5 expediții maritime eșuate. Și câteva epave (re)găsite36 min read

Endurance, nava exploratorului britanic Ernest Shackleton, a fost localizată cu ajutorul roboților subacvatici la exact 100 de ani de la moartea acestuia. Alte epave faimoase încă așteaptă să fie descoperite. 

Pe 5 martie 2022, camerele de luat vederi au ajuns acolo unde ochii oamenilor n-au reușit timp de 107 ani. Epava navei cu aburi Endurance,Despre ea, pe larg, aici: en.wikipedia.org scufundată în 1915 în timpul unei expediții în Antarctica, a fost regăsită de cercetători în Marea Weddell, la o adâncime de 3.000 de metri, cu ajutorul unor vehicule subacvatice autonome. Astfel, s-a pus capăt unui mister neelucidat de peste un secol, în ciuda povestirilor echipajului care a reușit să supraviețuiască miraculos și a nenumăratelor încercări anterioare de a o localiza. 

În cazul altor naufragii, însă, la suprafață au rămas doar câteva informații și foarte multe speculații care, în timp, au alimentat atât imaginația pasionaților de mistere, cât și ambiția altor exploratori de a porni pe urmele navelor dispărute, unele cu tot cu oamenii de la bord. Mulți dintre aceștia și-au pierdut, la rândul lor, viața, în încercarea de a afla ce s-a întâmplat. De-a lungul anilor, s-au strâns numeroase teorii și s-au făcut câteva descoperiri surprinzătoare. 

Iată-le pe cele care au făcut cele mai multe valuri. 

Library of Congress/Wikimedia Commons

Endurance – navă scufundată, echipaj salvat

La sfârșitul anului 1914, exploratorul irlandez Ernest Shackleton,Aici, un site dedicat navigatorului și întreținut de membrii familiei: ernestshackleton.net împreună cu cei 27 de membri ai echipajului, a părăsit insula britanică Georgia de Sud din Oceanul Atlantic pe nava sa de ultimă generație. Endurance avea o lungime de 44 metri, trei catarge și o carenă ultrasolidă, construită special pentru a rezista la impactul cu gheața plutitoare. Echipajul își propusese să traverseze pe jos, pentru prima oară, continentul antarctic, din Marea Weddell până în Marea Roos, trecând pe la Polul Sud.

Însă, în ianuarie 1915, ambarcaţiunea a rămas blocată în largul coastei, fiind prinsă de gheața formată în apropierea banchizei Larsen. Captivă timp de mai multe luni, goeleta a fost zdrobită treptat de presiunea gheții şi s-a scufundat în noiembrie 1915, la o adâncime de 3.000 de metri.

Instinctul de conservare i-a ajutat însă pe marinari să reușească una dintre cele mai faimoase supraviețuiri din istorie.Jurnalistul Alfred Lansing a scris o carte despre expediție, Endurance: Shackleton’s Incredible Voyage, pe care o găsești aici: carturesti.ro Au rezistat luni întregi adăpostiți în corturi improvizate, plutind în derivă, pe banchize, și vânând pinguini și foci pentru a se hrăni. În cele din urmă, echipajul a ajuns pe Insula Elefantului,Mai multe despre ea, aici: en.wikipedia.org nelocuită și neospitalieră, acoperită în totalitate de gheaţă. De acolo, Shackleton și un grup restrâns au navigat aproape 1.300 de kilometri cu o mică barcă recuperată de pe Endurance, au ajuns înapoi, în Georgia de Sud, de unde s-au întors cu un vapor pentru a salva restul echipajului.

Falklands Maritime Heritage Trust/National Geographic

Înapoi în viitor, epava a fost găsită la o adâncime de 9.869 de picioare (3.008 metri) sub Marea Weddell din Antarctica de Vest, potrivit asociației caritabile britanice Falklands Maritime Heritage Trust (FMHT),Site oficial: fmht.co.uk care a sponsorizat căutarea. 

Expediţia Endurance22Site-ul oficial, aici: endurance22.org a fost formată din circa 100 de persoane, aflate la bordul unui spărgător de gheaţă sud-african, Agulhas II, echipat cu submersibile operate de la distanţă, și a plecat din Cape Town în 5 februarie 2022.

Nava a utilizat tehnologii de ultimă generație, printre care şi două drone submarine pentru explorarea zonei, descrisă de sir Shackleton însuşi ca fiind „cea mai rea porţiune din cea mai rea mare din lume” din cauza condiţiilor glaciare. 

Aflată într-o stare impecabilă, ținând cont de mediul în care și-a continuat existența timp de peste un secol, Endurance a fost găsită la aproximativ patru mile marine (șapte kilometri) sud de locația stabilită de căpitanul navei, Frank Worsley, care a folosit un sextantInstrument optic format dintr-un arc gradat egal cu o șesime de cerc, prevăzut cu două oglinzi și cu o lunetă mică, care se utilizează la măsurarea distanței unghiulare dintre două puncte și se folosește în astronomie, navigație și aviație. pentru a înregistra poziția scufundării.  

Nava arată aproape la fel ca atunci când a fost fotografiată pentru ultima dată de regizorul lui Shackleton, Frank Hurley, în 1915. Numele navei se vede clar arcuit peste pupa, iar în imagini se poate observa și un hublou – cabina lui Shackleton. 

Catargele sunt coborâte, tachelajulAnsamblul parâmelor folosite pe o navă la fixarea arborilor sau la manevrarea pânzelor și a verigilor. este încurcat, dar cocaAnsamblu format din scheletul unei nave și din învelișul ei exterior. este într-o stare destul de bună. Unele daune sunt evidente la prova, probabil acolo unde nava a lovit fundul mării, în coborâre. Ancorele sunt și ele prezente, ba chiar și o pereche de cizme și o parte din veselă.

