Arhiva personală.

Călătorie în jurul omului. De la geografia continentelor la geografia ființei umane61 min read

De Adriana Moscu 18.11.2021

Alexandru Stermin, biolog și explorator clujean, a făcut de unul singur înconjurul lumii, pentru a se descoperi, în final, pe sine. A rezultat o carte de idei care te plimbă febril prin lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei și unde omul nu se mai află în centrul Universului, ci devine parte din el. 

Alexandru N. Stermin predă, la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai din Cluj Napoca, cursuri de anatomie comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și, în același timp, în teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

Se folosește de scris pentru a-și face ordine în idei. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Anul acesta, i-a apărut, la Editura Humanitas, cea de-a doua carte, Călătorie în jurul omului,O poți găsi aici: humanitas.ro unde lumea exterioară și cea interioară se întrepătrund și sunt descrise din perspectivă științifică, dar și filozofică. Această călătorie petrecută, în parte, în jungla amazoniană, în parte, în veritabile jungle urbane din orașe cosmopolite ca Los Angeles, Rio de Janeiro sau Beijing a fost felul în care autorul a încercat să scape de obsesia morții, căutând viața și nenumăratele ei fațete. 

Am vorbit cu Alexandru Stermin, printre altele, despre rolul diversității în supraviețuirea unei specii, despre cum pot fi explicate științific apariția miturilor și credințelor religioase și despre cât de diferită era, de fapt, familia tradițională preistorică, față de cea din prezent. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/11/Mindcraftstories_Alexandru-Stermin-Calatorie-in-jurul-omului-Humanitas-Explorare-junga-Mituri-religioase-Familia-traditionala-Variabilitate_03_Arhiva-personala.jpg

Coperta cărții. Fotografia de pe copertă: pasărea capitão-de-saíra, care trăiește doar în Brazilia, pozată în jungla din Ilha Grande, în 2020; din arhiva autorului.

Mindcraft Stories: Cum a apărut această carte? A fost un soi de pretext pentru a te înțelege pe tine mai bine sau a înțelege lumea din jur mai bine?

Alexandru Stermin: Am descoperit la un moment dat scrisul, ca formă de a-mi pune gândurile în ordine. Mi-am dat seama că, scriind, înțeleg mai bine lumea din interiorul meu. Am imaginea asta în care văd un caier de lână și cineva începe și-l toarce și se fir. Exact așa mi se-ntâmplă mie când scriu. Gândurile sunt amestecate în capul meu și se pun în ordine. Așa am început să scriu cartea asta. 

Un alt motiv pentru care am început să scriu cartea este că am retrăit multe dintre momentele din expediția asta. Ca să prind emoțiile în scris, trebuie să le retrăiesc. 

M.S.: De ce a trebuit să pleci atât de departe ca să te întorci și să-nțelegi mai multe lucruri despre tine? Este o întrebare pe care ți-o pune, plin de candoare, și companionul tău din jungla amazoniană, Roberto.

A.S.: Sunt două motive. Primul este că îmi doream neapărat să văd jungla din Amazon. Și aveam anxietatea morții, credeam că o să mor după 30 de ani. 

De fapt, o parte din mine chiar a murit după această călătorie, a murit un fel de copil răsfățat și s-a născut un fel de adult. 

Dar am plecat, în primul rând, să văd jungla. De ce tocmai jungla amazoniană? Cu mintea de-atunci credeam că acela este punctul unde este cea mai mare biodiversitate de pe Pământ. De fapt, America Centrală are cea mai mare biodiversitate, dar acolo erau foarte multe forme de viață, voiam să văd cum clocotește viața în locul ăla. 

Un alt motiv pentru care am plecat, a fost pentru că am înțeles că, dacă vrei să te vezi, trebuie să iei distanță față de tine, ca să vezi pădurea, trebuie să te îndepărtezi, nu poți să stai în mijlocul ei. Și eu eram foarte aproape de mine, aici, în spațiul ăsta de-acasă, unde totul era foarte confortabil. 

M-au influențat foarte mult cărțile lui Giorgio Agamben,Mai multe despre acest filozof italian, aici: wikipedia.org care se întreba cum se naște starea de excepție, când faci ceva sau se întâmplă ceva ce nu s-a mai întâmplat și toată ființa ta se restructurează și se reformează ca să facă față stării de excepție. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/11/Mindcraftstories_Alexandru-Stermin-Calatorie-in-jurul-omului-Humanitas-Explorare-junga-Mituri-religioase-Familia-traditionala-Variabilitate_02_Arhiva-personala.jpg

Foto: arhiva personală.

