China Photos/Getty Images
Sportswashing. CIO, FIFA și propaganda: o poveste de amor
De la Beijing la Doha, trecând prin Kazahstan și chiar Ungaria, sportul a devenit o investiție profitabilă pentru industria spălării de imagine.
Invenție a lumii moderne – sau redescoperire a lumii antice –, sportul stârnește pasiuni, creează eroi, ține în viață industrii și mișcă sume colosale dintr-un buzunar în altul. O formă civilizată a luptelor cu gladiatori care umpleau arenele romane și o metodă nesângeroasă prin care țările globului pot să-și arate supremația, sportul atrage mai multă atenție decât oricare altă formă de divertisment. Și atrage, inevitabil, atenția celor care au nevoie de un mediu (relativ) curat pentru a-și rezolva problemele de imagine. Care folosesc sportul nu pentru că-l iubesc, ci pentru că practică sportswashing-ul.
Fenomenul a apărut încă de la începuturile sportului modern, fiind adoptat de către afaceriști cu probleme juridice și companii cu practici dubioase, însă amploarea pe care au luat-o competițiile sportive în ultimul secol a ademenit un tip aparte de utilizatori ai sportswahing-ului: statele. Încurajate de federații și comitete la fel de suspecte, mereu în căutare de bani care să finanțeze tot mai ambițioasele lor proiecte, țări cu probleme majore – conduse de dictatori siniștri și care încalcă constant drepturile propriilor cetățeni, aflate uneori în conflicte sângeroase sau pe cale să declanșeze unele – au apelat la sport pentru a-și spăla imaginea sau a-și trâmbița presupusa măreție și superioritate.
Cele mai mari evenimente din lume – campionatul mondial de fotbal, Jocurile Olimpice, competițiile de ciclism, precum Turul Franței, sau Formula 1 – sunt, chiar și în momentul de față, victime ale acestui fenomen.
Jesse Owens câștiga proba de 100 de metri la Olimpiada de la Berlin în fața unei audiențe care-l includea pe Adolf Hitler. Foto: Keystone/Getty Images
Sportswashing-ul are un trecut sumbru
Printre primii care au înțeles importanța sportului în propagandă au fost fasciștii. Obsedați de crearea unor state-națiuni pline de supuși care arată ca niște olimpici greci, preocupați să transmită putere, încercând să-și convingă concetățenii că sunt unicii conducători pe care ar trebui să-i aibă, dictatorii fasciști s-au grăbit să îmbrățișeze competițiile sportive majore ca să-și ridice profilul public.
Primul campionat mondial de fotbal de pe continentul european (și al doilea din istoria competiției) s-a desfășurat în 1934 în Italia condusă de Benito Mussolini. Alegerea acestei țări, în dauna Suediei, a stârnit un mic scandal, „When the World Cup rolled into fascist Italy in 1934”, thesefootballtimes.co
E drept că Italia era o putere fotbalistică și chiar a câștigat turneul, dar asta nu l-a împiedicat pe Mussolini să profite de ocazie pentru a promova fascismul. Imaginea întregului turneu, de la postere la stadioane, a fost subsumată acestui scop. S-au jucat meciuri pe Stadionul Benito Mussolini din Torino, finala s-a desfășurat pe Stadionul Național al Partidului Național Fascist, în prezența dictatorului, iar câștigătorii au primit un trofeu suplimentar, mai mare decât cel al FIFA. Se spune chiar că arbitrii de la meciurile Italiei erau aleși personal de Mussolini.
Doi ani mai târziu, Jocurile Olimpice îi spălau imaginea dictatorului nazist Adolf Hitler. Era o perioadă când jocurile de iarnă și de vară se țineau în aceeași țară, așa că Olimpiada din 1936 s-a desfășurat la Garmisch-Partenkirchen, în Bavaria (cea de iarnă), și Berlin (cea de vară).
Spre deosebire de Mussolini, Hitler a primit cadou acest prilej de a se promova. Decizia fusese luată în 1931, cu doi ani înainte ca el să ajungă la putere. Comitetul Olimpic ar putea deci clama inocență, doar că jocurile din 1940 fuseseră programate pentru Japonia militaristă.
