Urme pe zăpadă și nisip. Un jurnal de călătorie românesc în jurul lumii60 min read

De la povești cu animale, la peisaje onirice, surprinse în toropeala tropicelor ori în frigul mușcător al nordului, exploratorul Gabriel Șerban a transpus în text și ilustrații memoriile sale de drum, întinse pe șapte ani.

Astăzi, e foarte la îndemână să faci înconjurul lumii ca turist. Te urci în avion și în câteva ore poți ajunge la capătul pământului. Însă tot acest du-te-vino, toată această forfotă umană are un preț. Poate că turismul intensiv a adus cu sine un amestec de culturi și obiceiuri adesea fascinante, însă, de multe ori, și bulversante pentru comunitățile indigene, lucru pe care l-a observat și Gabriel Șerban în însemnările sale. 

În Urme pe zăpadă și nisip,Apărută recent la Editura Filos: filospublishing.ro el vorbește despre un altfel de turism. Unul de tip slow, făcut pe îndelete, care-l ajută să surprindă în detaliu atmosfera, imaginile și obiceiurile din spatele a nenumărați kilometri bătuți pe drumuri mai mult sau mai puțin cunoscute, din Guiana Franceză și Islanda, până în Kenya, Indonezia și Peru. Își însoțește amintirile cu mici crochiuri schițate pe fugă în timpul călătoriilor, la capătul unor zile lungi și aventuroase. 

Am vorbit cu autorul despre felul în care istoria și cultura unei țări, dar și importanța de a observa fără a interveni, pot fi înțelese mai bine dincolo de aparențele atracțiilor turistice clasice, atunci când te abați de la cărarea știută și pornești pe cărări mai lăturalnice, care te pot duce până în inima junglei, prin cătune uitate de lume sau în apropierea unor fluvii învolburate. Acolo, în mijlocul naturii și al populațiilor locale, departe de sterotipuri, vei putea cunoaște în profunzime spiritul locului. 

Coperta cărții

Mindcraft Stories: Cum s-a născut cartea și cât ai lucrat la ea?

Gabriel Șerban: Inițial, au fost niște însemnări de jurnal, cu scopul de a-mi aminti ce vedeam. Am început să scriu în timpul călătoriei guieneze, acum vreo șapte ani, fără a avea nici cea mai mică intenție să însăilez notele într-o carte. Apoi, de câte ori plecam într-o călătorie, notam ce mi se întâmpla. 

Lucrul propriu-zis la carte a însumat vreo trei ani, cu multe întreruperi. 

Mai citeam din note la întoarcere unor prieteni care trăgeau de mine să le povestesc toate pățaniile și, cumva, ei m-au împins de la spate să încep să scriu. La un moment dat, când m-am întors din călătoria guineeze, am avut un articol în National Geographic destul de bine primit. Atunci mi-am dat seama că informațiile mele s-ar putea să fie valoroase și pentru alții, așa că le-am șlefuit și conturat într-o formulă mai aranjată. 

Amazon. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Fără să te gândești prea mult, cum arată primele imagini care-ți vin în minte despre fiecare dintre cele cinci zone vizitate, care alcătuiesc capitolele cărții?

G.Ș.: Guiana Franceză o percep ca pe un tablou. Faptul că eram atât de departe de orice sursă de poluare luminoasă făcea cerul nocturn să arate cu totul altfel decât îl vedem noi, chiar și în creierii munților. Era mult mai luminos, Calea Lactee se vedea extraordinar de strălucitoare, toată lumina aceea siderală se percepea oniric. Peisajul era aproape ideal.

Dragon de Komodo. Ilustrație: Gabriel Șerban

În Indonezia, deși dragonii de Komodo sunt impresionați, cel mai mult mi-a plăcut teatrul lor tradițional. O reprezentație Kecak e un fel de mix între epopeile indoneziene și obiceiurile mult mai vechi, balineze, care aveau legătură cu protecția magică a satului și cu invocarea vremii bune pentru recolte. Dansul acesta se compune dintr-o serie de cercuri concentrice pe care le execută participanții, care intonează foarte ritmat și mimează sunetul vântului, al mării și alte fenomene ale naturii. 