M.S.: Ce-ai înțeles despre tine după fiecare experiență pe care ai petrecut-o atât în jungla propriu-zisă, cât și în celelalte jungle pe care le-ai vizitat, cele urbane?

A.S.: Eu tot ce-am apucat să văd a fost diferența dintre lumea din mine și lumea de-afară. După fiecare loc pe care l-am vizitat am înțeles că noi, oamenii, avem o capacitate incredibilă de-a ne adapta. Suntem de-o plasticitate pe care nici nu cred că ne-o putem imagina. 

Toate formele de viață de pe pământ au un strămoș comun și sunt o groază de argumente științifice aici, plecând de la felul în care se codifică aminoacizii în ADN-ul nostru. 

Viața însăși are o plasticitate enormă și noi, fiind o formă de viață, avem aceeași plasticitate. Dar nu doar la nivel de specie, filogenetic, ci și la nivel ontogenetic. Fiecare dintre noi, oamenii, putem să ne adaptăm foarte ușor la orice mediu și începem să simțim că facem parte de-acolo și că așa este firesc să fie. 

Pe de-o parte, asta e bine, pentru că te regăsești foarte ușor în orice lume. Pe de altă parte, asta e rău, pentru că poți să ajungi să fii manipulat și controlat foarte ușor – născându-te într-o lume, crezi că aia e lumea care ar trebui să fie. 

Concluzionând, asta am descoperit: că suntem incredibil de plastici și de adaptabili și că, de fapt, ăsta e secretul supraviețuirii și al cunoașterii, până la urmă. 

M.S.: Ai avut preconcepții când ai plecat la drum, proiecții despre cum va fi experiența ta? Ce ai găsit la fața locului diferit față de ceea ce-ți imaginai?

A.S.: Nu am plecat ca să văd lumea, ci am plecat să mă descopăr pe mine. Foarte multe preconcepții – și mi-am dat seama cât de ignorant eram – am avut când am plecat în Siberia, într-o expediție. 

Acum câțiva ani, am traversat Siberia timp de o lună de zile. Am plecat cu mașina din Cluj, până la Vladivostok, la Marea Japoniei, și ne-am întors înapoi. A fost prima expediție românească – eram cu toții colegi de la universitate – care a traversat Siberia dus-întors într-o lună. Eu trebuia să mă ocup de partea de animale vertebrate și mi-am făcut o groază de idei, îmi imaginam cum arată Siberia, cum credeam c-o s-o văd și o s-o găsesc. Și era total diferit de tot ce mi-am imaginat eu. 

Dar în călătoria pe care am făcut-o în jurul lumii am plecat mai mult gândindu-mă la mine. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/11/Mindcraftstories_Alexandru-Stermin-Calatorie-in-jurul-omului-Humanitas-Explorare-junga-Mituri-religioase-Familia-traditionala-Variabilitate_04_Arhiva-personala.jpg

Alexandru N. Stermin. Foto: arhiva personală.

M.S.: Cum ai ajuns tu, ca om al științei, să crezi în magie în mijlocul junglei, așa cum povestești în carte?

A.S.: Am mai trecut prin această stare încă o dată, tot în junglă, anul trecut, când am fost cu colegii de la universitatea din Rio de Janeiro într-o expediție. Am ajuns într-o rezervație unde am stat în jur de două săptămâni și am dormit în hamac, am căutat să vedem ce păsări găsim aici. Am simțit o stare în care parcă mintea explică lucrurile din jur, dar foarte intuitiv și mai mult emoțional decât de rațional. Senzația mea de-acum este că, dacă m-aș fi născut într-un trib din Papua Noua Guinee sau din Amazon, la felul de minte pe care-l am, indiferent cât de sceptic aș fi fost, aș fi crezut în magie. 

Experiența magică este, în principal, determinată de spațiul în care se-ntâmplă. Când mă duc cu mintea mea exersată în spațiul european și ajung în junglă, unde totul este diferit, atunci mintea încearcă să găsească patternuri, modele, ca să înțeleagă lumea de acolo. Și pentru că nu am exercițiul de a înțelege lumea în junglă, atunci se fac niște conexiuni care țin mai mult de intuiții, decât de raționamente logice. 

Încă e straniu pentru mine, dar atunci credeam că dacă fac ritualul de care a povestit Roberto în carte, am să pot să mă transform într-o pasăre. 

