Noi împotriva noastră. Cu dragoste, despre schizofrenie43 min read

Un documentar regizat de Andra Tarara are ca subiect central sănătatea psihică, văzută prin prisma propriei povești de familie. Filmul propune un discurs empatic și solidar cu persoanele afectate de tulburări psihice, fiind difuzat în țară ca parte a unei serii de activități artistice și de conștientizare.

Acum patru ani, în 2017, Andra Tarara pregătea disertația pentru masteratul de antropologie vizuală pe care urma să-l absolve. Cu un an în urmă, terminase Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (UNATC), secția de operatorie, așa că a hotărât, cu acordul coordonatorului academic, să-și prezinte lucrarea sub forma unui film. 

Anul acesta, acel documentar al Andrei a primit premiul pentru cel mai bun film la ASTRA Film Festival 2021, Secţiunea România.  Până pe 15 noiembrie este proiectat în spații agreate,Detalii, aici: facebook.com ca parte a unei inițiative mai ample de destigmatizare a bolilor psihice prin evenimente culturale și artistice dedicate mai ales membrilor rețelei de sprijin din jurul persoanelor afectate de boli psihice, dar și publicului larg. 

În următoarea perioadă, cu ajutorul echipei de realizatori ai documentarului, a unor artiști de film, teatru și muzică, precum și psihologi, psihoterapeuți și psihiatri, au fost programate peste 20 de evenimente în toată țara. Acestea se adaugă celor organizate în perioada iulie–august 2021. 

Echipa proiectului a pregătit mai multe tipuri de activități: proiecții ale documentarului Noi împotriva noastră însoțite de dezbateri cu specialiștii din trei spitale de psihiatrie din Capitală și împrejurimi, ateliere de psihoeducație în psihoză cu persoane diagnosticate cu schizofrenie, ateliere de terapie prin artă, dezbateri cu diferite comunități din București, Cluj-Napoca, Timișoara, Sibiu, Târgu Neamț, Slobozia, Zalău și Telciu (jud. Bistrița-Năsăud), dar și realizarea unui program-pilot de dramaterapie, adresat în special familiilor și apropiaților persoanelor cu diagnostice psihiatrice. 

Însă drumul până aici a fost lung, sinuos și dureros, iar subiectul și scopul filmului s-au țesut de-abia după ce filmările s-au încheiat. 

Am stat de vorbă cu Andra Tarara, regizoarea filmului, și cu Maria Gemescu, psiholog clinician, consilier psihologic și membră a echipei proiectului, despre documentar, bolile psihice, importanța capitală a unui grup de sprijin care să susțină constant persoana afectată pe tot parcursul bolii, nevoia (re)integrării ei în societate și, nu în ultimul rând, despre dramele personale cauzate de tarele sistemului medical. 

Mindcraft Stories: Andra, dincolo de ceea ce mie mi se pare evident – faptul că, în film, tu și tatăl tău, Ion Tarara, vă filmați unul pe altul în timp ce dialogați – care este ideea din spatele titlului filmului?

Andra Tarara, regizoarea filmului Noi împotriva noastră

Andra Tarara: Interesant este faptul că cele mai multe persoane nu asta observă inițial, că ne-am filmat unul pe altul, ci percep titlul filmului – Noi împotriva noastră – ca pe o metaforă pentru sănătate mintală versus tulburare psihică. Dinamica asta în care totul se întâmplă în mintea ta, cu tine însuți și toată lupta asta este una interioară. Și, da, al doilea strat pentru mine ăsta a fost, dialogul dintre noi, tot schimbul ăsta de replici care compun, de fapt, filmul. 

Captură din filmul Noi împotriva noastră.

M.S.: Te-ai gândit de la început că o să aibă structura asta, de cadre puse în același plan?

