Drepnele, lăstuni și rândunele, vestitoarele primăverii la oraș27 min read

Primăvara poți observa siluetele mici, ascuțite, rapide și, uneori, gălăgioase ale unor specii de păsări migratoare care s-au adaptat vieții urbane. 

Odată cu sosirea primăverii, pe cerul orașelor încep să apară trei specii de păsări migratoare care se aseamănă între ele, dar cu puțină atenție pot fi distinse în zbor: drepneaua neagră (Apus apus), rândunica (Hirundo rustica) și lăstunul de casă (Delicon urbicum). Sunt păsări cam de aceeași dimensiune, cu lungimea corpului de 15-20 de centimetri, cu pene închise la culoare, dar cu burta albă (cu excepția drepnelei, care are penaj complet închis). Cea mai importantă caracteristcă și, în același timp, cea comună este că toate au coada mai mult sau mai puțin despicată. 

Deși aceste specii par asemănătoare, drepnelele sunt mai înrudite cu păsările colibri decât cu rândunelele și lăstunii. Având însă cam aceleași preferințe ecologice, selecția naturală le-a împins spre adoptarea aceluiași plan corporal, un exemplu de evoluție convergentă: deși au origini diferite, trăsăturile converg spre același tipar. 

Trafic greu pe culoarele migrației

Deplasarea sezonieră a păsărilor între locurile de cuibărit și cele de iernare are loc, de obicei, pe direcția nord-sud și de-a lungul unui culoar de migrație. Migrația presupune un consum enorm de energie și este determinată, în principal, de disponibilitatea hranei. Ea poate avea un impact negativ asupra populațiilor de păsări deoarece, în timpul migrației, multe dintre acestea devin victimele prădătorilor, vânătorilor și accidentelor. 

Între Europa și Africa, principalul obstacol în calea migrației, pe direcția nord-sud, este reprezentat de întinderile mari de apă, precum Marea Mediterană și Marea Neagră. Suprafața mărilor nu oferă locuri naturale de odihnă sau de hrănit și sunt lipsite de repere vizuale, cu excepția câtorva insule. Pentru a zbura cât mai puțin pe deasupra apelor, păsările „se îngrămădesc” pe culoare de migrație, de-a lungul coastelor și peninsulelor europene. 

Așa arată o hartă generală a culoarelor de migrație. Sursa: tbhpartnership.org.uk

Ornitologii se adună toamna și primăvara în puncte din Spania, Italia, Turcia, Egipt sau Georgia pentru a observa păsările în migrație, putând număra până la zeci de mii de păsări pe zi. În țara noastră, Dobrogea se află pe un astfel de culoar de migrație.   

Migrația păsărilor a fost observată de oamenii din Antichitate

De cel puțin 3.000 de ani, oamenii observă pe cer tiparele de deplasare ale păsărilor, în procesul lor de migrație. Există mențiuni despre acest fenomen în mai multe scrieri vechi, referitoare la berze, turturele sau rândunele. 

Până spre sfârșitul anilor 1800, a existat credința falsă că rândunelele și alte păsări hibernează pe timpul iernii în noroiul de pe fundul apelor. Aceste convingeri s-au bazat pe observații greșite, extrase din unele scrieri ale lui Aristotel. Unele credințe populare susțineau că păsările se transformă dintr-o specie în alta atunci când plecarea unei specii coincide cu sosirea alteia. Altele spuneau că păsările migrează pe lună sau că păsările mici călătoresc pe spinarea păsărilor mai mari. 

Între timp, lucrurile s-au lămurit. Drepnelele, lăstunii și rândunelele parcurg anual mii de kilometri, la fel ca păsările migratoare mari. 

Drepneaua neagră (Apus apus). Foto: Jostein Nilsen via Getty Images

Drepnelele, zburătoare de cursă lungă

Anvergura aripilor unei drepnele negre poate depăși 40 de centimetri. Când este în zbor, o poți recunoaște după aripile curbate, care formează împreună un aspect de semilună. Drepnelele își petrec cea mai mare parte a timpului în aer și au corpul puternic adaptat la zbor. Pot depăși viteza de 100 km/h în zbor orizontal și își pot modifica forma și suprafața aripii când zboară, pentru a crește manevrabilitatea la diferite viteze. La fel ca rudele lor, păsările colibri, drepnelele își pot roti aripile de la bază, astfel încât se pot folosi și de bătaia în sus a aripilor pentru a genera forță. 

