Shazam!: Fury of the Gods. Magie bleagă

Supereroul, care nici în al doilea film nu folosește aplicația cu același nume (cât mai trebuie să așteptăm gluma asta?), a rămas, în mod neverosimil, la fel de imatur.

Cred că știi și tu prea bine problemele și haosul francizei DC Extended Universe. Batman vs. Superman și Justice League, cu Ben Affleck în rolul lui Batman, au fost un terci între „Hai să vedem dacă Zack Snyder poate face neo-noir în stilul lui Christopher Nolan” vs. „Băgăm și niște glume ca în Avengers?”. Cele două Wonder Woman și primul Aquaman au semănat cu niște producții originale Netflix cu buget mediu, iar despre Suicide Squad, cel din 2016, nu mai am nicio glumă, s-au dat toate. 

Apoi, în 2019, a apărut Shazam!, regizat de David F. Sandberg, rodat în genul horror (vezi seria The Conjuring, spre exemplu) – un film atât de bine făcut și diferit ca stil față de precedentele, că n-aș fi crezut că într-adevăr a fost produs de același Peter Safran (Aquaman). 

Anii au trecut, The Batman, de data asta cu Robert Pattinson, e în continuare nesatisfăcător, dar măcar a venit un reboot distractiv la The Suicide Squad, regizat de meșterul James Gunn (responsabil, printre altele, cu trilogia Guardians of the Galaxy).

În tot acest haos creativ din birourile Warner Bros., a apărut la streaming Shazam! Fury of the Gods, care îți va confirma temerile rămase în urma primului: niște zei vor fi supărați, până la urmă, pe puterile dobândite de Billy. 

Astfel, Hespera (Dame Helen Mirren) și Kalypso (Lucy Liu), fiicele titanului Atlas, vin pe Pământ să recupereze toiagul rupt în două al Magicianului (Djimon Hounsou), pentru a-și redobândi puterile supranaturale și a-și reface regatul (da, sunt câteva momente în care vei verifica dacă nu cumva te uiți la Harry Potter). Kalypso vrea să facă asta, însă, pe Pământ și, bineînțeles, oamenii ar fi exterminați. 

Mirren și Liu, îmbrăcate în costume spartane, sunt intimidante și captivante în interpretări. La fel și sora lor mai mică, Anne aka Antheia (Rachel Zegler, din West Side Story), colega de liceu de care Billy se îndrăgostește. Iar conflictele dintre cele trei sunt suficient de imprevizibile, încât să te țină în suspans până la un deznodământ greu de bănuit, dar și un cameo splendid.

Billy, în schimb, are și niște spaime și frustrări personale pe care trebuie să le rezolve. A ajuns aproape să împlinească 18 ani, iar asta înseamnă că viitorul în cadrul familiei lui adoptive e incert. În același timp, e cam control freak cu ceilalți frați vitregi, când vine vorba despre micul lor start-up de supereroi. Serios, chiar se comportă ca un manager sau team leader, iar treaba asta îi cam stresează pe ceilalți. Pe de altă parte, lui îi provoacă un sentiment al imposturii. Toate aceste lucruri vor influența comportamentul și alegerile personajelor, iar momentele melodramatice sunt benigne, deloc ridicole sau superficiale.

Unde greșește scenariul? Acest al doilea Shazam e prea repetitiv și prea lung. Și poate că are și niște ambiții CGI prea mari față de primul. Cu vreo treizeci de minute în minus, ar fi scăpat de câteva scene de acțiune (în principiu, prea multe întâlniri între eroii noștri și răufăcători) și intrigi secundare care m-au plictisit și ar fi fost o „grenadă” concentrată, pentru că are cam tot ce-i trebuie: umor imatur, fie de situație, fie satiric, melodramă care nu te face să-ți dai ochii peste cap și un conflict solid. 

E, totuși, un film care nu pică în excesele obișnuite ale genului (fie bravado à la Suicide Squad, fie sobrietate à la Batman) și e printre cele mai prietenoase cu targetul de vârstă 12-18 ani – cu atât mai importante sunt, în economia filmului, interpretările autentice și hotărâte ale lui Mirren și Liu. Mai mult, aș zice că e o poveste despre outsideri, în care eroii sunt niște puști uitați de societatea convențională.

CITEȘTE ȘI: Black Adam: Supereroii mei minte nu are

De fapt, dacă, în general, pot spune despre multe seriale că ar fi fost mai eficiente dacă ar fi fost făcute film, cu Shazam e tocmai invers: e acel exemplu foarte rar de film care merita făcut serial, pentru că personajele au potențial și multe nuanțe de caracter. Anxietățile fiecărui puști, care își dorește să meargă pe drumul lui, ar fi fost exploatate mai eficient astfel. În schimb, câțiva dintre ei nu au ambiții suficient de distincte și atenția asupra lor e prea fugitivă pentru a-ți menține interesul. De fapt, unii dintre ei sunt reduși la un singur lucru: Mary are o pasiune pentru chimia organică, Pedro e gay, punct.

Sandberg are, la rândul lui, câteva stângăcii. Cadrele sunt, în general, fără dinamică, cu personajele așezate central, iar scenele de acțiune nu prea au amploare. Încăpățânarea celor de la Warner Bros. de a transforma Shazam într-un fel de Ant-Man sau Spider-Man, care se confruntă cu inamici colosali, eventual intergalactici, e fie prea grăbită (Shazam e la fel de „copil” ca în primul film, deși Billy e evident mai matur), fie destinată eșecului, într-un ocean cu supereroi care nu prea mai au particularități. Revin la Gunn, care a înțeles acest lucru, și nu i-a pus pe „gardieni” în situații pretențioase. La fel ar trebui să se întâmple și cu Shazam. Până la urmă, să salvezi planeta de la distrugere cu un toiag magic și câteva pungi de bomboane Skittles e, totuși, o glumă. 

Disponibil pe HBO Max | Per total: 5/10 | Știință & Tehnologie: 5/10