Nu m-am așteptat să fiu atât de impresionat de Africa și, în speță, de Kenya, pentru că sunt foarte atras de pădure. Până la urmă, mă așteptam ca savana să fie doar o câmpie uriașă, ceea ce și este, într-un fel, doar că e cu totul altfel văzută de-acolo, iar seara, imaginea ei e fantastică, cu girafe care fug la orizont și cu ploaia care stă să vină peste iarba uscată. Sunetul miliardelor de greieri care cântă e un tablou care ți se întipărește în minte și nu-l mai uiți niciodată.

Islanda, cascada Skógafoss. Foto: Gabriel Șerban

Islanda e extraordinar de frumoasă, are peisaje ireale și o vreme care ajută foarte mult la atmosferă, vălătuci de nori care se mișcă tot timpul, totul e negru și ud de ploaie. Mi-au plăcut cascadele islandeze, niște căderi enorme de apă. Însă nu pot să uit când am plecat după balene și am zărit-o pe prima dintre ele pe care, evident, n-am reușit s-o fotografiez. Am văzut doar o spinare gri, plină de zgârieturi, dar suficient de mare cât să ne impresioneze pe toți de pe vas. 

Peru, orașul Cusco. Ilustrație: Gabriel Șerban

Peru a fost atât de plin de surprize, încât și-a revendicat jumătate din carte. Abia așteptam să văd Machu Picchu, dar nu am prins o zi cu mult soare, ca să-mi apară ca într-o carte poștală, ci vreme foarte rea, care s-a dovedit a fi foarte interesantă din punct de vedere al luminii. Au fost niște cețuri care când prindeau orașul, când îi dădeau drumul, și mi l-au întipărit în memorie într-un mod personal, foarte aparte.

CITEȘTE ȘI: Călătorie în jurul omului. De la geografia continentelor la geografia ființei umane

M.S.: Sunt copleșitoare detaliile descrise în fiecare capitol. Te-ai documentat ulterior sau toate acele informații ți le-ai notat în timpul călătoriilor?

G.Ș.: De multe ori plec cu temele făcute. Dacă sunt detalii despra fauna sau flora locului, cel mai probabil mă așteptam să le găsesc sau le-am căutat cu intenție, dar sunt și o groază de alte detalii peste care dai la fața locului și despre care nu reușești să găsești suficientă informație cât ești în teren, dar știi că le vei afla în bibliotecă, la întoarcere. 

Plaja la Vik, Islanda, unde nisipul este negru. Ilustrație: Gabriel Șerban

M.S.: Fiecare capitol este însoțit de ilustrații – de la animale, la vestigii sau peisajele întâlnite pe drum. Sunt făcute în timpul călătoriei?

G.Ș.: Unele, da, însă nu toate. În schimb, toate sunt trecute pe curat. Ele nu arată atât de bine când le schițez în jurnal, rareori am timp să le desenez atât de minuțios. 

M.S.: Tu ai o diplomă de lingvist și lucrezi ca grafician. Cum s-a născut pasiunea pentru fotografie și cea pentru călătorie?

G.Ș.: Pasiunea pentru călătorie s-a născut în bibliotecă, cum se întâmplă cel mai adesea. M-am născut înainte de internet și doar frunzărind volume îmi puteam imagina ce ne așteaptă pe alte continente. De când eram copil citeam jurnale de călătorie și asta mi-a susținut apetitul pentru a explora locuri îndepărtate.

Natura mi-e un background familiar de când eram foarte mic. Sunt din Câmpina și am fost mereu aproape de pădure și de albiile câtorva râuri, astfel că orizontul natural nu mi-a lipsit în copilărie și cred că și-a pus amprenta. Nu m-am jucat foarte mult printre blocuri și betoane, cum fac copiii din București. Fugeam în pădurea de lângă casă. Bunicul meu avea obiceiul de-a cutreiera munții și, probabil, mi-a insuflat și el dragostea pentru natură și animale. 

Cât despre fotografie, ea a venit destul de firesc. Fiind înclinat spre artele vizuale și neavând nici foarte mult timp la dispoziție să desenez peisaje sau crochiuri atunci când sunt plecat, o simplă declanșare de cameră rezolva problema: apăs pe un buton și am luat cu mine peisajul. A fost un răspuns clar la întrebarea mea: cum să iau niște suveniruri vizuale? 

