Știința și arta: idei noi, dar și dileme etice și estetice 

Șapte lucruri despre artă și știință pe care le-am aflat de la Floriama Cândea înaintea vernisajului expoziției „The Somatist, the Entropist and the Skeptic”

În vară, când am vizitat atelierul de la Malmaison în care Floriama Cândea experimenta cu diverși senzori dintre cei pe care-i găsești în ceasurile sau telefoanele smart, mi-a înregistrat amprenta cu ajutorul unui cititor de amprente. Planul Floriamei era de a crea o lucrare care să poată fi activată doar de cele 1.000 de persoane (sau, mai exact, de amprente) înregistrate de acel senzor.

La finalul lui noiembrie, când am ajuns la Rezidența9,Detalii despre galerie pe facebook.com unde, până pe 20 decembrie, sunt expuse lucrările expoziției The Somatist, the Entropist and the Skeptic, mi-a luat ceva timp până să găsesc degetul înregistrat și să activez lucrarea. Nu se punea problema să-mi amintesc, și nici faptul că există o ușoară întârziere până lucrarea se activează, de șase-șapte secunde, n-a ajutat. Dar l-am găsit și instalația s-a activat, ceea ce înseamnă că voi putea oricând să mă joc cu ea într-o expoziție.

Floriama – care a expus lucrarea și la Timișoara –, avea adunate deja circa 200 de amprente. Acum senzorul este amplasat într-un pulsoximetru, pentru a preveni intrarea luminii. Datele numerice ale amprentei sunt transformate în frecvențe audio, care mișcă un lichid într-o tavă, amplasată deasupra unui difuzor de sunet, și creează o amprentă vizuală. Cine nu și-a înregistrat amprenta înainte, poate să o facă încă – în limita celor 1.000 de sloturi disponibile – apăsând un buton albastrul și urmând instrucțiunile expuse lângă lucrare.

Foto: Tudor Popa

Floriama este membră a grupului de artiști Qolony,Detalii pe qolony.eu care își propune să acționeze ca o punte între profesioniștii din artă, știință și tehnologie. La Rezidența9 expune, alături de Sabina Suru și Cătălin Creţu, ajutați de programatorul Cristian Balaș, o serie de instalații interactive care explorează felul în care oamenii reacționează la noile tehnologii nu doar la nivel fizic, ci și psihologic și relațional.

Am vorbit cu ea despre arta inspirată de știință, despre artiștii care lucrează cu cercetători, despre limitările estetice și etice ale noilor forme de exprimare artistică și despre felul în care se schimbă conceptul de autor.

Arta interactivă are nevoie de public

„Publicul joacă un rol esențial în expoziția noastră. Preluăm niște date, fie ale parametrilor fiziologici, fie doar imagini, și le transferăm mai departe în instalațiile noastre. Unele dintre ele sunt interpretate cinetic, transformăm pulsul cardiac în valuri sau într-un puls al unor frunze. Sau transformăm imaginile mâinilor într-un video generativ care se construiește cadru cu cadru, cu fiecare mână a oamenilor din public, mediat de un algoritm de mașini learning care a fost antrenat luni de zile pe baza de imagini fotografice analogice ale Sabinei Suru. Se aplică și o morphare, care fluidizează imaginea, ca să nu arate ca un slideshow și, în paralel, este afișată șio cheie de criptare, pe un monitor, astfel încât să te găsești în video-ul final.

Algoritmul din expoziție este învățat să creeze videouri care seamănă izbitor de bine cu videourile Sabinei Suru. Ea se joacă foarte mult cu paralela dintre analog și digital. Într-un proiect mai vechi, a descompus un video digital în cadre pe care le-a printat la o imprimantă, apoi a rescanat foile și a regenerat un video. A obținut un efect de glitch analog, de la erorile pe care le dă imprimanta, liniuțe, punctulețe, aberații cromatice.”

Foto: Tudor Popa

Definiția autorului s-ar putea schimba din cauza AI-ului

„Ne jucăm cu ideile astea despre cine este autorul în tipul ăsta de lucrări. Artistul, algoritmul, AI-ul? Sau poate este publicul. Pentru că depinde cum își ține mâna cel care interacționează cu lucrarea. Sau ar putea să facă ceva creativ. Am avut o situație, în care, deși instrucțiunile ziceau clar «Pune-ți mâna în fața camerei și mișcați-o 30 de secunde», cineva a băgat capul. Și era un spațiu destul de strâmt, greu accesibil, omul chiar s-a chinuit mult să facă asta.

Ideea de dimensiune auctorială se îndreaptă, treptat, către o zonă în care autorship-ul este colectiv. În fond, trăim într-o perioadă în care foarte multe lucruri care sunt open source, toți contribuim la un amalgam de date și de informații, inclusiv în zona creativă. Toți suntem pe Instagram.”

Proiectele artistice vor fi tot mai des unele colaborative

„Am vrut să facem o singură instalație, la care să participăm cu toții. Treptat, ne-am depărtat de la ideea originală, în funcție de ce experimente a făcut fiecare. Nu s-au mai legat atât de bine într-o singură instalație și ne-am decis să le păstrăm așa cum sunt. În fond, e un proces creativ: așa am lucrat, așa s-a întâmplat să arate lucrările.