Anul trecut, în expediție, am traversat pădurea și, când am ajuns pe celălalt capăt al insulei, colegii mei de la universitate mi-au spus că toată expediția m-am comportat ca și cum aș fi un brazilian, că am spirit de brazilian și că acolo ar fi trebuit să mă nasc. Iar eu am fost de acord, pentru că Brazilia e ca a doua mea casă. Din păcate, nu sunt un carioca, adică unul născut în Rio, ci sunt un gringo, unul venit de-afară, un străin. 

De asta îmi place mult în Brazilia, acolo e una dintre cele mai eterogene lumi care există. Au fost la început aborigenii, triburile din America de Sud care aveau aproape fiecare o cultură diferită, cu ritualuri diferite, după care au venit europenii, cu creștinismul, și apoi au adus foarte mulți sclavi veniți din Africa, cu credințele și ritualurile lor. Acolo, în Brazilia, e un amestec de ritualuri, religii și gândire magică cum n-am văzut nicăieri altundeva. 

M.S.: În carte vorbești despre felul în care a apărut religia, cu ajutorul hormonilor. Așadar, dezvrăjești, într-un fel lumea aceasta magică de vorbeai mai sus, prin explicații științifice.

A.S.: Nu dezvrăjesc lumea dacă încerc să explic cum a apărut sau vin cu câteva ipoteze care să explice religia. E ca și cum am avea în față un tablou tulburător de frumos și cineva vine și arată cum, de fapt, s-au format chimic culorile și cum vine lumina care cade pe culorile respective și de pe tablou ajunge la noi în ochi și creierul nostru o percepe. Asta nu ia frumusețea tabloului. De asta, toate explicațiile mele ce țin de evoluționism, de știință, de neurobiologie nu vor să dezvrăjească lumea, ci din contră. 

În spatele hormonilor și neurotransmițătorilor de care vorbesc acolo sunt niște gene. Cum au apărut aceste gene? Dacă noi le avem, înseamnă că au apărut evolutiv, că sunt și la alte specii. În același timp, dincolo de hormoni, sunt comportamentele. La aceeași cantitate de hormoni, de interacțiune și neurotransmițători, prin comportament fiecare poate reacționa altfel față de acest cocktail chimic din noi. 

Povestesc acolo, cum spune Cioran, că toți suntem religioși, dar nu toți suntem credincioși. Și eu am în mine cocktailul ăsta de hormoni și neurotransmițători care îmi dau un comportament religios și mă fac înclinat spre ritualuri, dar nu înseamnă că sunt credincios sau că mă gândesc că există un demiurg care a făcut lumea.  

M.S.: Explici în carte rostul variabilității, al diversității naturii, deși, cu toții, am avut un strămoș comun. Un strămoș de culoare neagră, aș adăuga. Crezi că dacă lumea ar cunoaște toate aceste amănunte științifice, ar înțelege evoluția, ar mai exista această segregare iscată, paradoxal, tocmai din această diversitate fizică și culturală?

A.S.: Există lucruri care ne fac diferiți, iar aceste lucruri ajută viața să meargă înainte. Dacă ne gândim astăzi la tehnologie, la inovație, ele apar la nivel de individ. 

În țările și culturile liberale, acolo unde oamenii sunt lăsați să gândească fără limită, acolo apare un grad mare de inovație. Pe când în țările de tip comunist, de exemplu, unde se cultivă programe sociale comunitare, unde individul se amestecă foarte mult în grup, acolo nu prea apare inovația. Ea apare datorită diversității dintre indivizi. 

Există diferențe între noi, dar există și multe asemănări. Diferențele ar trebui să ne dea libertatea să gândim dacă mergem înainte, asemănările să ne facă să stăm împreună.

De ce am povestit atât de mult despre diversitate și, în același timp, despre faptul că la început toți am fost negri, am plecat din Africa și avem un strămoș comun? Pentru că noi, oamenii, avem o minte tribală. Avem tot timpul tendința să ne uităm în tribul nostru, să-l iubim, să-l protejăm și să împărțim mâncarea cu el, iar pe cei care sunt în afara tribului nostru, să-i urâm. 

Noi ne-am trezit acum în niște orașe enorme, în comunități foarte mari, în care mintea încearcă să funcționeze tot tribal, așa cum a învățat ea de-a lungul timpului. 