M.S.: Când ai început să călătorești către toate acele locuri despre care vorbești în carte, cum ți-ai stabilit itinerariul?

G.Ș.: Călătoriile descrise în carte pot fi privite ca niște episoade separate, ele au scenarii cu început și cu sfârșit. Am fixat itinerariile în funcție de lucrurile pe care voiam să le văd, dar uneori au fost și spontane. În genul ăsta de călătorie te poți aștepta la răsturnări de situații. Unele au început din curiozitatea mea de-a vedea anumite locuri despre care citisem. Dar s-a întâmplat și să merg pe urmele unui alt drumeț călător și să refac traseul lui, cum a fost, de exemplu, în Guiana Franceză. Este vorba de un francez, André Cognat, care a ajuns aici și a fost adoptat de un trib de amerindieni. Ulterior, a devenit și el șef de trib.Detalii, aici: wikipedia.org Cognat a scris câteva volume despre viața lui de indian rebotezat, pe care le-a numit AntecumeLe găsești aici: printrecarti.ro și care au ajuns și la noi, pe vremea lui Ceaușescu. 

M.S.: Care sunt obiceiurile tale de călătorie?

G.Ș.: De regulă, nu călătoresc în grupuri foarte mari, ci în doi, trei sau cel mult patru prieteni. Mai mulți nu am fost niciodată, pentru că e mai greu să stabilești o legătură autentică cu populațiile locale în momentul în care apare un grup uriaș de străini care se revarsă în comunitatea lor. Se poate isca un soi de tensiune între grupuri culturale și etnice diferite. Mi-a venit mult mai natural să mă infiltrez, să mă aclimatizez dacă suntem mai puțini numeric. E și mai ușor să fii spontan cu traseul. Plus că în genul ăsta de călătorie vrei să te însoțești cu oameni care gândesc ca tine și nu apar mari surprize și nepotriviri. 

M.S.: Ești un călător de drum lung căruia îi e frică de zborul cu avionul. Cum faci să ajungi în toate aceste locuri îndepărtate?

G.Ș.: Nu mi-am depășit niciodată frica asta, dacă aș fi avut mai mult timp la dispoziție, probabil aș fi traversat oceanul cu alte tipuri de transport. Cum însă avionul este cel mai practic, sunt obligat să mă supun stresului anxietății mele. Am și avut „norocul” unor zboruri destul de traumatizante, mai ales prin lumea a treia, unde sunt tot felul de curse interne cu avioane foarte mici, în care turbulențele se simt mult mai tare. Încerc fie să mă țin ocupat, fie să amestec toate vinurile de pe zbor, sau să mă urc în avion foarte obosit, ca să fiu sigur că dorm o mare parte din zbor. 

M.S.: Ce alte metode de călătorie ai mai folosit în drumurile tale?

G.Ș.: La destinație, de cele mai multe ori am fost fie cu mașina, fie pe jos, fie cu motorete, depinde de posibilitățile locului. În Asia, spre exemplu, e foarte simplu să te deplasezi dintr-un loc în altul pe motoretă sau scuter, pentru că e mijlocul lor de transport predilect. Dar în Guiana Franceză nici pomeneală de așa ceva, am fost dependenți de cursele lor interne, pe uscat sau pe apă. 

În cazul țărilor care au fluvii foarte mari, transportul în pirogă este la îndemână, mai ales că jungla este destul de impenetrabilă, iar apele funcționează ca un fel de autostrăzi pentru populațiile din interior. 

Prin urmare, am mers și cu monoxila,Ambarcație făcută dintr-un trunchi scobit și pe cal, și cu mașina, și pe motoretă, atât timp cât ne-a dus mai departe. Îmi place să navighez pe fluvii în pirogă, dar dacă aș avea de ales, nu aș mai face-o în sezonul secetos, așa cum s-a întâmplat în Guiana, pentru că atunci apele scad foarte mult, apar mici cataracte și poți să te răstorni destul de simplu dacă barcagiul nu știe bine traseul, plus că trebuie să te mai dai jos din barcă dacă apa se împuținează, să împingi și tu. 

M.S.: Ai călătorit chiar și pe un râu care-ți poartă numele.