Gura are deschidere largă, pentru a ușura capturarea insectelor în zbor. Picioarele sunt foarte scurte, slab dezvoltate și sunt folosite pentru a se agăța de suprafețe verticale. Când nu sunt în zbor, aripile lungi trec cu mult de vârful cozii. Nu se așază pe sol, dorm și se împerechează în zbor, iar exemplarele care încă nu se reproduc pot sta până la 10 luni în aer, în zbor continuu, călătorind pe distanțe enorme.„Annual 10-Month Aerial Life Phase in the Common Swift Apus apus”, sciencedirect.com  

Un astfel de caz a fost semnalat la un pui inelat lângă Londra. Trei zile mai târziu, acesta a fost capturat în Madrid, după un zbor de 1.300 de kilometri. Sunt îndeosebi active spre seară și sunt foarte vocale, ciripind întruna, în timp ce zboară în viteză pe lângă clădiri, una după alta, ca un „trenuleț”. 

Își fac cuib în crăpăturile clădirilor

Aria de distribuție a drepnelelor acoperă întreaga Europă, cu excepția nordului extrem, și se întinde până în Iran, Mongolia și estul Chinei. Pot fi văzute într-o multitudine de habitate. De la orașe și lunci până la altitudini montane de 4.000 de metri, habitatul lor este mai degrabă aerul și nu ce se găsește pe sol. Singura condiție este să aibă o sursă stabilă de insecte. 

Observațiile radar au arătat că drepnelele zboară din calea furtunilor reci, în sens orar, și se întorc prin spatele depresiunii atmosferice, putând parcurge astfel chiar și 2.000 de kilometri. 

Drepnelele pot trăi până la 20 de ani iar perechile se întorc mereu la același cuib. Perechile se formează pe viață, iar cuibul este făcut din pene, hârtie, paie și alte materiale prinse în zbor și lipite cu salivă.  În mediul natural, preferă zonele cu stâncării, pentru a-și construi cuibul în crăpături și scobituri în stâncă. Clădirile înalte din orașe oferă astfel de crăpături și locuri ferite din belșug, iar orașele devin astfel, locuri prielnice de cuibărit. 

Ambii părinți vânează insecte, iar când aceștia lipsesc perioade mai lungi de timp, puii pot intra într-o stare de amorțeală prin care metabolismul și dezvoltarea sunt încetinite, până când mâncarea devine disponibilă din nou. 

Drepnelele ies din cuib printr-un scurt picaj, prin urmare locul în care își fac cuibul trebuie să fie accesibil și la o anumită înălțime. De obicei evită crăpăturile aflate mai jos de trei metri. Studiile au arătat că în unele orașe mici din Spania„Hole Selection by Nesting Swifts in Medieval City-Walls of Central Spain”, researchgate.net drepnelele își fac cuibul la înălțimi de 3-5 metri, la 12-16 metri în clădiri din Cehia și la peste 6 metri în Oxford.   

Drepnelele încep migrația către locurile de iernare la câteva zile după ce puii învață să zboare. Această dată este strâns legată de dezvoltarea puilor, care este legată, la rândul ei, de perioada de împerechere din primăvară. Așadar, cu cât împerecherea are loc mai târziu (din cauza condițiilor climatice, de exemplu), cu atât drepnelele vor migra spre sud mai târziu. 