În carte am încercat să cresc, cumva, cercul, tribul nostru, să-l lărgesc și să-i prind pe toți oamenii cu toate triburile lor și, dincolo de asta, să prind tot viul, cu toate formele lui. Să rămânem tribali, dar în tribul nostru s-aducem toate celelalte forme de viață. 

S-a făcut, la un moment dat, un experiment care m-a tulburat. Avem niște gene hoxMai multe, aici: wikipedia.org pe care le împărțim și cu alte animale – cu sau fără coloană vertebrală. Aceste gene sunt reglatoare, ele îi spun organismului: aici să faci un ochi, aici să faci o ureche, dar nu fac ele urechea, pentru că există alte gene care fac asta și care determină proteinele de structură. Oamenii de știință au luat de la un șoarece genele hox care spuneau „aici să se facă un ochi”. Și le-au pus într-o larvă de muscă de oțet. Acolo unde a avut gena, larva aceea a început să facă ochi. Dar nu ochi de șoarece, ci ochi de muscă. 

Ce diferență filogenetică, câte sute de milioane de ani au trecut de la momentul în care și noi, și musca de oțet am avut un strămoș comun? Foarte multe. Dar cu toate astea, organismele încă recunosc semnalele. Suntem, până la urmă, același trib, aceeași viață, în formele ei diferite. 

Și nu doar că avem forme diferite, dar uite că organismele noastre își percep semnalele, organismul unei musculițe de oțet a putut să citească informația dintr-o genă de șoarece. 

M.S.: E un pasaj în carte în care vorbești despre fascinația omului pentru natură. Dar, în același timp, creștinismul pare că l-a îndepărtat pe om de natură, plasându-l în centrul Universului. O să forțez un pic nota și o să te întreb: să aibe oare și creștinismul o parte de vină pentru criza climatică în mijlocul căreia ne aflăm?

A.S.: Indirect, clar există. Creștinismul s-a implicat în distanțarea noastră față de natură și, implicit, în criza pe care o trăim astăzi cu natura, prin cultivarea antropocentrismului. 

La un moment dat, când medicii, în Antichitate, voiau să vadă ce e în corp și cum funcționează el, au început să facă disecții, să taie cadavre, până când mitologia, credințele romanilor, au interzis această practică și au zis că trupul e sfânt și trebuie să-l protejăm așa cum e. 

După care a venit creștinismul și, o bună bucată de vreme, a susținut același lucru: nu avem voie să tăiem corpul, el este un spațiu, un element sacru. Și asta s-a întâmplat până în Evul Mediu. 

Spre finalul acestei perioade, oamenii au reînceput să facă disecții. De ce? Pentru că Biserica a zis că sufletul este cel care contează și corpul, atâta vreme cât este format din elementele naturii, este ceva demonic, diabolic, este felul prin care natura controlează spiritul și-l închide în ea. Și-atunci oamenii au început să facă iar disecții pe cadavre umane. 

Este un pictor, Caspar David Friedrich, Detalii, aici: wikipedia.org care are câteva tablouri unde reprezintă ruinele unei catedrale distruse de natură. El a apărut în perioada în care creștinismul a început să cultive tot mai mult ideea că natura este ceva diabolic, care ne îndepărtează de Dumnezeu. 

Pan, zeul pădurii la greci, reprezenta tot ceea ce nu putea fi controlat, vitalitatea, forța, energia naturii. Pan a fost transformat de creștini în diavol. Pan era o ființă care avea coarne, avea față de țap, jumătate om, jumătate animal. Este exact reprezentarea diavolului. Și ce-i diavolul? Este, de fapt, forța și pulsiunea naturii, ceva ce noi nu putem controla și cu care nu ne putem pune. 

Sunt elemente în istoria creștinismului care ne arată că nu doar ne-a îndepărtat mult de natură, dar a și demonizat-o mult. Și asta a rămas în capul nostru, în mentalitatea noastră. Direct sau indirect. 

Acum însă, de vreo zece ani, cel puțin din perspectiva Bisericii Catolice, există o deschidere înspre comuniunea cu natura și au început să cultive câțiva sfinți care aveau o relație cu natura. Cel puțin Biserica Catolică se implică mult în restaurarea acestei relații și vrea să ajute la diminuarea crizei cu care se confruntă astăzi lumea în raport cu natura. 

Dar nu putem să spunem că, de-a lungul a 2.000 de ani, creștinismul nu a avut un impact negativ asupra relației dintre om și natură. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/11/Mindcraftstories_Alexandru-Stermin-Calatorie-in-jurul-omului-Humanitas-Explorare-junga-Mituri-religioase-Familia-traditionala-Variabilitate_01_Arhiva-personala.jpg

Foto: arhiva personală.

