai văzut demult.

La nivel global, colecțiile de artă și antichități valorează în jur de 50 de miliarde de dolari. În același timp, se estimează că traficul ilegal de artă reprezintă aproximativ 5% din întreaga industrie. Procent aparent mic, dar sumele sunt consistente: comerțul pe piața neagră a antichităților a fost mai activ ca niciodată în anii pandemiei și a generat în jur de zece miliarde de dolari,// „Art and crime – the dark side of the antiquities trade”, euronews.com // în doar doi ani. Lucrurile nu sunt doar în alb și negru, pentru că unele dintre aceste obiecte furate ajung să fie cumpărate tocmai de către muzee sau colecționari,// „Commentary: Museums need to be wary they don’t fuel black market for illicit cultural objects”, channelnewsasia.com // uneori cu bună știință. 

Unul dintre hotspoturile preferate ale jefuitorilor de morminte a fost, în anii 1980, orășelul Riparbella, din zona Toscana. E timpul și spațiul în care se întâmplă și filmul regizoarei italiene Alice Rohrwacher, iar unele dintre preocupările importante sunt dilemele dintre agnosticism și misticism, dintre cinism și spiritualitate sau cui aparțin, de fapt, „oalele și ulcelele” vechi de mii de ani ori: „Does it belong to everyone or no one?”

Pentru o bună parte din viață, antropologul britanic Arthur (Josh O’Connor, din God’s Own Country sau Emma) ar fi zis că lucrurile astea pot fi speculate, că se poate jongla ideologic și moral cu ele. Că nu sunt atât de importante, dacă le tratezi superficial ori mercantil. După ce ajunge la închisoare, în urma unui „job” care s-a terminat prost, și după ce iubita lui, Beniamina, moare, Arthur are mixed feelings despre îndeletnicirea sa. Mai presus de orice, însă, Arthur devine o ruină: nespălat (e vorba, totuși, despre un om care lucrează cu pământul), anost și melancolic.

În definitiv, La Chimera e o lepădare de nostalgie, cum am mai văzut în neorealismul italian sau în așa-zisul New Hollywood din anii 1970. De o nostalgie frisonantă și vulnerabilă, împăturită dezolant – precum Arthur într-un cojoc primit de pomană – în existențialism bucolic (Toscana placidă, cețoasă, probabil cum ar fi văzut-o, printre alții, mai ales Tarkovski) ori, prin contrast, în satiră și bufonerie dulce-amară (ca în mizantropia extravagantă a unui Fellini).

CITEȘTE ȘI: 20 de ani de la Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Merită efortul?

Și în realitatea unor outcasts care se transformă în simboluri, doar că, spre deosebire de alte personaje care aleg să rămână outcasts (Accatone al lui Pasolini e încă una dintre referințele importante), Arthur caută closure. Fie aruncă într-un lac un cap de statuie exorbitant de valoros, într-un moment autoreflexiv și revelator, fie renunță să se îndrăgostească, până la capăt, de Italia (Carol Duarte, o actriță fascinantă), al cărei nume nu e deloc întâmplător, ci subversiv, și se întoarce la ceea ce știe să facă mai bine: să descopere, printr-un har magic, morminte etrusce. Sau, dimpotrivă, continuă să facă asta, după ce dobândește acel closure, care e împăcarea greutății trecutului cu prezentul imprevizibil? Nu sunt convins, pentru că Rohrwacher n-are răspunsuri sau concluzii, doar bănuieli ori, cel mult, întrebări, precum cea de mai sus sau, cea mai importantă, asta: „Maybe Arthur can stay with us?” Ar fi o variantă plauzibilă, într-adevăr, ca Arthur să rămână în lumea celor vii. Doar că, pentru o bună parte din film, e mereu între.

Când Arthur stă de vorbă, pentru prima dată, cu Italia, aceasta sugerează, amuzată, cum câțiva dintre copacii din jurul barăcii unde acesta locuiește – o adunătură de vechituri pe care a așezat-o la exteriorul zidului medieval al orașului – seamănă cu niște oameni înfipți în pământ, cu picioarele în sus. Apoi, Italia se împiedică, întâmplător, de un copăcel, pe care îl dărâmă, la a cărui rădăcină ar fi trebuit să fie ascunse niște artefacte, doar că acestea nu mai sunt acolo. 

Deși Rohrwacher, care a crescut în centrul Italiei și a mărturisit că a fost inspirată de gropile de morminte pe care le găsea în timpul copilăriei, face filme care se împotrivesc categorisirilor facile sau concluziilor evidente, abordările cum că n-ar fi nimic programatic în regia și narațiunea acesteia sunt nițel discutabile: ea îți sugerează, încă de la început, că Arthur e captiv unei iluzii și că trăiește într-un spațiu liminal, unde nu se integrează niciodată, nicăieri, fie că e vorba despre o discuție casual în tren sau despre propria gașcă cu care dezgroapă obiecte valoroase. Arthur e, la rândul său, un copac înfipt în pământ. Himera e, așadar, jumătate moarte, jumătate viață. Printre multe altele.

În cinematografe | Per total: 9/10 | Știință & Tehnologie: 7/10



Text de

Mihai Tița

Jurnalist de lifestyle și cultură, care a mai scris pentru Playboy, GQ, FHM, Sunete sau Scena9. 

CULTURĂ|POPCRAFT

5 filme SF de văzut în vacanța de vară

De
Căldură mare, recoltă cel puțin decentă de filme SF. Iată câteva recomandări trecute cu vederea.
CULTURĂ|POPCRAFT

Lynx Festival round-up: Cactus Hotel, Wild Transylvania, The Raven's Tale

De
Filmele despre natură s-au reîntors pentru încă un an la Brașov – poate cel mai potrivit oraș pentru un astfel de festival de nișă.
CULTURĂ|BOOK CLUB

13 cărți de știință care ne-au atras atenția la Bookfest

De
Tot mai mulți oameni suferă de alergii, iar multe dintre ele sunt provocate de schimbările climatice. Între timp, spațiul se comercializează, iar călătoriile interstelare devin o afacere bănoasă. Plus: ce se întâmplă când creirul tău visează, în ce mai cred oamenii de la sate și cum au dispărut subit dinozaurii, pe când tu nici nu existai. 
CULTURĂ|POPCRAFT

The Acolyte: Bate Jediul cât e cald

De
O nouă poveste din universul cu bătaie lungă Star Wars, care îți exersează răbdarea mai ceva decât un Jedi mintea.