Factorii climatici joacă rolul cel mai important în abundența drepnelelor. Un studiu din Mare Britanie a descoperit că în verile cu precipitații mai bogate ies mai puțini pui, cu o rată de supraviețuire mai mică.„Demography of Common Swifts (Apus apus) breeding in the UK associated with local weather but not aphid biomass”, onlinelibrary.wiley.com Un alt studiu din Cehia a indicat același lucru, arătând că precipitațiile din luna mai și temperaturile din luna iunie sunt corelate cu numărul de pui dintr-un an.„Long-term decline in Common Swift Apus apus annual breeding success may be related to weather conditions”, researchgate.net 

Rândunica (Hirundo rustica). Foto: Christophe Lehenaff/Getty Images

Rândunelele au împânzit lumea largă

Rândunelele sunt păsări de talie mică, cu lungimea corpului de până la 20 centrimetri. Ele se deosebesc de drepnele, în principal, prin coada lungă, puternic bifurcată. Penajul este închis la culoare, cu irizații albăstrui, pieptul alb și o pată roșie pe gușă și frunte. 

Sunt păsări de habitat deschis, cu vegetație joasă, preferabil pe lângă apă. Evită zonele puternic împădurite. Spre deosebire de drepnele, rândunelele se așază pe diverse suporturi, cum ar fi cabluri, crengi, clădiri, iar prezența acestor suporturi favorizează selecția habitatului. De asemenea, corpul rândunicii pare adaptat mai mult pentru agilitate în zbor, nu pentru viteză. 

Au fost identificate șase subspecii de rândunele și fiecare dintre ele ocupă o regiune geografică. Astfel, rândunelele acoperă Eurasia și America de Nord, cu excepția nordului extrem. Este specia de pasăre mică cu cea mai mare distribuție globală. Pentru că au putere de dispersie mare și sunt bune zburătoare, rândunelele au fost semnalate în Groenlanda, în insule din mijlocul Oceanului Atlantic și chiar în Antarctica.„First documented record of barn swallow (Hirundo rustica) in the Antarctic”, researchgate.net

Rândunelele din Eurasia migrează în Africa sub-sahariană sau în Asia de Sud-Est, iar cele din America de Nord migrează în America Centrală și de Sud. În timpul migrației anuale, pot zbura peste 11.000 de kilometri. 

Prietenoase unele cu altele, aprige cu dușmanii

De regulă, masculii revin mai repede în locurile de cuibărit, le aleg și apoi le semnalează femelelor prin zbor și cântec. Penele lungi din coada masculilor le reflectă rezistența și virilitatea. Ambele sexe construiesc cuibul, sub streșini sau sub poduri, în clădiri accesibile, din noroi adus în cioc. Dacă suprafața permite, mai multe perechi își pot construi cuiburile în același loc. 

Consumă insecte, pe care le prind din zbor. Se hrănesc pe suprafețe mai mici decât drepnelele și nu se îndepărtează prea mult de cuib în căutarea hranei. Dacă depunerea ouălor are loc devreme, pot să mai depună un rând de ouă și astfel să facă două serii de pui în același an. Când animale de pradă, precum pisicile sau uliii, se apropie de cuib, rândunelele zboară aproape de prădător și-l agasează, determinându-l, astfel, să plece.

Orașele, pentru unele mumă, pentru altele ciumă

Viața la oraș vine cu avantaje și dezavantaje și poate influența comportamentul și trăsăturile rândunelelor. Un studiu din China a arătat că urbanizarea afectează în mod negativ masa corporală a masculilor și lungimea aripilor la femele. De asemenea, indivizii din orașele din nord-vestul Chinei sunt mai mari decât indivizii din orașele din sud-est.„The impact of urbanization on body size of Barn Swallows Hirundo rustica gutturalis”, onlinelibrary.wiley.com 

Un alt studiu, realizat în Japonia, a arătat că rândunelele preferă zonele rurale, cu râuri multe, în defavoarea orașelor compacte, cu rețea rutieră densă.„Importance of farmland in urbanized areas as a landscape component for barn swallows (Hirundo rustica) nesting on concrete buildings”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov 

În Taipei, cercetătorii au observat că lumina artificială din orașe poate avea un efect pozitiv asupra dezvoltării puilor din prima serie. Lumina artificială permite rândunelelor să vâneze și după apusul soarelui, iar cantitatea mai mare de hrană face puii mai viguroși.„Effects of artificial light at night on the nest-site selection, reproductive success and behavior of a synanthropic bird”, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov  

Lăstunul (Delicon urbicum). Foto: Gary Chalker/Getty Images

Lăstunii, mai urbani decât rândunelele

Lăstunii de casă se aseamănă cu rândunelele, dar se deosebesc de acestea prin coada evident mai scurtă și lipsa petelor roșii de pe gușă și frunte. Lungimea corpului nu depășește 15 centrimetri. Penajul este închis la culoare, cu irizații albăstrui, iar burta și gușa sunt complet albe. 