M.S.: După întoarcerea acasă, ai început să-ți pui o serie de întrebări legate de lumile în care ai fost: de unde vine diferenţa de valori pe care o au oamenii, ca indivizi şi comunităţi? Dacă suntem aceeaşi specie, nu e firesc să împărţim aceleaşi valori şi principii? Ce răspuns ai găsit la toate aceste dileme?

A.S.: Specia aceasta a noastră are ceva particular. În ființa ei, dincolo de biologic, există planul culturalului pe care l-a cultivat biologicul. 

Dacă eu mă duc acum în pădurea din Amazon și caut acolo un pui de tapir și-l aduc aici, o să-i fie foarte greu să se adapteze la pădurea de fag de lângă Cluj, o să-i fie greu să-și reinventeze și să-și redescopere comportamentele ca să poată funcționa. O să-ncerce să supraviețuiască și să trăiască ca un tapir și la un moment dat o să moară. Dacă un copil dintr-un trib din Amazon ajunge aici, în Cluj, mintea lui o să se adapteze și-o să se infuzeze cu toată cultura de-aici. O să pară că e de-aici. 

Creierul uman are plasticitatea de-a se adapta și de-a îngloba în el spațiul cultural din jur, spre deosebire de creierul altor animale. Acest plan cultural este foarte plastic. În fiecare mediu ne-am adaptat, am luat din cultura celor din jur. Asta se-ntâmplă și în cazul poveștilor, de care toți, copii și adulți, sunt fascinați. De ce? Pentru că aceste povești sunt de fapt regulile spațiului cultural din jur. 

Noi ne naștem cu un creier care e ca un hard de calculator. Îți cumper laptopul și rulează un BIOS pe el, dar nu poți să-l folosești la foarte multe lucruri. Ca să poți să-l folosești trebuie să instalezi pe el foarte multe programe. Partea culturală este softul pe care noi ni-l instalăm. 

Chiar dacă sunt doi oameni care au cumpărat același model de laptop, ei au programe diferite instalate pe el, și par că sunt două laptopuri diferite. Așa sunt și creierele noastre. 

Pe măsură ce creștem, tot instalăm programe, și asta ne ajută să ne adaptăm la cultura în care trăim. 

M.S.: Dar crezi că această schimbare este posibilă până la sfârșitul vieții? Sau există un prag după care toate acele stereotipii de gândire formate în timp nu mai pot fi înlăturate din hard și înlocuite cu softuri noi?

A.S.: Este posibilă, însă cu un efort foarte mare, conștient. Mintea noastră încearcă să conserve energie. Ca să conserve energie, atunci când sunt lucruri noi cu care ne întâlnim, vrea să le evităm. Pentru că aceste lucruri trebuie gândite în cortex, zona din creierul nostru unde sunt foarte mulți neuroni, iar asta ne consumă foarte multă energie. Mintea noastră vrea să ne ferească de a consuma multă energie. Ne spune: nu te gândi, lasă, n-are rost să-ți consumi energia. 

Am făcut un experiment legat de cât de greu ne este să învățăm, nu cu oameni, ci cu vrăbii. Am încercat să vedem în cât timp învață niște vrăbii locul în care este mâncarea. Am pus mai multe cutii cu diferite modele: pătrate, cercuri, linii. Mâncarea era accesibilă într-o singură cutie, cea cu pătrate. Și în celelalte cutii era mâncare, doar că erau acoperite cu sticlă și vrăbiile trebuia să intre acolo ca să vadă că este sticlă și că nu pot ajunge la mâncare. În trei zile, toate vrăbiile au învățat că pot să mănânce doar în cutia cu pătrate. Apoi, am schimbat cutia și le-a luat șase zile să învețe asta. 

Ne este greu să schimbăm lucrurile pe care le-am învățat, ne este greu să ștergem unele programe pe care le-am instalat în creierul nostru și să instalăm altele. Dar nu imposibil. Trebuie să rămânem cu mintea deschisă. Și, cum spunea Gabriel Liiceanu, să nu ne blocăm în proiect. 

De foarte multe ori, ne implicăm emoțional, dăm sens vieții noastre după un proiect și ne este frică să ne schimbăm mintea și să părăsim proiectul, dacă am investit atât de mult în el. Să nu facem din știință o ideologie, asta este important. 