G.Ș.: Da, pe așa numitul Crique Gabriel din Guiana Franceză – era numele unui sclav care a scăpat de pe o plantație și a fugit într-o zonă foarte greu de penetrat din junglă, unde se afla și râul care i-a preluat numele. Sclavii din Guiana Franceză au fost aduși din Africa, fiind considerați mult mai atletici decât amerindienii și, după părerea coloniștilor francezi, mai apți de muncă. Așa au fost strămutate sate întregi și aduse pe coasta guineeză, unde au fost aclimatizate. Evident, condițiile erau teribile și, pentru că erau familiarizați cu mediul ecuatorial, aceștia se simțeau mai bine fugind și refugiindu-se în junglă, decât să stea cu lanțurile la picioare, pe plantații.

Lei de mare. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Ce aparate foto ai folosit în călătoriile tale? Am citit în carte că pe unul dintre ele l-ai și „botezat”.

G.Ș.: Îl am și astăzi, n-am avut inima să-l arunc. Am picat cu tot cu aparatura fotografică în apă sărată. Nu era un vârf de gamă, dar nici foarte ieftin, aveam după mine teleobiective, mă dusesem destul de pregătit, deși era prima mea ieșire fotografică mai serioasă. Totul s-a soldat cu un mare fiasco, era a doua sau a treia zi de călătorie. De bine, de rău, am putut să desenez și așa am luat, cu mine, cât de cât, ce am văzut. Pe vremea aceea, prin 2013, nu prea erau telefoane inteligente, cu cameră, deci nu era o opțiune să scot telefonul și să fac poze. 

De-a lungul timpului, am folosit mult Canon și acum folosesc Sony, am schimbat vreo patru-cinci aparate, cu totul. Aparatura foto a crescut cu fiecare bagaj, din păcate. Mi-ar plăcea să plec la drum cu mai puțină încărcătură în spinare, sper să prind niște vremuri în care să am cu mine un aparat performant cât un telefon. Eu fotografiez viața sălbatică și am nevoie de lentile destul de mari, cu mult zoom. Asta presupune să mergi cu câteva obiective în cârcă, plus baterii (mai ales că în unele zone nu ai priză la îndemână), încărcătoare solare, săculeți cu desicant,Material sau substanță care are proprietatea de a absorbi excesul de umiditate dintr-un anumit mediu pentru că în jurul tău este umed și destul de repede începe să funcționeze prost toată aparatura. Dar a meritat, dacă am continuat tot calvarul ăsta. 

Jungla Amazoniană. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Tehnic, ce a fost cel mai dificil de fotografiat?

G.Ș.: De multe ori, tropicele nu oferă niște imagini foarte spectaculoase din punct de vedere fotografic. Ele sunt frumoase cu ochiul liber, dar nivelul foarte puternic de lumină de-afară arde culorile și îngreunează mult munca peisagistului. Mai ales la tropice, noaptea și dimineața vin destul de brusc, nu există o perioadă cu lumină caldă foarte lungă, acel golden hour nu prea e deloc o oră. 

În schimb, nordul, cu aerul său rece, oferă peisaje minunate. Cu cât temperaturile sunt mai mici, cu atât culorile sunt mai clare. Prin urmare, dacă e ușor să faci fotografie de peisaj la tropice, nu prea ai ce să pozezi, și dacă ai ce să pozezi la nord, nu prea ai cum să o faci, pentru că poți avea parte de toate anotimpurile într-o oră – ploaie, grindină și-așa mai departe. Trebuie să speculezi ce-ți oferă peisajul și, mai ales, ce-ți oferă momentul din timp, trebuie să fii mereu atent și să profiți de ce-ți oferă ziua. 

Cât despre animale, uneori am stat și la pândă, a fost greu să fotografiez noaptea, într-o pădure tropicală, pe timp de ploaie, pentru că electricitatea nu face casă bună cu umezeala. Nu doar că subiecții sunt niște șerpi veninoși, dar trebuie să ai grijă și la aparatură, să nu pățească ceva, terenul e noroios, se adună sorții împotriva unei imagini bune, pe final. În pădurile din Indonezia, unde a trebuit să fotografiez reptile, condițiile au fost destul de neprielnice.