A.T.: Structura celor două ecrane alăturate n-a fost de la început în plan. De altfel, când mi-a venit ideea, am și regretat că nu am gândit toate discuțiile așa. Eu am văzut în alăturarea asta o soluție work in progress, în ideea că voi tăia dialogul și-n momentul în care voi avea cut-ul final, pe replici, voi decide când las în cadru vorbitorul și când ascultătorul, pentru a crea o dinamică potrivită. La montaj, am mers cu niște variante la Dana Bunescu, iar când s-a apropiat momentul în care trebuia să decid ce las și ce scot, Dana a exclamat: „Nu ai ce să tai, ăsta e filmul!”.  Atunci mi-am dat seama că, da, asta era cheia filmului, faptul că spectatorul are puterea de-a decide la care dintre noi se uită în fiecare moment și că toată tensiunea se păstrează pe ecran, nu îi zic eu, ca regizor, la ce să se uite. Totul e acolo, replică și reacție, în timp real, amândouă deodată, pe ecran. 

Ion Tarara tânăr, la Studioul Cinematografic al armatei. Captură din film.

M.S.: Despre ce trebuia să fie filmul la începutul proiectului și în ce s-a transformat, ulterior?

A.T.: Am pornit cu ideea să fac un film despre film. Tocmai terminasem Facultatea de Film, eram în anul I la Antropologie și regăsisem VHS-urile tatei, filmările sale cu scene din viața familiei și, implicit, din copilăria mea. Amănuntul ăsta a determinat tot parcursul ulterior al filmului. Acolo am văzut, așa cum apare și în film, înregistrările cu mine copil, dând indicații regizorale, cerând să filmez, dar am putut observa și relația cu tata. Au fost, cumva, elementele de pornire. Unul dintre ele: de ce fac film și dacă relația mea cu filmul are cumva vreo legătură cu tata și cu faptul că l-am văzut toată copilăria filmând. Și al doilea, cum s-a schimbat relația dintre noi, care începuse ca o relație foarte caldă și frumoasă și apoi s-a pierdut, când tata a lipsit în adolescență, n-a mai fost acolo, pentru că se declanșase boala. De altfel, uitasem copilăria asta, care a reapărut prin intermediul casetelor și care s-a dovedit a fi fost foarte idilică, dar care pentru mine nu mai exista. Așadar, am mers la tata să-l întreb de ce am vrut să fac film și dacă nu cumva mi-a zis el vreodată să mă apuc de film. 

Andra și tatăl său, Ion.

M.S.: Și-așa ai descoperit un adevăr dureros, că tatăl suferea de o boală psihică – schizofrenie. Cum ai digerat acest adevăr?

A.T.: E clar că ceva fusese acolo tot timpul, mama și tata n-au ascuns de mine lucrurile astea. Sigur, la început eram foarte mică, îmi spuneau puțin, explicau cât se pricepeau și ei, pe înțelesul meu. Nici lor nu le era foarte clar pe-atunci că asta e o problemă. 

Pe de altă parte, pentru mine, ăsta e unul dintre subiectele importante ale filmului, faptul că tata citea de capul lui cărți de pe internet și încerca singur să-și înțeleagă boala și să ne învețe și pe noi, ceilalți, s-o înțelegem, pentru că nimeni altcineva nu ne dăduse informațiile astea. 

Pentru noi, pe-atunci, totul era neclar, diagnosticul, în sine, s-a tot schimbat. Abia foarte târziu ne-am dat seama, de fapt, despre ce e vorba, când tata, tot citind în cărțile sale, a venit și a zis că are schizofrenie. 

Eu am văzut episoade psihotice de-ale tatei foarte târziu. Mama însă le văzuse, ea trecuse mult mai de-aproape prin lucrurile astea de care eu am fost ferită, fiind copil, dar nici ea n-a știut cum să le înțeleagă, s-a gândit că poate sunt diferite faze ale depresiei. Dacă nimeni nu oferea o informație accesibilă, verificată, fiecare înțelegea altceva. Asta se vede și în film, din discursul lui tata, că informația oferită de el nu e verificată științific, sunt multe erori acolo. Iar ăsta mi se pare un subiect în sine – de ce ajunge un om să-și trateze singur boala? 

M.S.: Maria Gemescu, de ce este atât de greu de diagnosticat schizofrenia?

Maria Gemescu, psiholog clinician, consilier psihologic și membră a echipei proiectului.