Sunt păsări vocale, mai ales în jurul coloniilor de cuibărit. Sunt întâlniți în toată Europa, nordul Africii, Siberia Centrală și Mongolia. Pot fi văzuți în zone deschise, pășuni, terenuri agricole și se adaptează mai ușor decât rândunelele la traiul în așezări urbane. Această apartenență la viața de oraș este reflectată și în denumirea științifică a speciilor (Delichon urbicum: lăstun de casă, Hirundo rustica: rândunică). Cu toate acestea, cele două specii se aseamănă destul de mult între ele, putând chiar să genereze hibrizi. 

Monogame social, dar poligame genetic

Cuiburile de lăstuni sunt construite de ambele sexe, din noroi colectat de lângă ape, și sunt situate de regulă la intersecția unui plan vertical cu unul orizontal, de exemplu sub streșini. Deschiderea cuibului este mică, pentru a nu fi ocupat de rândunele, dar acest lucru nu le împiedică și pe vrăbii, care pot prelua cuibul. 

Lăstunii tind să fie coloniali, construindu-și cuibul în contact cu al altor perechi de lăstuni. La fel ca rândunelele, lăstunii pot face două serii de pui pe an și perechile pot rămâne împreună pe viață, dar copulările în afara perechii sunt frecvente. Ambele specii sunt monogame social, dar poligame genetic, ceea ce înseamnă că perechea constituită va crește puii proveniți și din alte împerecheri. 

De obicei, vânează insecte la înălțimi de 20 de metri și nu se îndepărtează prea mult de cuib.

Prezența lăstunilor în orașe și identificarea ușoară a acestora sunt avantaje ce pot fi folosite în proiecte de citizen science.„Using citizen science to assess drivers of Common House Martin Delichon urbicum breeding performance”, onlinelibrary.wiley.com Un studiu din Valencia, a arătat că lăstunii preferă să-și facă cuibul în zone cu case vechi, spații deschise și apropiate de apă. De asemenea, ei preferă să aleagă un substrat de care noroiul se poate prinde, micșorând astfel riscul desprinderii cuibului.„Breeding Habitat Selection in the House Martin Delichon urbica in the City Of Valencia (Spain)”, bioone.org  

Rudele mai sfioase ale migratoarelor

Pe lângă aceste trei specii menționate, care preferă prezența oamenilor, în România sunt prezente și specii înrudite, puțin mai timide, ce nu se întâlnesc așa de des în orașe: drepneaua palidă (Apus pallidus), prezență rară în sudul țării; drepneaua mare (Tachymarptis melba), prezentă pe fețele stâncoase ale Carpaților și uneori în orașe; rândunica roșcată (Cecropis daurica), prezentă în Dobrogea și localizat în Carpați; lăstunii de stâncă (Ptyonoprogne rupestris), care preferă zonele de stâncărie; lăstunii de mal (Riparia riparia), care-și fac cuibul în malurile lutoase ale râurilor de altitudine medie și mică. 

Rândunelele și lăstunii au devenit simboluri ale habitatelor antropice, fie că e vorba de medii rurale sau urbane. Aceste păsări fac parte din reprezentările heraldice din vremuri istorice și sunt asociate involuntar cu sosirea primăverii. Se apropie perioada de ieșire a puilor din cuiburi și în curând cerul orașelor va fi cuprins de frenezia și goana după insecte, iar oamenilor nu le rămâne decât să ne primească oaspeții așa cum se cuvine. 

Seria Biodiversitate Urbană este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories, care-și propune să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea urbană din România, scrise de cercetătorii muzeului.