Foto: Fabrizio Villa / Getty Images

Palazzina LAF: oțel, sudoare și trădare. O discuție cu Michele Riondino30 min read

De Radu Stochița 14.03.2024

„Palazzina LAF” spune povestea fostei oțelării ILVA din Taranto, Italia, un loc unde mai bine de 85 de persoane au fost private de libertate și de dreptul de-a munci. Regizorul, un localnic, reflectă asupra impactului pe care oțelăria l-a avut asupra oamenilor din acea zonă săracă, în care „ori munceai la ILVA, ori mureai de foame”.

La aniversarea de 100 de ani, Institutului Italian de Cultură din București a adus, în București, Iași sau Timișoara, în cadrul unei noi ediții a festivalului Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România,// „Visuali Italiane 2024 – Bucarest”, iicbucarest.esteri.it // filme cu subiecte de muncă, gen, identitate. Printre acestea, Palazzina LAF, de Michele Riondino, cu care am stat de vorbă după vizionarea de duminică, 12 martie, de la Cinematograful MȚR. 

Filmul spune povestea muncitorilor din cea mai mare oțelărie europeană, ILVA Taranto, și a comportamentul abuziv la care o parte dintre aceștia au fost supuși de conducere. Palazzina LAF (2024) îl situează pe Michele Riondino, unul dintre cei mai iubiți actori din noul val italian, atât în fața, cât și în spatele camerei. Riondino se întoarce la originile filmului activist care analizează relațiile socio-economice, fără a se feri din a lovi în forțele care sunt privite ca aducătoare de schimbare, precum ar fi sindicatele.

Palazzina LAF a pornit de la istoria personală a regizorului, pe care a discutat-o în mare detaliu în sala de la Muzeul Național al Țăranului Român. Se află pentru prima dată în România și a rămas uimit de curiozitatea publicului față de povestea unui grup de lucrători din cadrul celui mai mare complex siderurgic european, aflat în orașul Taranto din Italia.

Muncitori vs muncitori

Povestea îl urmărește pe Caterino, jucat de însuși Michele Riondino, lucrător în oțelăria din Taranto, în departamentul de cocserie – poate cel mai mizerabil din întreaga fabrică. Caterino își sacrifică sănătatea fizică pentru un venit pe care mai apoi îl aduce într-o casă aflată la periferia orașului, pe care o împarte cu iubita sa, imigrantă din Albania.

Încurajat de conducere, după ce aceștia l-au observat ca fiind critic față de sindicatul din fabrică, dar și motivat de precaritatea financiară în care se afla, Caterino acceptă să-și spioneze colegii, pentru a identifica „elementele subversive”. În schimbul spionajului, Caterino primește bani în plus și o mașină – un simbol al unei persoane care s-a ajuns și nu trebuie să mai ia autobuzul spre muncă cu restul muncitorilor. 

Pentru că cei din conducerea fabricii nu tolerau dizidența, fiecare om care se opunea ajungea să fie trimis în Palazzina LAF – clădirea LAF. LAF este de fap o parte dezafectată a fabricii, acolo unde se lamina oțelul la rece (laminare a freddo), dar care acum e folosită doar pentru a-i trimite acolo pe oamenii care nu au putut fi concediați și pe care conducerea dorește să-i umilească. Caterino se confruntă cu multiple mustrări de conștiință, ajunge să se apropie de oamenii din Palazzina LAF, doar ca, din nou și din nou, să-i trădeze conducerii.

Foto: NurPhoto via Getty Images

Siderurgia italiană, de la mândrie la dramă

Michele Riondino mi-a spus, într-o discuție în afara muzeului, că filmul a venit ca o „nevoie de-a spune istoria în jurul căreia s-a învârtit și continuă să se învârte viața mea de familie. Ai mei au lucrat în oțelărie, la ILVA Taranto, iar atunci când mergeam cu tata la o pizza, știam că are liber de la lucru. Totul era despre oțelărie”.

Precum în România, industria siderurgică italiană a avut de suferit din cauza producției mult mai ieftine din țări precum China, Turcia sau India. Oțelăria ILVA, care între timp se numește Acciaierie d’Italia, a reprezentat pentru generații de muncitori „un model de evoluție economică, dar și de identificare”. Riondino spune că „oamenii erau mândri să lucreze la ILVA, mai ales că în Sud nu existau prea multe oportunități de angajare. Ori lucrări la ILVA, ori mureai de foame.”