Hitler Care a ajuns să fie numită Olimpiada Nazistă: encyclopedia.ushmm.org pentru a promova deschis viziunea sa antisemită și idealurile de supremație rasială. Atleților germani de origine evreiască sau romă le-a fost interzisă participarea. Propaganda s-a pus în mișcare cu toată forța. Jocurile berlineze au fost primele care au introdus ștafeta cu torța olimpică, aprinsă de la Atena, primele televizate în direct și un prilej pentru regizoarea Leni Riefenstahl să introducă multe dintre tehnicile cinematografice moderne în filmul Olympia, dedicat competiției.
În ciuda unor tentative, nicio țară n-a boicotat Olimpiada Nazistă.
Există câte un dictator pentru fiecare idee trăsnită
Niciunul dintre cei doi n-au beneficiat prea multă vreme de pe urma competițiilor organizate, ba chiar, vreme de un deceniu, au fost cei mai mari dușmani ai sportului. Un război mondial și milioane de victime mai târziu, competițiile reveneau, încet-încet, evitând – măcar într-o primă fază – țările cu dictatori instabili.
N-a durat însă mult și fenomenul sportswashing-ului a reapărut. Corupția, lăcomia, calculele politice, chiar și ignoranța au făcut ca sportul să fie folosit de atât de multe ori pentru a spăla imaginea unor țări că aș avea nevoie de o carte să le povestesc pe toate. Unele cazuri sunt însă atât de flagrante, încât merită notate.
La 20 octombrie 1974, George Foreman era învins de Muhammad Ali în ceea ce fusese supranumit meciul de box al secolului. Evenimentul, A fost unul dintre cele mai urmărite evenimente ale deceniului, magnumphotos.com a avut loc în Kinshasa, Zair (actuala Republică Democratică Congo). Țara era condusă de celebrul Mobutu Sese Seko, care luase puterea în 1965 printr-o lovitură de stat. Evenimentul – unul dintre cele mai vizionate din acea perioadă – i-a adus destulă notorietate și imagine pozitivă, iar pentru zairezi, ieșiți de puțină vreme de sub o sângeroasă ocupație belgiană, a fost un moment în care l-au aclamat pe Muhammad Ali drept fratele lor de peste mări. Promotorul Don King a repetat mișcarea, un an mai târziu, în Filipine, când Ali l-a înfruntat pe Joe Frazier în prezența familiei Marcos, alți dictatori celebri ai secolului trecut.
În 2002, finala Supercupei Italiei, dintre Juventus și Parma, s-a desfășurat în Libia, „Libya: When Muammar Gaddafi played political football”, theafricareport.com un dictator care avea deja la activ detonarea unei bombe la bordul unui avion civil. Pasiunea lui Gaddafi pentru fotbal și a italienilor pentru banii săi a mers chiar mai departe. În 2003, clubul italian Perugia semna cu un jucător nou, căpitanul naționalei libiene. Numele său: Al-Saadi Gaddafi. Fiul dictatorul a jucat exact un meci pentru noua echipă (ca rezervă), dar a ajuns, în sezoanele următoare, și la Udinese, pentru care a jucat 10 minute, și Sampdoria, care nici nu s-a mai chinuit să-i dea ceva de făcut.
Ecaterina Szabo a fost una dintre eroinele României la Olimpiada de la Los Angeles din 1984, o competiție la care România a fost singura țară comunistă participantă. Foto: Getty Images
Ceaușescu, practician al sportswashing-ului
Ar fi fost culmea ca România să nu fi cochetat cu sportswashing-ul. Țările comuniste au descoperit destul de repede potențialul propagandistic al sportului și au investit resurse destul de serioase în dezvoltarea acestuia. Au ocolit cu grijă și regulile olimpice, ceva mai stricte atunci decât acum. Sportivii „amatori” din țările comuniste erau adesea angajați de formă și se antrenau ca niște profesioniști. Despre dopingul sponsorizat din statele comuniste, din nou, s-ar putea scrie romane întregi.