Mi-e greu să am fotografii preferate, plus că nu pot să le judec decât într-o anumită măsură obiectiv, îmi sunt dragi și fotografiile proaste, pentru că sunt niște amintiri frumoase, oricum ar fi. Ele, probabil, nu vor supune foarte multe unui privitor, dacă nu sunt însoțite și de o poveste sau de un text, pentru că sunt niște instantanee, dar câteodată ajung să-mi fie mai dragi decât pozele spectaculoase din punct de vedere pur estetic. 

M.S.: În călătoriile tale ai avut și momente mai puțin plăcute în interacțiunile cu animalele și mărturie stau și multele mușcături cu care te-ai ales.

G.Ș.: Din fericire, toate mușcăturile mele de șarpe au avut happy end, pentru că nu au fost veninoși. Vina îmi aparține, m-am dus special să-i caut să-i pozez. Când lucrez cu specii veninoase, am un cârlig și mănuși speciale. În schimb, dacă mă întâlnesc cu specii inofensive sau al căror venin nu e letal pentru om, se poate întâmpla să fiu mușcat. Unele vietăți au venin letal doar pentru prada lor – melci, șopârle mici, broaște. Dacă te mușcă, ai doar o mică iritație, așa că prefer să le manipulez cu mâinile goale. Tactil, e mai simplu așa, contactul direct le dă o senzație de confort, iar tu simți cum reacționează, cum se încordează și știi cum să-ți calibrezi comportamentul în funcție de ce cred ele că urmează să li se-ntâmple. 

Mă îngrijorează mai tare mușcăturile de insecte și alte artropode, pentru că pot fi vectori virali destul de periculoși, mai ales în zonele tropicale. Și cum eu am talentul de-a mă umple de căpușe pe oriunde ies, chiar și în parc, sunt cu atât mai precaut când sunt în junglă. De obicei, caut să-mi limitez contactul, umblu cu foarte mult insecticid  sau insectifug după mine. Problema e că fotografiez și amfibieni, așa că nu pot să mă acopăr din cap până-n picioare de astfel de substanțe chimice – au pielea foarte permeabilă și ar însemna să-i intoxic când îi ating. Trebuie să-mi las mâinile neacoperite de substanță chimică, ceea ce, evident, mă expune. Să umbli noaptea prin Amazon cu manșetele rulate și cu mâinile fără insecticid e un adevărat festin pentru insectele din jur. 

M.S.: Spui, în carte, că te-ai întâlnit și cu păianjenul Goliat, cel mai mare din lume, supranumit și mâncătorul de păsări, ceea ce, pentru mine, care sufăr de arahnofobie, a fost greu de citit.

G.Ș.: Dintr-un anumit punct de vedere e normal să-ți fie frică de ceva care mișcă total diferit de restul animalelor, care are multe picioare și mulți ochi – mai mulți decât ar trebui. Nici eu nu sunt un mare fan al păianjenilor, nu o să manipulez cu mâinile goale orice tarantulă, păstrez o distanță cât de cât sigură, dar nici nu fug în direcția opusă. 

Copiii indienilor Guaiana, însă, erau mult mai curajoși, vânau păianjenii Goliat cu niște paie, îi atrăgeau afară din galerii, din scorburile lor, îi prindeau, le dădeau picioarele peste cap, îi legau cu un pai sau o bucățică de sfoară, îi puneau pe bețe de frigărui și îi mâncau. Am înțeles că erau foarte crocanți. 

Nu am încercat nimic exotic, fiind vegetarian, nu m-am dedat la maimuțe fierte sau lilieci, deși nu sunt deloc străine de locurile prin care am fost. Se mănâncă foarte exotic, mai ales în zonele de interior. Dacă pe coaste e un pic mai asemănător cu ce avem pe farfurie în Europa, în zonele de pădure, în amontele fluviului, se mănâncă absolut orice se poate prinde. De la caiman, anaconda, maimuțe urlătoare, viermi – totul se consumă în junglă. 

Furnica-glonț, Guiana Franceză. Ilustrație: Gabriel Șerban

M.S.: (Pe) unde și cum ai dormit în periplurile tale?