Maria Gemescu: Fără să fiu specialist în schizofrenie, pot să spun, totuși, că un diagnostic psihiatric de schizofrenie ar trebui să se stabilească după o evaluare clinică foarte riguroasă. Apoi, indiferent în ce stadiu se află boala, e important ca familia să fie înștiințată. Desigur, boala nu trebuie ascunsă nici de pacient, dacă acesta are discernământ și poate procesa informația. 

Din film reiese această confuzie care se poate isca, chiar după foarte mulți ani, între depresie și o boală psihică. Atunci când se stabilește un diagnostic, scopul nu este doar de a eticheta, ci, din punct de vedere etic, diagnosticul trebuie însoțit și de o serie de recomandări, care să includă educația făcută atât pacientului, cât și familiei sau rețelei de sprijin, astfel încât boala să fie înțeleasă de toți. 

E foarte important ca familia și pacientul să primească aceste informații atât pentru propria lor liniște psihică, cât și pentru a fi implicați, astfel în tratament. Răspunsul la tratament depinde de aceste informații. Când există o atitudine colaborativă, rezultatele pentru diverse diagnostice psihiatrice sunt îmbunătățite. 

M.S.: În cazul diagnosticării unei afecțiuni psihice, este importantă și vizita la psiholog sau medicația oferită de psihiatru este suficientă?

M.G.: În majoritatea bolilor psihice este ideal ca tratamentele să fie integrate, ca persoana să aibă parte atât de consultații din partea unui psihiatru, cât și din partea unui psihoterapeut, pentru că, astfel, recăderile sunt mai puține. Efectele benefice ale medicației se susțin mai bine când este integrată și psihoterapia. 

M.S.: Cum putem să vorbim mai ușor despre aceste probleme în familie, dar și în societate?

Andra Tarara: Am tot avut discuții între noi pe această temă, încă de când am început proiectul. Pentru că pornirea unei intervenții având la bază ideea de destigmatizare și un discurs afirmativ este foarte importantă, dar e doar vârful aisbergului. E clar că problemele de fond sunt sistemice. 

E foarte important să existe un discurs pozitiv în societate în legătură cu afecțiunile psihice, să devină un subiect banal, să nu mai fie tabu, dar dacă mergem mai în spate, în primul rând ar trebui să avem servicii accesibile tuturor. Degeaba vor fi oamenii mai deschiși să meargă la medic sau terapeut, dacă nu-și permit. 

Apoi, avem nevoie de servicii mai performante, cu mai multe spații de tratament, cu mai mult personal, cu echipe interdisciplinare și cu tratamente de termen lung, cu terapii susținute de mai mulți profesioniști. Și mai departe, e nevoie de un trai decent, dacă omul nu are ce să pună pe masă, n-o să vină la psiholog. 

Așadar, problemele sunt pe diferite niveluri și pe cât de important e discursul, pe atât are nevoie de toată susținerea de dedesubt, ca odată ce omul devine conștient că e important să aibă grijă de sănătate, să aibă și unde să se ducă și cum să susțină toate nevoile astea. Schimbarea cu adevărat importantă e la nivelul sistemului medical și la nivel de stat, de fapt. Sigur că discursul contribuie mult, în ideea că putem să schimbăm lucrurile. Dacă azi vezi un film, mâine citești o carte, cineva mai scrie ceva și tot așa, dezvoltarea unei conștiințe pe tema asta poate să influnețeze și gestul politic. 

M.S.: Unde ați mers cu filmul până acum? Cine a avut acces la el?

Maria Gemescu: Publicul larg a fost, preponderent, tânăr, am ajuns și la grupuri de adolescenți, la un festival de arte performative, urmează să mergem în facultăți, să vorbim cu studenți din diverse domenii de specializare. Se vor realiza și proiecții în spitale. Proiecția va fi pentru personalul medical – asistenți medicali și psihiatri. Grupurile țintă pe care noi le-am construit în cadrul proiectului au vizat persoanele din rețeaua de suport a pacienților cu boli psihice. Aceasta este problema pe care vrem s-o ridicăm – stigmatizarea care poate avea loc chiar în cadrul unei rețele de suport, fie ea mai largă sau mai restrânsă. 

M.S.: Care a fost feedback-ul de până acum?