Minții noastre îi este frică de necunoscut și nesiguranță. Și încearcă să găsească o soluție în care totul să rămână neschimbat. Dar nu are încotro, pentru că singura certitudine cunoscută este că totul se schimbă. De exemplu, religia este un spațiu în care nimic nu se schimbă. Cel puțin în ortodoxie sunt dogmele care au rămas așa de 1.600 de ani și nu se mai schimbă. Asta oferă o stabilitate, ne place. 

CITEȘTE ȘI: Minți extremiste: trăsăturile psihologice ce ajută la identificarea persoanelor care s-ar putea radicaliza

M.S.: Pe cât sunt oamenii de cruzi, pe atât sunt de empatici, uneori, lucru care îi ajută să supraviețuiască, până la urmă, spui în carte. Și mai spui că empatia este prezentă și la alte animale, nu este specifică omului și că are legătură cu neuronii oglindă. Ce sunt acești neuroni oglindă, mai exact?

A.S.: Avem nevoie de empatie ca să-l înțelegem pe celălalt și, înțelegându-l pe celălalt avem șansa să supraviețuim. Dar asta se calculează la nivelul câtorva generații. Noi, oamenii, suntem conștienți că uneori relaționăm cu ceilalți pentru că avem și alte beneficii. Însă sunt alte animale care nu pot să se privească așa din afară, și cu toate astea ele sunt foarte empatice. 

Există speciile sociale, empatice, cimpanzeii, elefanții, unele păsări, dar și specii atât de empatice încât unii indivizi au renunțat la ei, în favoarea altora. Cum sunt speciile eusociale, la care indivizii nu se reproduc, ei nu au o viață a lor, doar contribuie cu activitatea lor la supraviețuirea unui grup în care se reproduc numai câțiva indivizi, dacă nu cumva numai doi dintre ei, cum sunt albinele, termitele, sau cârtițele fără păr. 

Aceste specii nu formează un grup, ci un hiperorganism. În acest organism, indivizii nu ar putea să funcționeze singuri. Așadar, împreună devenim mai puternici și avem mai multe șanse de supraviețuire. 

Cât privește neuronii oglindă, încă se studiază, sunt tot mai multe discuții contradictorii legate de ei. Se se activează în mintea cuiva atunci când vede pe cineva din afară că face ceva. Are impresia, atunci, că el face acel ceva. Lucrul acesta creează o legătură între mintea lui și mintea celuilalt, între intenția celuilalt și intenția lui. 

Dincolo de faptul că sunt implicați în empatie și în înțelegerea intenției celuilalt, se crede că neuronii oglindă sunt implicați în ceea ce înseamnă limbajul, felul în care noi vorbim. Un cuvânt înseamnă ceva pentru mine, și același cuvânt înseamnă altceva pentru tine, și dincolo de asta, neuronii oglindă sunt implicați în percepția conceptelor, adică a valorilor în care toți credem. 

De exemplu, drepturile omului, care nu sunt ceva pe care să poți pune mâna, să zici că există. Dar ele au fost create de minți și toate mințile le percep la fel și cred în ele. Și atunci drepturile omului ne aduc împreună, ne dau o identitate. Pe de altă parte, pe măsură ce suntem tot mai împreună, îi urâm tot mai mult pe cei din alt trib și facem tot ce e posibil să supraviețuiască tribul nostru.

M.S.: Ca dovadă polarizarea incredibilă din societatea ultimilor ani, care a început o dată cu răspândirea rețelelor sociale și a ajuns la paroxism odată cu apariția pandemiei actuale.

A.S.: S-au făcut niște studii care spun că atunci când cineva se confruntă cu frica morții, începe să tolereze în jurul său doar pe oamenii care sunt ca el și care cred în schema lumii și a vieții pe care o are el, și-atunci cercul ăsta se închide tot mai mult. Dacă am fi trăit într-un trib și acolo ar fi fost doi, trei oameni care ar fi avut idei diferite de ale noastre, trebuia să găsim o cale prin care să conviețuim cu ei – poate că unul dintre ei era atât de bun la vânătoare, încât nu l-am fi putut da afară din trib. 

Astăzi, pe Facebook, dacă nu ne place cineva, îi dăm block și-l scoatem din bula noastră, unde rămân doar oameni care gândesc tot mai mult ca noi, și-i urâm pe ceilalți care nu gândesc ca noi, pentru că nu stăm să-i cunoaștem, ci îi eliminăm din start. 