G.Ș.: În zonele tropicale, patul pe pământ sau rogojinile nu sunt cele mai indicate modalități să pui capul jos, pentru că nu ești în siguranță, sunt tot felul de animale în jur. Nu e neapărat vorba de pericol, dar e deranjant să te trezești cu furnici pe tine în toiul nopții. Treaba cu dormitul în hamac nu e nici pe departe o excentricitate ca de explorator de secolul al VIII-lea, ci modul în care populația s-a adaptat la condiții. Plus că e cel mai comod posibil, ai plasa de țânțari, pui ceva chimic, cum ar fi spuma de bărbierit, pe corzile hamacului, să nu vină peste tine insecte, și până spre dimineață nu ai nicio grijă că o să apară vreun musafir nepoftit. 

Gazdele mele au fost multe și de tot felul, din zona urbană, până în inima sălbăticiei. Am căutat să mă cazez la oameni de-ai locului, rareori am apelat la servicii tip hostel și doar pentru perioade scurte, în care aveam nevoie să-mi recompun bagajul. În anumite locuri nici nu ai alte opțiuni decât să te rogi de localnici să te găzduiască. 

Gazdele noastre au fost întotdeauna foarte primitoare, m-am simțit foarte bine primit, chiar dacă nu aveau multe de împărțit, dar din puținul lor au reușit să rupă și pentru noi. Fie că am dormit la indienii PalikurDetalii aici: wikipedia.org sau Wayana,Mai multe, aici: wikipedia.org am încercat să stăm în mijlocul cartierelor de rezidenți locali, să luăm pulsul real și să nu ne simțim ca niște turiști. 

Sigur că mi-am făcut și prieteni, am un amic în Kenya cu care corespondez constant și care-mi trimite poze cu soțiile și copiii săi. 

Simbol Wayana, Guiana Franceză. Ilustrație: Gabriel Șerban

M.S.: Există o întâmplare care te-a marcat în mod deosebit?

G.Ș.: Când se înșiră atât de multe, e greu să-ți faci un grafic intern și să alegi un vârf. De peste tot plec cu ceva. Nu e neapărat o întâmplare care să mă fi marcat, cât mai degrabă niște experiențe mai ample, cum au fost cele din Guiana Franceză, când i-am cunoscut pe indienii Wayana, un trib pe cale să-și piardă identitatea culturală. 

Odată ajuns acolo, îți dai seama că s-ar putea să fii printre ultimii oameni care i-au văzut în forma lor actuală. Toată povestea lor etnică tinde să se stingă pe măsură ce sunt asimilați destul de agresiv de cultura noastră. 

Asta m-a impresionat, că am poposit într-o cultură despre care știam că o să dispară și am prețuit mult acel moment. 

Apoi, am o fascinație aparte pentru junglele Americii de Sud și Centrale, parcă mi-era dor de ele înainte să le cunosc. Mi-au construit imaginația de când eram copil, s-au ridicat la înălțimea așteptărilor de când am pășit pentru prima oară în selvăPădure ecuatorială (virgină) veșnic verde, care acoperă bazinul Amazonului și continuă să rămână cu mine și să-mi fie dor de ele mult după ce mă întorc de acolo, mă cheamă cel mai tare și rămân foarte vii în memorie. Nu pot sta niciodată prea mult timp departe de ele fără să le revăd într-o formă sau alta. 

Nazca, Peru. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Să presupunem că ai alege un loc în care să te muți, din toate locurile vizitate. Care ar fi acela?

G.Ș.: Mă leg mult de locurile în care merg, îmi pare foarte rău când trebuie să plec și mi se face un dor sincer. Cred că aș putea să stau în oricare dintre locurile prin care am fost, m-aș vedea trăind acolo fără nicio problemă. Cu toate astea, nu numai că nu am rămas nicăieri, dar mie îmi place acasă, îmi place să revin. Într-o egală măsură, sunt foarte legat de locurile natale, care la un moment aștept să spargă iluzia locului în care mă aflu, chiar dacă este foarte îndepărtat sau foarte spectaculos. Nu pot să-ți dau decât un răspuns ambiguu: n-aș rămâne în niciun loc în care am fost, dar aș rămâne în toate, pentru că toate mi-au fost foarte dragi și m-am simțit literalmente ca acasă.

Bali. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Ce obiceiuri au oamenii prin alte părți?