M.G.: A fost divers și de fiecare dată ne lasă cu noi interpretări și noi idei pe baza filmului. O parte dintre cei care au văzut filmul și care lucrează cu pacienți cu boli psihice ne-a spus cât de divers și deschis reprezintă documentarul o persoană suferindă, astfel încât, într-adevăr, reușești să vezi anumite aspecte ale vieții sale care nu ți se dezvăluie atât de ușor în cabinet sau la spital. Specialistul cu care am vorbit ne-a spus că a plecat cu noi idei legate de tratarea pacientului, care pot fi puse în aplicare sau pur și simplu pot fi valoroase pentru că îți oferă o nouă perspectivă. Dincolo de conceptualizările cu care lucrează, e important să ne mențină o perspectivă deschisă. Am primit reacții și din partea unor persoane care au pe cineva bolnav în familie sau care cunosc pe cineva care se află într-o dificultate psihică. Filmul le-a le-a stârnit emoții puternice, le-a oferit palpabil o experiență în care se discută cu cărțile pe față, deschis, despre niște aspecte care fuseseră ascunse mult timp. Însăși această devoalare a adevărului construit de Andra și de tatăl ei a inspirat multe persoane să deschisă subiectul mergând acasă, după film. 

Andra Tarara: Am primit și reacții de genul: „Am văzut filmul ăsta și m-am simțit mai puțin singur, m-am simțit înțeles”. Mi se întâmplă să-mi scrie oameni și e minunat că am colectivul acesta de psihologi și psihiatri în jur, pentru că mă mai sfătuiesc cu ei ca să știu ce răspund. Uneori, e atât de copleșitor, vin oameni cu atât de multe povești… De fapt, cred că în fiecare sală, la fiecare proiecție, a venit cineva cu câte o poveste, asta e copleșitor, că nu realizasem, de fapt, cât de mulți sunt. 

M.S.: În film, Ion Tarara dezvăluie lipsa personală de încredere în medici. De unde această retincență, care pare să nu fie doar un caz izolat?

Maria Gemescu: Există, într-adevăr, un soi de stigmat legat de medicii psihiatri. Mai puțin de psihoterapeuți, pentru că psihiatrul e asociat cu stabilirea unui diagnostic și a unei medicații, pe când psihoterapeutul oferă, în general, servicii de talk therapy (terapie prin discuție), o formă de tratament mai ușoară ca medicația. 

La nivel general, există un stereotip conform căruia dacă ajungi la psihiatru înseamnă că starea ta psihică este la un nivel acutizat, adică ai ajuns rău, cu alte cuvinte. 

Stigmatul ăsta față de psihiatri este, în parte, explicabil de această modalitate de a privi acutizarea unei boli psihice deși, dacă stăm să ne gândim, în realitate, chiar și atunci când vorbim de un diagnostic psihiatric sever se lucrează în tandem cu psihoterapia. Nu înseamnă că psihoterapia este rezervată doar cazurilor ușoare, ci că există o colaborare strânsă între cele două, că evoluția pacientului este monitorizată. 

Din păcate, stereotipurile care s-au format pot să înrăutățească starea de sănătate a unei persoane care are nevoie de ajutor, pentru că multe boli psihice, în special schizofrenia, au nevoie de medicație pentru a se stabiliza. Dacă o persoană nu apelează la psihiatru din cauza acestui stigmat, efectele vor fi nocive.

M.S.: Se schimbă, ușor, ușor, mentalitatea generației tinere față de aceste teme? Se vorbește cu mai multă lejeritate despre subiecte tabu?

M.G.: Din experiența mea clinică pot să spun că, da, există o deschidere mai mare la nivel socio-cultural către abordarea acestor teme. Putem să ne uităm la multiplele modele socio-culturale care sunt reprezentate filme sau în mass-media și care includ tot mai des tematici legate de boala psihică sau putem să ne uităm la vedete care încep să discute despre aceste aspecte. 

Acum, însă, se discută despre identități sociale care sunt văzute ca fiind construcții psiho-sociale. Așadar, nu mai sunt văzute ca niște construcții rigide. La fel se vorbește și despre sănătatea psihică – este percepută ca o stare fluidă și suportă anumite influențe. Dar sănătatea psihică e important să fie monitorizată constant. 