Pentru Nicolae Ceaușescu, care știa că nu-și permite costurile unui eveniment sportiv major, ocazia s-a numit „Argintul” care ne-a făcut rău, adevarul.ro mai cunoscută și ca Jocurile Mondiale Studențești. În 1981, Bucureștiul găzduia competiția, iar România câștiga 67 de medalii, dintre care 30 de aur, situându-se pe locul al doilea, între marii rivali ai Războiului Rece – URSS și SUA.
CITEȘTE ȘI: Stadioanele sunt goale, avantajul de acasă a rămas: un experiment inedit în știința sportivă
Cu doar un an înainte, Uniunea Sovietică organizase Jocurile Olimpice la Moscova, un alt moment de sportswashing pe care Comitetul Olimpic Internațional l-a gestionat cu grația unui elefant, oferind competiția din 1984 Statelor Unite. Faptul că România a reușit să aducă atât rușii cât și americanii la București era deja o performanță, pentru că cele două state rivale și-au boicotat, pe rând, Jocurile Olimpice.
Ca atare, Olimpiada de la Los Angeles a fost un nou moment de care Ceaușescu a profitat din plin. Presa americană a lăudat gestul: washingtonpost.com România a obținut cea mai bună performanță a sa din toate timpurile pe pământ american: locul al doilea pe națiuni, cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur.
Până și câștigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua București, în 1986, poate fi privită ca un moment de sportswashing, implicarea fiului dictatorului comunist, Valentin Ceaușescu, în echipă „Cine a fost cu adevărat Valentin Ceauşescu?”, gsp.ro
Mileniul noilor dictaturi iubitoare de sport
În ultimele câteva decenii, avansul tehnologic și o perioadă prosperă economic au adus din ce în ce mai mulți bani în sport. Însă, pe măsură ce televiziunea prin satelit, transmisiunile HD și apoi 4K sau internetul au făcut competițiile tot mai populare, costurile de producție ale acestor evenimente au explodat la rândul lor.
Pentru Comitetul Internațional Olimpic sau FIFA au apărut și alte probleme, cum ar fi reticența tot mai mare a unor orașe și state de a investi în competiții grandioase, care presupuneau investiții majore într-o infrastructură care putea foarte bine să rămână nefolosită. Și care a și rămas nefolosită, cum a arătat odiseea unor stadioane și facilități construite pentru „How South Africa can offer Brazil a World Cup lesson”, theglobeandmail.com sau „Abandoned Athens Olympic 2004 venues, 10 years on – in pictures”, theguardian.com
Nevoia de grandoare s-a combinat cu corupția tot mai generalizată a federațiilor sportive, lăcomia unora dintre oficialii acestora și au dus la o serie de alegeri cel puțin controversate pentru primul sfert al noului mileniu.
CIO și Olimpiadele Rușinii
Primii pași s-au făcut pe 13 iulie 2001, la întrunirea CIO de la Moscova, când Beijingul învingea Toronto, Paris, Istanbul și Osaka în lupta pentru organizarea Jocurilor Olimpice din 2008. China, care începea să profite de beneficiile unei creșteri economice masive, vâna de ceva vreme organizarea celei mai importante competiții sportive și o ratase deja pe cea din 2000, la mustață. S-a speculat că numărul masiv de voturi primite de Beijing a venit de la reprezentanții multor state care au beneficiat de investițiile chineze în stadioane pe teritoriul lor.
Pe atunci, China era într-o oarecare perioadă de deschidere, însă amintirea reprimării violente a protestelor din piața Tiananmen era încă proaspătă. Șapte ani mai târziu, speranțele declamate de CIO că organizarea jocurilor va ajuta la îmbunătățirea drepturilor omului în China s-au dovedit a fi doar declarații date de spoială, Jocurile Olimpice de vară „China: Olympics Harm Key Human Rights”, hrw.org într-un stat în care nu exista libertate de exprimare, iar minoritățile erau oprimate.