G.Ș. Sunt dintre cele mai diverse, cultura e destul de endemică, poți să ai o fărâmițare culturală foarte pronunțată, mai ales acolo unde nu există mijloace de transport între un loc și altul și populațiile au fost diversificate și nu s-au amestecat foarte mult între ele. Asta înseamnă că fiecare și-a păstrat o specificitate culturală în micul ei petic de junglă sau de insulă. 

Apar niște mozaicuri de credințe, de legende, de obiceiuri, de ritualuri. În vreme ce în America de Sud, din păcate, sub influența colonizării, multe dintre triburile de amerindieni au început să-și piardă tradițiile, în Asia, în schimb, ele continuă să fie foarte puternice și să se perpetueze de milenii. Chiar și astăzi, în Bali sau în Java, există ritualuri care se repetă aproape identic de mii de ani. Sunt ca niște ferestre prin care poți să privești în timp. În unele părți din Asia, în societăți ermetice, religia infuzează foarte bine și restul ariilor culturale, de la dans, la pictură și sculptură. Faptul că fărâme din credințele lor animiste s-au întrepătruns cu tot felul de influențe budiste în cadrul unor dansuri tradiționale și al unor ritualuri mi s-a părut fascinant.

M.S.: Într-un sat, ai întâlnit chiar și-o vrăjitoare.

G.Ș.: Am vizitat o vrăjitoare într-un sat african, la un trib destul de războinic pe vremuri. Vrăjitoarea satului era, în același timp, și ghicitoare, și vraci. Totul s-a întâmplat la invitația gazdelor noastre, după ce am fotografiat niște păsări flamingo. Mai în glumă, mai în serios, ne-am trezit în „sala de așteptare” – niște scăunele în fața colibei. 

Inițial, am fost destul de neimpresionat de toată povestea, eram mai degrabă curios și ușor amuzat de ce ar fi putut să se întâmple, cauză din care am fost lăsat pe dinafara întregului procedeu magic. Am rămas cu sătenii și copiii lor în afara colibei, și doar prietenele mele au intrat în spațiul consacrat vrăjitoarei. 

Ritualul a durat destul de mult, erau legate la ochi și descântate la lumina focului. La un moment dat, a venit noaptea, nu știam exact ce urmează să se-ntâmple, se zicea că vrăjitoarea canaliza spiritele strămoșilor, icnea, gemea, era destul de haotic tot peisajul din interiorul colibei. Cu toate acestea, prietenele mele s-au întors așa cum le-am lăsat, poate doar puțin dezorientate, pentru că între timp băuseră apă de trandafiri, vorbiseră cu un ou, mâncaseră pământ de pe jos și alte lucruri de care n-aș fi crezut că se vor atinge la începutul călătoriei, când aveau foarte mare grijă să se dezinfecteze și să-și ia antimalaricele. 

Eu am cunoscut-o pe vrăjitoare abia la finalul ritualului, a ieșit să mă salute, să dea mâna cu mine. Avea o privire destul de neobișnuită, sau poate că era lumina lumii care punea un pic de atmosferă pe toată pățania noastră.

Peisaj islandez. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Care este cea mai înfiorătoare căldură și cel mai groaznic frig pe care l-ai îndurat pe drum?

G.Ș.: Dacă la cea mai înfiorătoare căldură trebuie să stau un pic să mă gândesc, pentru că au fost mai multe, cel mai oribil frig cu siguranță a fost în Islanda. Eu sunt destul de friguros și am avut nenorocul să plec foarte răcit în Islanda, lucru care mi-a exacerbat toate senzațiile de la drum. Am fost la final de octombrie, când deja începe iarna la ei, vremea n-a fost blândă deloc. Cel mai mare frig pe care l-am tras a fost undeva la poalele unui ghețar, într-o lagună glaciară, noaptea. Asta nu înseamnă că doar acolo am făcut frigul. Am avut surpriza să tremur și în junglă. Era curent de pe râu, iar eu mă așteptasem ca noaptea să fie mai cald decât era de fapt, așa că am avut performanța să dârdâi la tropice.

Cât despre căldură, e cald în zonele ecuatoriale, dar e o altfel de căldură. Mie mi se pare destul de suportabilă, atât timp cât există umiditate. Suport mult mai chinuit căldura din mijlocul verii în București, chiar dacă nu sunt atâtea grade ca în Amazon. Aici e un fel de căldură pe care pot s-o integrez mai bine, dar asta nu-nseamnă că nu m-am ars de foarte multe ori. 