Am și o concluzie. Cu cât oamenii au acces la mai multă informație, cu atât se deschide mai mult subiectul. Dacă el se deschide într-un mod valid științific – aceasta e o altă întrebare. Din păcate, cu cât accesul la informație este mai larg, cu atât riscul de interpretare greșită a informațiilor este mai mare, chiar la studenți care poate acum se află pe băncile psihologiei. 

E nevoie de un specialist care să disemineze datele unor rezultate, ale unor cercetări. De-asta mulți specialiști sunt frustrați că, adesea, în mass-media, cercetările sunt traduse într-un mod complet eronat, ele nu ajung la public într-un mod corect. De multe ori, pe rețelele sociale ajung niște informații distorsionate, invalidate de foarte mult timp sau controversate de-a dreptul. Și atunci e important că se discută foarte mult despre asta, dar, în același timp, e importantă și construcția unor echipe, atunci când se planifică intervenții de creștere a conștientizării pe anumite teme. 

Aceste intervenții sunt cu atât mai necesare într-o eră a cunoașterii, în care cu toții putem să accesăm un document științific fără să facem o diseminare corectă a informației. Lucrurile sunt foarte nuanțate, se vorbește mai mult, nu știu dacă se vorbește mai eficient. 

Andra Tarara: Sentimentul meu este că discuțiile pe tema sănătății mintale sunt mult mai relaxate în zona noastră, în București, în mediul artistic. Trei sferturi dintre prietenii mei fac terapie și e ceva comun, acceptabil, dar doar câtă vreme e vorba despre depresie, anxietate. Pe măsură ce te duci către spectrul bolilor care necesită medicație, tratament pe termen lung și complicat, nu mai sunt la fel de sigură că lucrurile sunt semnificativ mai bune cu noile generații – mi se pare că au rămas la fel de stigmatizate. 

CITEȘTE ȘI: Depresia, diagnosticată mai precis. Un savant român a dezvoltat un nou test de sânge

Tot discursul ăsta de acceptare a unor poziții sociale, fie că vorbim de sexualitate sau de boală psihică, a devenit o discuție identitară, de genul „Eu sunt așa și trebuie să mă acceptați pentru ce sunt”. E un discurs important, doar că, în cazul bolilor mai puțin comune, mai complicate, tipul ăsta de discurs devine problematic, pentru că nu poți să te porți cu o boală ca schizofrenia ca fiind o identitate, câtă vreme ea necesită un tip specific de tratament, niște resurse, un tip de atenție specială. 

Un discurs care poate să funcționeze foarte bine pentru depresie, anxietate, de afirmare a persoanei, de a-și lua propriile decizii, de super empowerment, s-ar putea să nu funcționeze pentru un diagnostic mai grav, pentru că aici ai nevoie de un serviciu social puternic care să intervină, nu de o persoană care, de fapt, să fie încurajată să nu de atenție unei probleme medicale. Lucrurile sunt foarte diferențiate, iar aceste discursuri se pot afecta unul pe celălalt. Pe măsură ce vorbim într-un fel despre unele, s-ar putea să punem și mai tare într-un con de umbră alte diagnostice. 

Maria Gemescu: Am făcut și eu o analiză a discursurilor pe care le-am văzut în mass-media sau în diverse social media. În general, le-am văzut centrate pe anxietate, depresie, dificultăți de cuplu, depresie postpartum, tematici care sunt acum popularizate, și mai puțin despre schizofrenie și despre alte boli psihice care, de multe ori, necesită un tratament mai complex. 

Ion Tarara între stupi, fotografiat de fiica sa.

M.S.: În film, îl vedem pe tatăl Andrei având, pe lângă serviciu, o ocupație care pare să-l absoarbă cu totul, să-l împlinească și să-i dea sens: stupăritul. Cât de importantă este activitatea ocupațională pentru sănătatea psihică?