Compania de stat ILVA datează din 1905 și a deținut mai multe fabrici în Italia pe tot parcursul secolului trecut. Ea a început construcția complexului siderurgic din Taranto în 1960, iar cinci ani mai târziu deschidea porțile pentru zeci de mii de angajați. Repetatele crize ale energiei, dar și tranziția post-1989 a unei lumi în care neoliberalismul și globalismul erau privite ca noua ordine naturală, au reprezentat momente critice pentru ILVA. Oțelăria a fost pasată de la stânga la dreapta, vândută de statul italian grupului privat Riva, preluată apoi de francezo-indienii de la Arcelor-Mittal, pentru ca în 2024 să fie luată înapoi de Italia.

ILVA Taranto nu a fost doar un monument de mândrie al industriașilor, ci și un dezastru de mediu, care a dus la un număr ridicat de morți care ar fi putut fi prevenite. Vaporii, pulberile și substanțele pe care oțelăria le-a aruncat în mediul înconjurător au dus la contaminarea populației și la o creștere a numărului mare de cazuri de cancer. Michele Riondino se declară de câteva ori în sală un „activist pentru mediu. Dar nu orice tip de activist pentru mediu, deoarece întotdeauna raportez tot activismul meu la partea socio-economică și la modul în care s-a ajuns aici. Nu este de ajuns să închizi o fabrică, când ai oameni care depind de ea.”

Impactul oțelăriei ILVA asupra mediului nu a fost ignorat la nivel european. În 2013-2014, Comisia Europeană punea presiuni pe statul Italian să reducă emisiile de carbon de la oțelărie și să se asigure că standardele de producție sunt în linie cu cele ale Directivei referitoare la emisii industriale.// „Environment: European Commission urges Italy to address severe pollution issues at Europe’s biggest steel plan”, ec.europa.eu //

La finalul anului 2022, parte a Programului de Tranziție Justă, Italia a primit un miliard EUR pentru a promova tranziția către producție verde, iar parte din bani au fost destinați pentru Taranto. Alegerea nu este aleatorie, ci vine din nevoia reală de-a îmbunătăți zona, puternic afectată de poluarea din oțelărie, dar și de-a oferi o altă posibilitate de angajare localnicilor.// „EU Cohesion Policy: €1 billion for a just climate transition in Italy”, ec.europa.eu //

Foto: NurPhoto via Getty Images

Dincolo de drama de mediu

Povestea filmului Palazzina LAF pleacă de la restructurările care au survenit în anii 1990, ca răspuns la dificultățile cu care se confrunta industria oțelului. Deschiderea către alte piețe, dar și privatizarea fabricii în 1989, au permis unui nou mod de raportare la muncitori să ia locul ordinii trecute, „faci ce-ți spune șeful” – după cum menționează și regizorul.

Privatizarea ILVA a adus la conducerea întreprinderii oameni ce erau interesați de reducerea costurilor cu producția, în principal cu personalul calificat. Cum oamenii nu puteau fi înlăturați cu ușurință, pentru că erau protejați de lege, conducerea îi încuia în Palazzina LAF, dar nu le dădea nimic de făcut. Practic, angajații erau forțați să stea toată ziua fără activitate. Acest caz de mobbing și de privare de la exercitarea dreptului la muncă (o încălcare a Constituției Italiene) a devenit subiectul unor anchete în anii 1990 din Italia și a fost foarte popularizat în media din acea perioadă.

De ce nu și-au dat oamenii demisia?

În sala de la MȚR, se aprind discuțiile pe tema concedierii și demisiei. Un tânăr, dar și o bătrână, un adevărat mix generațional, sunt interesați „de ce nu și-au dat oamenii demisia, dacă au văzut modul în care erau tratați?” Riondino a explicat că până în anii 2012-2015, legea muncii nu permitea angajatorilor să concedieze lucrătorii fără un motiv bine întemeiat – situație valabilă și pentru România actuală. 

Analiza legislației muncii atrage și interesul unui grup de italieni care sunt apropiați de Ambasada Italiei de la București și comentează dezastrul pe care schimbarea acelei legi a reprezentat-o. Sentimentele, din partea vorbitorilor de română, sunt diferite, iar vârstnica se bucură că s-a schimbat legea. Riondino spune că „trebuie totuși să fim atenți la ceea ce ne dorim. Fără a ne gândi la implicații, totul poate suna bine în teorie – să nu fie nevoie de hârțogărie multă ca să-ți gestionezi firma –, doar că schimbarea legii a contribuit mai mult la inbalansul de putere dintre angajați și conducere”.

Înainte de-a fi dați afară, conform legii anterioare, oamenilor trebuia să li se găsească un loc de muncă în fabrică, să li se ofere posibilitatea de a se reconverti. Regizorul spune că „măsura a fost folosită abuziv, în principal împotriva celor mai vocali, care semnalau problemele din fabrică, dar și împotriva unor persoane ce nu erau pe placul managementului”. Printr-un simplu act, lucrătorii erau mutați din orice seceia, inclusiv din secretariatul managerului în Palazzina LAF, unde li se plăteau salariile, dar nu se oferea nimic de muncă.