Că celor de la CIO nu le păsa de asta era deja evident de cu doar un an înainte, când, în 2007, au oferit orașului rusesc Soci, de pe malul Mării Negre, organizarea Jocurilor Olimpice de Iarnă din 2014. Controversele care au înconjurat aceste jocuri sunt numeroase: din cauza corupției, au fost cele mai scumpe din istorie, ajungând să coste 51 de miliarde dolari (cele de vară, de la Beijing, costaseră „doar” 44 de miliarde), încălcările drepturilor omului din Rusia n-au încetat (speranța nu moare niciodată, dar e evident că ideea că s-ar rezolva ceva prin sport e falsă), iar finalul jocurilor a fost marcat de izbucnirea conflictului ruso-ucrainean și anexarea Crimeei.
În toamna lui 2014, izbucnea și scandalul dopajului de stat organizat de ruși „Russia accused of athletics doping cover-up on German TV”, theguardian.com și nu numai, pentru că se pare că investițiile nu s-au făcut doar în infrastructură, ci și în rezultate obținute cu mijloace ilegale. Un raport independent a descoperit că programul de dopaj data din 2011, dar CIO, mereu servil, n-a interzis prezența atleților ruși la Jocurile Olimpice de la Rio din 2016. Abia după 2017, când 53 de atleți ruși participanți la Soci au fost suspendați și le-au fost luate 13 medalii, Comitetul Olimpic Rus a fost, la rândul său, suspendat de CIO pentru următoarea olimpiadă de iarnă.
CIO s-ar fi grăbit să renunțe la decizie, dacă în 2019 n-ar fi decis Organizația Mondială Anti-doping (WADA) în locul lor. S-a ajuns la un fel de compromis în care atleții ruși care n-au fost prinși direct că s-au dopat pot participa la olimpiadă sub un drapel neutru, nu sub cel al Rusiei. În cazul olimpiadei din 2022, acesta este drapelul Comitetului Olimpic Rus (ROC).
Pentru imaginea lui Vladimir Putin, Campionatul Mondial de Fotbal din 2018 a fost un succes. Foto: Shaun Botterill/Getty Images
FIFA, ca Mafia
Dacă în cazul comitetului olimpic voturile pentru orașele-candidate se dau de către delegațiile naționale, ceea ce implică din start că politica își va face simțită prezența, federațiile sportive sunt ceva mai independente. Iar cele mai puternice, precum FIFA, sunt (aproape) stat în stat. Problema lor e alta, corupția.
În decembrie 2010, FIFA alegea gazdele campionatelor mondiale din 2018 și 2022, Rusia și Qatar. La scurt timp după vot, au apărut acuzații de corupție. Lucrurile au escaladat când reprezentantul Angliei, care candidase pentru organizarea campionatului din 2018, a spus oficial că i-au fost cerute diverse lucruri în schimbul voturilor. Apoi, în mai 2011, doi dintre votanți au fost acuzați de presă că ar fi primit 1,5 milioane de dolari de la Qatar pentru votul lor.
FIFA a încercat să îngroape discuția ordonând un raport, pe care l-au ținut îngropat din 2015 până în 2017. Între timp, începând cu 2015 și până după 2020, peste 40 de oficiali FIFA au fost acuzați de corupție de către procurori federali elvețieni și americani, care au dezvăluit sistemul de corporații-fantomă folosit pentru a primi mită. Încă de la primele arestări, Sepp Blatter, președintele FIFA din acea perioadă, „Sepp Blatter Decides to Resign as FIFA President in About-Face”, nytimes.com iar mulți membri marcanți ai organizației au fost suspendați.
În 2018, o Rusie care între timp trecuse prin prima anexare postbelică a unui teritoriu european, condusă de un dictator care își asasinase sau băgase în pușcărie rivalii politici, organiza un turneu final al Campionatului Mondial care-i permitea să transmită imaginea unei țări prospere și bine organizate în restul lumii. Pentru Putin personal, investiția în fotbal „Is Russia the real winner of World Cup 2018?”, bbc.com
În timp ce se sărbătorea deschiderea Jocurilor Olimpice, președinții ruși și chinezi negociau soarta Ucrainei. Foto: Clive Rose/Getty Images
2022, anul în care sportswashing-ul e rege
Deciziile luate independent acum un deceniu de CIO și FIFA încheie o epocă a sportswashing-ului fără perdea cu două evenimente majore organizate, în același an, în țări cu probleme de imagine. Jocurile Olimpice de iarnă au început deja, într-un Beijing care Jocurile se desfășoară atât în capitala Chinei, cât și în Yanqing, o suburbie, și Chongli, o regiune muntoasă aflată la 250 de kilometri, unde au loc competițiile de schi. În noiembrie, pentru prima dată în istorie în timp ce campionatele naționale nu au vacanță, cele mai bune echipe ale lumii se vor înfrunta în Qatar.