M.G.: Când facem o evaluare a unui caz, ne uităm și la statusul ocupațional, evaluăm statusul de activitate, vedem dacă persoana este șomeră, ori studentă, evaluăm în tandem și statusul economic, astfel încât să putem vedea care sunt zonele care necesită intervenție. Zona ocupațională este foarte importantă, este un pilon care nu ar trebui neglijat, pentru că, atunci când bolnavul se stabilizează prin terapie și medicație, începe să-și dorească să se manifeste și ca membru al societății, să se simtă integrat și valorizat. 

Această activitate ocupațională are și rolul de a organiza ritmul circadian, adică orele la care persoana lucrează – ele sunt foarte importante pentru stabilitatea emoțională. E necesar ca pacientul să aibă un ritm de viață asimilat cu cel al persoanelor de lângă el, astfel încât să nu existe o ruptură, de tipul eu sunt aici, iar voi, restul, fără diagnostic, sunteți acolo. E interesant de văzut, în film, cum în final, Ion Tarara discută cu colegii de serviciu electricieni – e o scenă din care poți să-ți dai seama că starea lui psihică, emoțională, este, în acel moment, tonică, îl energizează. 

Andra mică și Ion, în centrul orașului natal, Giurgiu. Foto: arhiva personală.

Andra Tarara: Aș mai adăuga și că în ateliere, cum a zis Maria mai devreme, focusul nostru în proiect a fost tocmai comunitatea din jurul pacientului, pornind de la ideea că nu trebuie să-l învățăm pe pacient să-și poarte mai bine boala, ci pe cei din jur. 

Una dintre colegele noastre lucrează la un centru rezidențial pentru femei în Milcov, unde pacienții sunt internați pe termen lung. Una dintre observațiile primelor întâlniri a fost asta, că toate femeile internate acolo și-au manifestat dorința de a avea activitate, de a lucra. A apărut recurent nevoia de a munci, de a se face utile pentru societate, își doreau să aibă o activitate de pe urma căreia să simtă că dau ceva mai departe, nu doar așa, să se afle în treabă. Între timp, din acest grup de terapie s-a format un grup de croitorie, tocmai din nevoia asta, importantă, dar nesatisfăcută când am ajuns noi acolo. 

M.S.: Cum ar trebui să se comporte apropiații cu un om care suferă de o boală psihică?

Maria Gemescu: Empatia, căldura afectivă, construcția unui mediu în care persoana se simte primită, aceptată, în siguranță, așa cum este ea și așa cum ar putea să devină ea, cu tot ce vine la pachet cu o boală psihică, contribuie la stabilizarea stării de sănătate. De altfel, sunt niște ingrediente-cheie care trebuie să existe într-o familie armonioasă încă de când cineva apare în acea familie, ele pot fi insuflate conștient. 

În același timp, boala nu trebuie negată, nu trebuie evitate discuțiile despre diagnostic, nu ne comportăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ci ca și cum știm ce se întâmplă, ne asumăm ce se întâmplă, suntem informați și pregătiți în legătură cu orice s-ar putea întâmpla – important este că suntem împreună. Aceasta este o atitudine sănătoasă, de conținere – persoana simte că aparține în continuare acelei familii, așa cum este, cu noile provocări care apar în viața sa.

M.S.: Andra, la finalul filmului, îl îndemni pe tatăl tău să țipe și începi tu, pentru a-i da curaj. Cu alte cuvinte, îl inviți să se elibereze de povară, e o terapie prin manifestare?

Andra Tarara: Când s-a întâmplat, a fost destul de spontan. Da, ăsta e sensul – de a se exprima, de a nu mai ține problemele în tine, hai să dăm afară totul, chiar dacă nu într-un mod articulat, chiar dacă nu tot timpul. 

După ce totul s-a terminat și lucram la montajul filmului, mi-a venit în minte ce spunea R.D. Laing, acel  autor „antipsihiatru” pe care tata îl menționează în film. Nu e un autor care să-mi placă, neapărat, dar citatul ăsta e simpatic: „Where can you scream? It’s a serious question: where can you go in society and scream?”. 

Trăim într-o societate în care, uneori, e greu să te exprimi. Chiar așa? În ce context poți să țipi și să fie OK? Că nu prea poți, de fapt.