M.S.: Ai vizitat și muzee de-a lungul călătoriilor tale. Ai dat de vreunul inedit, care să ți se fi întipărit în minte?

G.Ș.: Deseori poți să ai surprize cu muzee relativ mici sau puțin știute, cum ar fi muzeul culturilor amerindiene care nu impresiona la exterior, dar s-a dovedit a fi bogat în colecții. Apoi, muzeul Larco din Lima, un muzeu de arheologie superb, într-o casă în stil colonial, elegantă. Nu ezit să intru nici în cele mai mici, cum a fost Musee De N’importe quoi, din Guiana Franceză, care era ca o garsonieră un pic mai mare, înțesată până la tavan de tot felul de mărgele și crabi în borcan. 

M.S.: Care este locul cel mai puțin atins de om, de civilizație și, implicit, de poluare pe care l-ai vizitat?

G.Ș.: Deși am avansat foarte mult în amontele afluentului Amazonului, când am fost în Peru, și făceam vreo opt ore cu barca până la cea mai apropiată așezare, cred că am fost ceva mai izolați în Guiana Franceză, în Antecume Pata, zona de graniță a Guianei către masivul muntos Tumuk Humak, de unde izvorăsc fluviile lor mari. Chiar și rutele pe apă devin imposibile acolo, trebuie să mergi prin junglă. Încep să devină rare și comunitățile tradiționale și ne avântam deja pe teritoriul unor populații de sălbatici, literalmente. Îi numeau astfel chiar și indienii Wayana, pentru că erau nomazi, nu aveau niciun fel de scriere, nu vorbeau limbile lor, făceau doar troc, vânau. Acolo e o zonă destul de puțin cartată.

M.S.: Presupun că ți-au ieșit în cale și problemele de ecologie cu care se confruntă planeta. Pe care le-ai identificat cel mai adesea?

G.Ș.: Invariabil te lovești de asta, pentru că planeta nu mai arată deloc ca acum 50 sau 100 de ani, gunoaiele sunt peste tot.

Chiar și în cele mai pustii locuri din lume poți să ai surpriza unei pungi de plastic venită de foarte departe, pe mare.

Cred că, dincolo de toate problemele de mediu locale, cum ar fi exploatarea cu mercur care este, într-adevăr, foarte gravă în Guiana Franceză și le poluează râurile, plasticul a fost cea mai ciudată problemă de mediu pe care am văzut-o. Chiar și foarte departe de civilizație poți să găsești urme care nu se descompun în natură. 

M.S.: Când vei scoate următoarea carte?

G.Ș.: Nu știu când și dacă va fi, dar am continuat să scriu despre călătoriile mele. De curând, am fost în Iordania și am așternut pe hârtie destul de mult despre vechile orașe. În sfârșit, pentru că nu pot să stau foarte mult departe de selvă, se întrevede o nouă călătorie în America Centrală. Sper să mă revăd cu jungla cât de curând.  

Lacul Titicaca. Foto: Gabriel Șerban

M.S.: Cum vezi fotografia peste ani? Ce se mai poate fotografia și nu a fost fotografiat? Ce mai rămâne din tot noianul de imagini cu care suntem zilnic bombardați?

G.Ș.: Suntem asaltați de foarte multe imagini, dar nu e neapărat rău, pentru că, proporțional, din miliardele de imagini făcute, vor apărea și multe bune. Nu e ușor să vii cu ceva nou, impresia e că s-a făcut deja tot ce s-a putut face și inovația e tot mai greu de găsit. Pe de altă parte, fiecare loc în sine are povestea lui, dacă doi fotografi vor fotografia același lucru, o vor face cu totul altfel, tot bagajul lor de cunoștințe, toată viața lor își vor fi pus amprenta asupra acelui loc. 

Vom vedea și imagini plictisitoare sau previzibile, care se vor clona unele pe celelalte. Însă lumea e un loc foarte mare și are o groază de povești care pot fi spuse în imagini, deci nu cred că vom ajunge vreodată într-un impas de tipul ăsta, în care să nu mai poți veni cu ceva nou. În fiecare zi se întâmplă ceva și, de multe ori, foarte aproape de casă. Trebuie doar să fii suficient de atent.