Orice minte este supusă unui mecanism care se numește bias confirmațional. Și eu, acum, dacă citesc ceva din arhitectură, oricât de mult aș citi, pot să spun două lucruri din acele zece pagini, pentru că atât am înțeles. Dacă aș citi ceva din anatomie, poate aș putea să reproduc două din cele zece pagini, pentru că aș înțelege mai mult. Mintea noastră înțelege și aduce aproape de adevăr lucrurile pe care le poate lega de ceva ce are deja. 

Mai există un bias în care oamenii, atunci când încearcă să fie convinși de altcineva că un lucru este fals, nu fac decât să sfârșească crezând și mai mult în lucrul în care credeau la început. Dacă cineva are o intuiție și crede din start că vaccinul nu e bun și altcineva vine și încearcă să-l convingă, el n-o să țină cont de argumente ci o să sfârșească prin a cred că, de fapt, este așa cum s-a gândit el de la început. 

M.S.: În ultima parte a cărții tale, lași toate relele și conflictele lumii în spate și încerci să dai un răspuns cu privire la motorul care mișcă totul, până la urmă: iubirea. Concluziile la care ai ajuns, nu sunt, însă menite să liniștească apele. Cel puțin, nu pe toate. Așadar, durează dragostea doar trei ani? Și chiar suntem poligami genetic, așa cum constați în carte?

A.S.: Depinde cum definim iubirea. Helen Fischer,Detalii, aici: wikipedia.org care a inițiat și a explicat foarte bine ipoteza asta, a corelat-o cu perspectiva evolutivă și cu cascada de hormoni din capul nostru și spune clar că dragostea durează trei ani. Dar ea vorbește aici despre un anumit tip de dragoste, cea romantică. 

Pe lângă iubirea asta, mai există și alte tipuri, de exemplu cea de familie, în care îi iubești pe cei apropiați, cei din jurul tău, rudele tale de sânge, cu care ești prieten, cu care împarți valori și idealuri. 

Apoi, mai există iubirea de comunitate. De cele mai multe ori, s-a constatat că iubirea romantică, unde sunt implicați hormonii care țin de dopamină, de oxitocină, adică de dorință, de atracție, nu neapărat că dispar, de se schimbă după trei ani. Ea poate să se transforme dintr-un eros, într-o filia, adică într-o iubire de aproape, de atașament. 

Din perspectivă psihologică, sunt oameni care își găsesc forma supremă de intimitate în interacțiunea fizică dintre el și celălalt. Dacă pentru el asta înseamnă iubirea, atunci o să caute toată viața forma asta de intersecție și de intimitate. 

Sunt oameni pentru care iubirea nu-i neapărat interacțiune fizică și eros, este o comuniune în ceea ce privește ideile, proiectele de viață, intimitatea faptului de-a fi lângă cineva și de a avea atenția și grija lui. Acest om o să simtă că el și-a găsit iubirea vieții lui și că e foarte mulțumit. Așadar, trebuie văzut ce înseamnă iubirea pentru fiecare. 

M.S.: Pentru că tot suntem la acest capitol, adepții familiei tradiționale de astăzi ar fi surprinși să afle concluziile la care ai ajuns în carte cu privire la cum era structurată, în timpuri străvechi, familia tradițională.

A.S.: Avem aici doi termeni: familia și tradiția. Tradiția înseamnă ceva ce vine din trecut. Cu cât este mai îndepărtată, cu atât credem că este mai vie, ne străduim să aducem la lumină tot felul de lucruri, practici, obiceiuri, obiecte, instrumente foarte vechi. Cu cât sunt mai vechi, cu atât au mai multă valoare. 

Dacă ne gândim așa și luăm ca exemplu familia, atunci, ca să surprindem esența familiei tradiționale, trebuie să ne ducem cât de departe putem. O să ajungem în punctul în care familia pe care o cunoaștem era dată de un bărbat și o femeie care aveau copii. Din perspectiva celor care cunosc familia până în punctul ăsta, asta e familia tradițională. 

Însă dacă ne ducem cu mult mai departe de-acolo, cu sute de mii de ani în urmă și chiar mai departe, o să vedem că, de fapt, lucrurile nu stăteau așa, familia era diferită. Oamenii au trăit pe-atunci într-un fel de familie deschisă, promiscuă, unde un copil era crescut de întreg tribul. 