Olimpiada se desfășoară într-un moment în care China nu doar că a devenit mai agresivă în politica externă, după preluarea puterii de către Xi Jinpeng, dar este implicată și într-un război comercial cu SUA. La asta se adaugă încălcările drepturilor omului, în special a populației uigure din estul țării. Uigurii, un popor turcic musulman din provincia Xinjiang, sunt subiectul internărilor în lagăre și sterilizărilor forțate, precum și al unor campanii de reeducare, „Is China Committing Genocide Against the Uyghurs?”, smithsonianmag.com Atitudinea față de Tibet, teritoriu anexat în anii 1950, Taiwan, insulă independentă revendicată de China, și conflictele de la granița cu India sunt probleme politice chiar mai vechi.
China a intervenit în forță și împotriva protestatarilor din Hong Kong în 2019-2020, când și-a impus candidații preferați în alegerile locale, în ciuda faptului că promiseseră că vor continua politica „o țară, două sisteme”. Cenzura internetului și eliminarea din viața publică a celor incomozi este la ordinea zilei. Mai mult, pandemia de coronavirus, pornită din China, a dus la izolarea și mai puternică a țării, sub pretextul încercării de a ține virusul sub control.
CITEȘTE ȘI: Accident de laborator? De ce se discută iar despre originea coronavirusului?
Pe măsură ce Jocurile Olimpice de iarnă s-au apropiat, cererile unui boicot au venit din tot mai multe direcții, însă nicio delegație sportivă n-a făcut acest pas. Oarecum ironic, la jocuri nu participă delegația Coreei de Nord, suspendată de CIO pentru că n-a venit la Tokyo 2020. „Winter Olympics: Which world leaders are attending Beijing 2022?”, aljazeera.com – țări ca SUA, Marea Britanie, Lituania, India, Belgia și l-au asumat oficial, și altele au optat pentru o reprezentare doar la nivel de ambasadori (Germania, Suedia, Japonia, Norvegia etc.), uneori motivând riscurile pandemiei ca scuză.
Desigur, Vladimir Putin n-a lipsit de la ceremonia de deschidere. În condițiile în care un posibil nou conflict cu Ucraina e așteptat și discutat de câteva luni, s-a speculat că Xi Jinping i-ar fi cerut președintelui rus să amâne conflictul până după jocuri, „Xi denies asking Putin to delay Ukraine invasion until after Winter Olympics”, thetimes.co.uk
Însă, cum ocuparea Crimeei a început în ultimele zile ale olimpiadei de iarnă de la Soci, e de înțeles de ce ucrainenii nu așteaptă cu prea multă încredere încheierea olimpiadei, mai ales că Putin și Xi Jinping au folosit ocazia pentru a-și exprima „China joins Russia in opposing Nato expansion”, bbc.com
Ca să evite cazul Africii de Sud, Qatar a construit un stadion temporar, din containere. Muncitorii care au lucrat la el au fost însă migranți prost plătiți. Foto: MB Media/Getty Images
Pentru FIFA, drepturile omului sunt opționale
În noiembrie, la Cupa Mondială, e de așteptat să fie mai puține boicoturi diplomatice, spre deloc. Qatarul n-a suferit de pe urma acuzațiilor de corupție decât la nivel de imagine (care oricum era proastă).
În schimb, între 2010 și 2022, cel mai mult au suferit muncitorii implicați în construirea stadioanelor care vor găzdui campionatul. Zeci de mii de muncitori, în special din țări ca India sau Nepal, au ajuns pe șantierele qatareze, lucrând în condiții dificile, la temperaturile ridicate ale Orientului Mijlociu, „A year from Qatar World Cup, exploited migrant workers fight for change on human rights”, nbcnews.com
Moartea unora dintre muncitori a fost, adesea, „Qatar: Failure to investigate migrant worker deaths leaves families in despair”, amnesty.org ceea ce arată că noua legislație a muncii adoptată de Qatar pentru a adresa o parte dintre acuzații este aplicată extrem de lax, iar muncitorii sunt exploatați în continuare. The Guardian „Revealed: 6,500 migrant workers have died in Qatar since World Cup awarded”, theguardian.com că peste 6.500 de muncitori străini au murit în această țară din 2010 până în 2020.