„Din când în când, conducerea se ducea pe acolo pentru a le oferi locuri de muncă. Problema nu era că fabrica trebuia să reducă numărul de ingineri, de statisticieni sau de informaticieni, ci că trebuiau să fie angajați nepoți, unchi, fii pe posturile pe care acești oameni calificați le ocupau. Când veneau ofertele de angajare mereu erau inferioare nivelului de pregătire – cum să te duci, ca inginer, de care, repet, era nevoie să lucrezi ca macaragiu, când tu te-ai pregătit să fii inginer?”, spune regizorul.

Discuțiile se reaprind în sală, iar oamenii vorbesc despre cum în ziua de astăzi faci o facultate, îți dai interesul și ajungi să lucrezi pe un job necalificat, deoarece „nu ai loc de alții” (vorbele unui cetățean). Regizorul participă activ la discuție și privește situația ca o „reducere a demnității lucrătorilor, pentru care, indiferent de cât de specializați și pregătiți ar fi, nu mai este nimic accesibil în afară de joburi necalificate”.

Din sală, o doamnă a început să vorbească în română-italiană despre experiența proprie din perioada comunistă, când a fost doi ani fără muncă, iar alții i se alătură în a-și spune poveștile. Riondino remarcă însă că „tradiția comunistă italiană este foarte diferită. Comunismul italian a încercat să se separe de tradiția sovietică”.

Totuși, pentru mulți povestea, precum explică și Riondino, „rămâne complexă. Până și oameni din familia mea care au lucrat acolo în fabrică îi priveau pe cei din Palazzina LAF ca privilegiați.”

Scurtă discuție cu Michele Riondino

Am reușit să vorbesc pentru câteva minute cu regizorul filmului și să-l întreb despre motivele care l-au determinat să spună această poveste. 

Mindcraft Stories: Cum a decurs procesul de-a face acest film?

Michele Riondino: Procesul de cercetare a început în familie, dar apoi s-a extins în fabrică. Există cărți, există reportaje, dar am simțit nevoia să intru în fabrică și să vorbesc cu oamenii care au lucrat în fabrică. Am aflat pentru prima dată despre Palazzina LAF din poveștile pe care le aveam cu rudele mele –toate au lucrat în oțelăria ILVA. Tatăl meu, unchii mei îmi povesteau despre acei muncitori și-i portretizau ca pe niște leneși ce meritau să fie pedepsiți pentru că nu voiau să lucreze.

Am vorbit și cu oamenii care au fost la Palazzina LAF, pe care chiar Tribunalul a definit-o ca un ospiciu. Am aceste povești în contradictoriu, rudele care-mi spuneau că sunt leneși și muncitori ce menționau pedeapsa.

M.S.: Cum au fost schimbate discuțiile din familie după acest caz?

M.R.: Nu doar în familie, dar chiar și în Taranto, orașul meu. Nu toți oamenii din oraș cunosc povestea adevărată de la Palazzina LAF, din perspectiva muncitorilor. Oamenii, precum era și cazul rudelor mele, se raportau la ei ca fiind leneși. Acum s-au schimbat perspectivele, oamenii își pun întrebări referitoare la strategia companiei, care se folosea de acești lucrători pe care nu-i puteau concedia pentru a-i antagoniza pe muncitori între ei.”

M.S.: Oamenii din România nu cunosc importanța oțelăriei de la Taranto. Cum i-ai descrie importanța pentru oameni din zonă?

M.R.: Oțelăria era ce mai mare din Europa, iar Taranto a avut ani de aur, deoarece a venit cu locuri de muncă, cu bani. Există un sentiment de apartenență, de mândrie, chiar față de oțelărie. Filmul meu arată că acest raport a devenit bolnav în ultimii ani, mai ales că s-a crezut foarte mult în progresul fabricii, dar și al localității. Totuși, capitalismul a fost cel care a lovit în bunăstare și a transformat acest raport în umilință. Astăzi, la Taranto, avem o problemă, deoarece ori lucrezi acolo, ori mori de foame.

M.S.: În film se discută în principal despre situația lucrătorilor, iar impactul asupra mediului este menționat sporadic. Or discuțiile despre ILVA în principal sunt despre mediu. De ce discuția despre sănătate nu este centrală filmului?

M.R.: Astăzi există un proces care are ca temă problema sănătății. Eu mă ocup de ani buni de astfel de probleme de mediu și sunt un activist pentru mediul curat, dar cred că problema de mediu pe care o avem astăzi și naște din capitalism și din relațiile de muncă pe care acesta le-a creat în ultimele decenii. Când am anunțat că vreau să fac un film despre fabrica ILVA, cu toții se așteptau să vorbesc în mare parte, dacă nu exclusiv, despre problemele de mediu.