În fiziologia noastră există argumente care să probeze această istorie îndepărtată. În comparație cu alte mamifere, la oameni ovulația este ascunsă. Bărbații nu știu când femeia e la ovulație. La celelalte specii, la care ovulația e evidentă, masculul se împerechează cu femela și știe dacă puii sunt ai lui. La oameni, femeia se acuplează cu bărbatul, însă bărbatul nu știe dacă el e tatăl, pentru că nu știe dacă ea era la ovulație. Și-atunci, într-o perioadă mai lungă, ea se acuplează cu mai mulți bărbați și toți cred că poate ei sunt tații copilului și investesc cu toții în creșterea lui. 

Se crede că ovulația ascunsă a apărut tocmai pentru că în preistorie am trăit într-o comunitate promiscuă, poligamă, unde ne-am crescut împreună copiii și a fost foarte eficient. 

M.S.: Toată această călătorie în jurul omului trebuie să aibă un final, ca orice călătorie, de altfel. Finalul este, uneori, echivalent cu moartea de care și ție ți-a fost teamă înainte să pleci în lume. De ce îi este omului atât de frică de moarte?

A.S.: Pentru că, exact ca orice formă de viață, avem în noi pulsiunea conservării și a autoconservării. Sunt lucruri cu care ne putem lupta ca să supraviețuim. Câteodată ne luptăm chiar și cu cel de lângă noi, din păcate, ca să supraviețuim. 

Însă știm, în sinea noastră, că moartea este ceva cu care, oricât de mult ne-am lupta, nu avem cum să-i supraviețuim, pentru că-n jurul nostru, de când ne știm, ceilalți au murit, așa că vom muri și noi. 

Asta ne sperie și ne înfurie și este una dintre dramele noastre existențiale. În fiecare zi, de când ne trezim, de dimineața, până seara, nu facem decât să supraviețuim și să luptăm cu toate lucurile din jurul nostru și să le depășim. Însă acolo, în spatele minții, știm că, uite, orice am face, până la urma urmei tot o să murim. De-asta ne este frică de moarte, pentru că nu-i găsim nicio soluție.

M.S.: Dar frica de moarte este specifică numai omului, sau o întâlnim și la alte animale?

A.S.: Asta e o întrebare cu care și eu mă lupt și o trag după mine de multă vreme. E foarte greu să ne dăm seama, însă se crede că există unele mamifere care conștientizează frica de moarte. Balenele, delfinii, elefanții, cimpanzeii, neamul ciorilor, se crede că percep, într-o oarecare măsură, moartea și se implică activ atunci când un individ din grupul lor moare, trăiesc un fel de doliu, au ritualuri, însă nu putem să intrăm exact în mintea lor. Probabil are legătură cu metacognițiile, cu capacitatea de a gândi despre ele însele: eu știu că tu știi că eu știu. 

M.S.: Până la urmă, viața este definită de verbul „a trăi” sau „a muri”?

A.S.: Cred că viața este, de fapt, definită de întâlnirea ei cu moartea, e un dans între viață și moarte. În fiecare zi trăim mai mult, și, în același timp, murim mai mult, pentru că ne apropiem tot mai mult de moarte. Și felul în care are loc dansul ăsta este ceea ce simțim noi și ceea ce cred eu că ne face să fim. Dându-ne vieții, ne dăm morții.



Text de

Adriana Moscu

Este jurnalist și, de aproximativ 20 de ani, se bucură de principalul avantaj al profesiei, pentru că nicio zi nu seamănă cu alta. Are o relație de love-hate cu oamenii, pe care, de cele mai multe ori, îi îmblânzește prin interviuri.

CULTURĂ|BOOK CLUB

„Cer arzător”, de Robert Silverberg

De
În 2113, într-o lume însetată, aisbergurile sunt una dintre puținele surse de apă proaspătă. Pentru căpitanul unui vas ce vânează un astfel de cub de gheață, misiunea e clară – asta până primește un mesaj SOS
CULTURĂ|FICȚIUNE

Cer Arzător

De
În acest text din 1990, Robert Silverberg abordează o temă care rămâne, în continuare, actuală. Cum va supraviețui omenirea schimbărilor climatice dacă nu ia măsurile necesare pentru a le preveni?
CULTURĂ|Q&A

Nevoia de a ne spune poveşti, interviu în exclusivitate cu Robert Silverberg

De
Horia Nicola Ursu a vorbit, în exclusivitate, cu autorul american.
CULTURĂ|PORTRET

Robert Silverberg, un autor prolific

De
Cariera de decenii i-a fost marcată de două retrageri, care sunt și repere pentru abordarea unor tehnici, teme și stiluri diferite în SF-urile sale.