Pentru FIFA, încălcările drepturilor omului – Qatar mai are probleme cu limitarea dreptului de exprimare, pedepsirea relațiilor LGBT, violența împotriva femeilor și a minorităților – nu par a fi vreun inconvenient, turneul va merge mai departe. La urma urmei, FIFA gestionează unul dintre sistemele de sclavie modernă, cel al contractelor de milioane în care sunt prinși fotbaliștii. Ca o paranteză, fotbalul este adesea și pretextul cu care traficanții moderni îi păcălesc pe tinerii africani, aducându-i în Europa „European football drives modern slave trade of young Africans”, qz.com
O victorie a Cupei Mondiale ar fi totuși faptul că, pentru a contracara protestele, Qatarul a devenit prima țară din regiune care a introdus „Labour reforms: Qatar’s new minimum wage enters into force”, ilo.org de 1.000 de riali, echivalentul a nici 1.200 de lei, la care se adaugă bani pentru mâncare și locuință (300 și 500 riali), dacă nu e asigurată de angajator. Asta s-a întâmplat însă abia în mai 2021, dar va avea impact asupra personalului angajat pe durata jocurilor, dar și a celor din domeniul turistic, majoritatea migranți.
Tadej Pogačar, câștigătorul Turului Franței din 2020 și 2021, aleargă pentru echipa Emiratelor Arabe Unite. Foto: Michael Steele/Getty Images
Unde sunt bani, sunt și interese
Zguduite de scandaluri, CIO și FIFA par să fi învățat că sportswashing-ul nu face bine afacerilor. Următoarea Cupă Mondială se va desfășura în 2026, în SUA, Canada și Mexic, în timp ce pentru 2030 încă nu s-au ales țara sau țările organizatoare. Jocurile Olimpice de vară vor avea următoarele ediții la Paris (2024), Los Angeles (2028) și Brisbane (2032), iar următoarea ediție a celor de iarnă, cea din 2026, va fi organizată de Milano și Cortina d’Ampezzo.
În schimb, sportswashing-ul continuă neîngrădit în competițiile de „zi cu zi”.
Câștigătorul ultimelor două ediții ale Turului Franței, Tadej Pogačar, concurează pentru echipa UAE Team Emirates. UAE, adică prescurtarea de la Emiratele Arabe Unite. În ciclism, tradiția face ca echipele să poarte numele sponsorilor, așa că țările arabe au profitat de ocazie pentru a-și face reclamă.
Pe lângă UAE, la nivelul echipelor de top mai concurează și Bahrain Victorious. Oarecum interesant pentru atmosfera din Orientul Mijlociu, cicliștii celor două echipe se luptă pentru victorie cu cei de la Israel Premier Tech. Cea de-a patra țară prezentă în ciclism e Kazahstanul, care sponsorizează de ani buni echipa Astana Qazaqstan Team.
Ediția din acest an a Turului Italiei „Giro 2022: Route and stages”, cyclingstage.com însă nu se știe dacă Viktor Orbán va mai putea profita de ocazia propagandistică pe care și-a dorit-o atât de mult (trebuia să se întâmple în 2020, dar a venit pandemia). În aprilie, premierul autoritarist are alegeri, turul e în mai.
Formula 1 își începe campionatul din acest an pe circuitele din Shakir (Bahrain) și Jedah (Arabia Saudită). Alte trei dintre cele 23 sunt organizate în țări care au probleme majore de încălcare a drepturilor omului (Azerbaijan, Rusia și Emiratele Arabe Unite). Cel puțin o cincime din etape intră la categoria sportswashing.