Problemele de mediu există, doar că noi încă nu cunoaștem îndeajuns de bine situația lucrătorilor din fabrică. Oamenii nu știu ce înseamnă munca de siderurgist, nu înțeleg riscurile, dar nici relațiile de putere. Ar fi fost de prisos să discut despre aceleași probleme de mediu pe care le cunoaștem deja cu toții fără să aduc relațiile de muncă în discuție.

M.S.: Care este semnificația acestui film în acest moment istoric în care avem o ascensiune a extremei drepte?

M.R.: Intenția mea este de-a atrage atenția asupra condițiilor de muncă ale lucrătorilor. Noi nu ne cunoaștem fabricile, eu n-am știut niciodată care a fost munca tatălui meu, chiar dacă el a muncit acolo pentru toată viața.

Există o problemă reală, deoarece situația lucrătorilor rămâne periferică. Politicienii nu doar că nu cunosc fabricile sau locurile de muncă, dar nici nu doresc să afle realitatea. Pe acest fond, extrema dreaptă are cale liberă să-i ia alături pe cei care sunt neglijați.

M.S.: De unde te-ai inspirat în a face acest film? Există o tradiție veche italiană, atât în literatură, film, dar și în mediul academic?

M.R.: Nu a pornit chiar de la teoriile operaism-ului italian, doar că sunt puternic legat de cultura clasei muncitoare. Funcționam și funcționez în continuare în ritmul fabricii. Cred că dacă un lucrător este fericit să lucreze în fabrică, este un avantaj atât pentru sine, cât și pentru localitate, dar și pentru fabrică. Astăzi singurul avantaj rămâne în mâinile capitalului.

M.S.: Cum a fost perceput filmul în Italia, față de România?

M.R.: Globalizarea a creat neoliberalismul ceea ce a dus la o diluare a legilor caree reglementează raportul dintre cel care muncește și cel care-ți oferă de muncă. În actualul sistem, regulile rămân la nivel minimal sau poate nu există, iar angajatorul sau marele capital decide ce vrea să facă cu fabrica. Este foarte multă libertate pentru cei care au puterea economică, dar foarte puțină pentru clasa muncitoare.

Nu mai există un echilibru în momentul de față, iar filmul meu acolo atrage atenția. Lucrătorii sunt reduși la simpli oameni ce execută sarcinile fără demnitate, iar prosperitatea și siguranța în raporturile de muncă este pusă sub semnul întrebării.

*

Acesta este momentul în care discuția a fost întreruptă de mai multe persoane curioase, care vor nu doar poze cu regizorul, dar și să-l întrebe mai multe despre Italia, Taranto și oțelărie. Un cuplu se apropie și povestește experiența tatălui lor, care-a plecat din România în urmă cu aproape 20 de ani și-a ajuns să lucreze în oțelăria ILVA. Nu știau despre Palazzina LAF, dar își amintesc poveștile tatălui – poluarea, impactul masiv asupra sănătății și lipsa de oportunități din zonă.

În acest tumult de întrebări și discuții, Riondino atrage atenția, cum a făcut și în sală „la nevoia de-a face film în beneficiul oamenilor și, în principal, al muncitorilor. Trebuie să ne cunoaștem fabricile și să arătăm adevărul.”



Text de

Radu Stochița

Radu Stochița este jurnalist freelancer și a scris despre tech, economie și lumea muncii pentru Hotnews, Libertatea, Jacobin, Nation, Al Jazeera. În paralel, face cercetare economică pentru Cartel ALFA. Radu a absolvit Bowdoin College, din SUA, și este Watson Fellow.

CULTURĂ|POPCRAFT

Dark Matter: Altă viață

De
Dacă ai putea să călătorești în universuri paralele, ce viață ți-ar plăcea să ai? Om de știință? Familist? Popstar? Dark Matter le încearcă pe toate.
SOCIETATE|MS TALKS

Cum să construiești locuințe accesibile în comunități vulnerabile prin puterea voluntariatului

De
De aproape 30 de ani, Habitat for Humanity România reușește să construiască un acasă pentru fiecare.
CULTURĂ|GAMING

Academia de Counter-Strike: Un club de esports din România pregătește viitorii pro gameri

De
Unul din cele mai mari branduri din zona de e-sports din ultimii ani de la noi concurează acum și cu o echipă de juniori
CULTURĂ|SCIENCE OF FOOD

Microidentitate gastronomică națională: metode de acrire a ciorbelor

De
Nelipsită astăzi de pe mesele românilor, ciorba este punctul central al bucătăriei tradiționale. Românii o prepară cu orice, de la ierburile din flora spontană la vișine, și de la mațe de miel la aguridă. Iar dintre toate tipurile disponibile, borșul stă la loc de cinste.