Fiecare are niște skill-uri. Noi, artiștii, emitem concepte, dar poate nu știm să le executăm foarte bine. Unele idei s-au modificat în funcție de ce discuții am avut sau de propunerile venite de la programator. Că poate am vrut ceva, dacă el ne-a spus: «Nu se poate face așa, v-ați dus prea departe». 

Este o muncă colaborativă, autorul începe să iasă de sub aură de artist, să devină din în ce mai colectiv. E cumva firesc, este una dintre posibilele și plauzibilele direcții de dezvoltare a societății, să fie mai orientată spre comunitate.”

Foto: Tudor Popa

Arta clasică nu va fi înlocuită, noua artă va aduce experiențe diferite

„Nu cred că restul mediilor artistice sunt niște medii pe moarte. În continuare au o estetică care e valid și care funcționează, oamenii au nevoie și de tipul ăla de estetică. Arta care implică știința are alt fel de estetică. 

Personal, câteodată găsesc că există niște lipsuri în tipul de estetică abordat de zona asta de art & science, că poate este prea multă comunicare științifică, iar felul în care e receptată de public nu e chiar o experiență estetică, cum e în fața unei unei picturi. 

Dar nu cred că există o definiție atât de clară a artei care să spună că trebuie să genereze experiență estetică. Trebuie să genereze o experiență câteodată mai estetică, câteodată mai conceptuală, câteodată îți transmite altceva.” 

Bioarta e domeniul care o pasionează cel mai mult pe Floriama Cândea

„Am ajuns să fac instalațiile de acum pornind dinspre o zonă care mă interesează în continuare foarte mult, cea de bioartă, lucratul cu materia vie, cu celule și bacterii. Doar că estetica de bioart mi se pare limitativă, seamănă prea mult cu orice experiment de laborator. Am vrut să nu mai expun doar niște cutii Petri în care am fixat într-o formaldehidă trei celule sau un material bio, îmi doream să construiesc ceva, să fac un incubator care să nu mai arate ca incubatorul din laborator. Așa am ajuns să lucrez cu senzori, din dorința asta de a construi set-up-uri în care să expui niște obiecte care să nu mai aibă estetica clară de laborator.

Am avut un proiect cu frunze în care am crescut celule animale. Pentru că frunzele aveau o structură tridimensională, celulele se ascundeau în ea cât puteau ele de bine, au fost vizibile doar la microscopul electronic de fluorescență. Am fost puțin tristă de rezultatul în sine: dacă vezi o frunză în care am crescut celule, arată ca o frunză. Încă mai lucrez la proiectul ăsta, cu alt cercetător, încerc să creez niște clustere de celule care să fie colorate diferențiat. Să creez niște melanoame, niște alunițe pe frunze, care să le dea identitate, să fac niște alunițe de origine umană, animală pe țesut vegetal.”

CITEȘTE ȘI: Fusion AIR, sau când arta se întâlnește cu cercetarea științifică 

Foto: Tudor Popa

Ce caută cercetătorii în artă?

„Am construi Qolony ca un ONG și pentru că eram un colectiv de artiști care ne-am dorit să lucrăm cu cercetători. Și dacă noi avem această nevoie, în mod sigur mai sunt și alți artiști care ar putea să aibă nevoie de tipul acesta de platformă. La început a fost un proiect, cu un cercetător, după, doi cercetători și acum e un colectiv în creștere.

Vizitele în institute sunt foarte inspiraționale. Cercetătorul o să-ți prezinte ce face, munca lui. Și, de cele mai multe ori, ce-mi imaginam eu că face respectivul cercetător doar uitându-mă pe site nu avea treabă cu realitatea. Foarte multe idei îmi vin după ce văd laboratorul sau materialele cu care lucrează. Am o idee incipientă, ajung acolo și, deodată, se reconfigurează, se reașează altfel.

E interesant și pentru ei. Poate nu tot timpul, poate au și reacții de genul: «Dar de ce vrei să crești celule pe frunze?», dar cred că în momentul în care își dau seama că există niște provocări acolo, că este o parte din cercetare, chiar dacă rezultatul este foarte speculativ și nu are o aplicabilitate directă în industrie, își câștigă și ei entuziasmul pentru proiecte artistice.”

Noua artă ridică noi probleme etice

„Sunt fana grupării Art Critic Ensemble, au foarte multe lucrări de bioartă. Au avut o lucrare cu un tip de țesut de celule care creșteau într-un borcan și care au tot crescut în perioada expoziției. Artistul nu era prezent, iar curatorul a trebuit să vină să omoare instalația care ieșea din borcan și începuse să invadeze galeria. Mi s-a părut interesant să te gândești care e viața celulelor. Că sunt viață, le crești laborator, dar sunt dispensabile. 

Am fost într-o vizită la un institut de bioinginerie genetică, în Trieste, am observat la un moment dat cum arătau coșurile de gunoi. Și peste tot erau materii care făcuseră viață. În mod clar, etica cercetării cu material viu este foarte complexă, iar bioetica se construiește treptat, în funcție de dezvoltarea tehnologiilor.

În cazul iepurelui lui Eduardo Kac, care strălucește în întuneric, s-au ridicat multe probleme de etică, dar și de authorship. Cine deține paternitatea iepurelui? Kac spune că e al lui, că el a avut ideea, cei din institut că e al lor, că ei l-au făcut.”