Circuitele mondiale de tenis, atât cel masculin (ATP), cât și cel feminin (WTA), s-au extins de-a lungul timpului către China, în special datorită sumelor generoase plătite pentru licențe, WTA ajungând chiar să organizeze Turneul Campioanelor în această țară. Pandemia de COVID-19 a oprit acest obicei, ceea ce a permis WTA să ia atitudine față de dispariția jucătoarei Peng Shuai și „WTA suspends tournaments in China amid concern for Peng Shuai”, theguardian.com În februarie, însă, ambele circuite ajung în Orientul Mijlociu.
Spune-mi ce sport preferi ca să-ți spun ce dictator întâlnești
În fotbal, sportswashing-ul se poartă mai ales la nivel individual, numeroase echipe fiind cumpărate de persoane influente din diverse țări cu probleme, sau de companii.
Gazprom, firma prin care Rusia influențează deciziile politice ale Europei, „Gazprom partners with UEFA National Team Football and renews UEFA Champions League sponsorship”, uefa.com pentru Liga Campionilor, turneele Euro 2020, Euro 2024 și Liga Națiunilor.
O corporație din Emiratele Arabe Unite condusă de un membru al familiei regale deține cluburi de fotbal pe mai multe continente, printre care Manchester City și New York City FC. Echipa Paris Saint Germain e deținută din 2011 de Tamim bin Hamad Al Thani, emirul Qatarului. 80% din acțiunile echipei Newcastle sunt deținute de un fond de investiții de stat din Arabia Saudită, iar 68,55% din Internazionale Milano de o firmă chineză. Exemplele pot continua, iar banii sunt mereu puși pe masă pentru cluburile cu tradiție.
Nici ligile nord-americane nu sunt ferite de fenomen – ar fi și culmea. NFL, care încearcă să atingă o audiență globală cu fotbalul american, a semnat parteneriate cu mai multe țări, „NFL announces international market partnerships: Rams in China, Buccaneers in Germany, Dolphins in Spain”, cbssports.com Organizația a atașat însă și o hartă anunțului, în care a colorat Taiwan-ul în roșu, stârnind furia locuitorilor de pe această insulă și nu numai. NBA a lansat anul trecut o Ligă Africană de Baschet și a ales pentru primul meci „NBA’s Basketball Africa League to debut May 16 in Rwanda”, espn.com o țară condusă de controversatul președinte Paul Kagame.
Și UFC, care organizează cele mai mari competiții de Mixed Martial Arts (MMA) are o pasiune aparte pentru președintele cecen Ramzan Kadîrov, implicat în răpiri și asasinate la comandă, dar dacă intru în lumea artelor marțiale și a sporturilor de contact n-o să mă mai opresc vreodată. Dictatorii par a avea o pasiune deosebită pentru sporturile violente.
E ceva de făcut?
Critica poate face bine – sporturile, federațiile și CIO se vor feri de controverse majore măcar pentru că le-ar putea afecta, pe termen lung, veniturile. Deși, în momentul de față, cel mai afectate sunt, din păcate, exact când aleg să renunțe la sportswashing. „Chinese Sponsor Distanced Itself From Women’s Tennis Before WTA Pulled Events From China”, wsj.com
E puțin probabil ca publicul să poată influența, pe termen lung, fenomenul – multora nu le pasă sau, după indignarea inițială, se bucură că noul proprietar, dictator sau nu, își permite să-l cumpere pe Messi și să cheltuiască mai mult decât adversarii.
Sportswashing-ul va continua atâta timp cât va exista sportul, pentru că banii trebuie să se învârtă cumva – dincolo de beneficiile de imagine, sunt și destule scheme financiare. Doar coincidența a făcut ca anul acesta să fie cea mai vizibilă manifestare a acestui fenomen, din cauză că ambele competiții majore ale anului sunt exemple flagrante.
Vor trece, însă, și ce va rămâne vor fi statisticile despre medalii și goluri înscrise. Pentru câteva săptămâni în istoria sportului, campionii vor lua fața celor care vor să profite de ei – de la Jesse Owens încoace, mereu s-a întâmpla asta. Oricâtă imagine și-ar spăla dictatorii și statele, ei vor fi judecați de istorie după războaiele pornite și crimele comise, nu după competiții organizate și echipele sponsorizate.