Cercetătorii au mai descoperit că epava a fost colonizată de o mulțime de forme de viață maritime care trăiesc la mari adâncimi – tunicieri,Animale marine cu corpul în formă de sac sau de butoi, acoperit cu o tunică anemone, bureți de diferite forme, stele, arici și crini-de-mare. 

Însă, pentru că Tratatul Antarcticii i-a conferit încă din 2019, dinainte de a fi găsită, statut de monument protejat,Mai multe, aici: ats.aq epava va rămâne în continuare acolo unde a fost găsită, neputând fi mișcată. Prin urmare, niciun artefact nu a fost scos la suprafață.

Frații Vandino și Ugolino Vivaldi, dispăruți în Africa

Astăzi, orice teritoriu poate fi cercetat în amănunt cu ajutorul sateliților și al mijloacele de navigare moderne. În trecut, însă, expedițiile de explorare erau din capul locului supuse riscurilor.

Exploratorii petreceau luni sau ani pe mare, timp în care studiau teritorii noi și înregistrau descoperirile în jurnale, bazându-se doar pe câteva instrumente de cartografiere. Multe dintre aceste călătorii s-au sfârșit tragic, iar altele au avut un deznodământ necunoscut, care poate fi doar intuit. Așa cum s-a întâmplat și cu povestea următoare.

În 1291, cu două secole înainte ca navigatorul Cristofor ColumbDespre el, aici: en.wikipedia.org să pornească în căutarea unei rute alternative spre Asia (ajungând, de fapt, în Lumea Nouă), frații Vandino și Ugolino Vivaldi au organizat o expediție similară.

Cei doi au plecat din Genova împreună cu echipajul lor, în speranța că vor ajunge în India ocolind extremitatea sudică a Africii. Au luat cu ei provizii cât pentru zece ani, deci se așteptau să călătorească mult timp.

La mijlocul lui 1291 au trecut prin Strâmtoarea Gibraltar și de-atunci nu au mai fost văzuți vreodată. Au existat mai multe încercări de a lămuri soarta expediției. Prima misiune de căutare, condusă de navigatorul Lancelotto Malocello, a avut loc abia în 1312. Echipajul a navigat până în Insulele Canare, unde a construit un fort. Navigatorii au rămas acolo mai bine de două decenii, fără să găsească vreo urmă a fraților dispăruți.

Apoi, fiul lui Ugolino Vivaldi, Sorleone de Vivaldo, a plecat și el într-o misiune de căutare. Potrivit unor ipoteze, este posibil ca Sorleone să fi ajuns până la Mogadiscio (Mogadishu), în actuala Somalie, dar nici el nu și-a găsit tatăl și unchiul. 

O altă mențiune a expediției apare în 1455, când exploratorul Antoniotto Uso Di Mare a spus că l-a întâlnit pe urmașul unui membru al expediției fraților Vivaldi. Potrivit acestuia, frații ar fi ajuns până în Senegal, unde au fost prinși și ținuți în captivitate pentru tot restul vieții.

Frații Vivaldi au devenit ulterior subiectul unor legende care îi prezentau înconjurând Africa, înainte de a fi capturați de Părintele Ioan (Presbyter Johannes, în latină), un rege creștin mitic și care probabil n-a existat vreodată. Aventura celor doi ar fi inspirat și Cântul 26 al Infernului lui Dante, despre ultima călătorie a lui Ulise, care se termină cu un eșec în emisfera sudică. Potrivit lui Henry F. Cary, traducătorul britanic al Divinei Comedii, soarta lui Ulise a fost inspirată, parțial, din cea a exploratorilor dispăruți.Poți descoperi versurile aici: wikisource.org 

Internet Archive Book Images/Wikimedia Commons

Gaspar și Miguel Corte-Real, naufragiați pe mare, dar nu în același timp 

O soartă asemănătoare au avut și exploratorii portughezi Gaspar și Miguel Corte-Real, la aproximativ două secole distanță de frații Vivaldi. Împreună cu tatăl lor, João Vaz Corte-Real, frații au participat la diferite călătorii de explorare, sponsorizate de coroana portugheză. Cei doi ar fi fost printre primii care au ajuns în Newfoundland și, posibil, în alte părți din estul Canadei.

La 1500, Gaspar Corte-Real a ajuns în Groenlanda, crezând că este Asia de Est, însă nu a putut debarca. Nu s-a dat bătut și, în următorul an, a pornit din nou înspre aceeași destinație, de data aceasta alegând să navigheze cu trei caravele,Corăbii cu pânze, rapide, folosite în trecut de spanioli și de portughezi pentru călătorii lungi. împreună cu fratele său mai mare, Miguel. Marea înghețată i-a împiedicat pentru a doua oară să-și atingă scopul. Au reușit, totuși, să ancoreze, după ce au schimbat cursul, într-un ținut cu râuri mari, pini și fructe de pădure, despre care se crede că ar fi fost peninsula Labrador. Acolo ar fi capturat mai mulți indigeni, care au fost duși înapoi în Portugalia pentru a fi vânduți ca sclavi. Două dintre cele trei nave ale expediției s-au întors înapoi, în Portugalia, însă nava pe care se îmbarcase Gaspar Corte-Real s-a pierdut pe drum. 

Miguel, care reușise să se întoarcă teafăr în Portugalia, a pornit din nou din Lisabona, cu trei nave, pentru a-și căuta fratele. Se pare că expediția a ajuns la locul unde debarcase echipajul lui Gaspar cu un an înainte,Detalii, aici: biographi.ca moment în care cele trei nave au pornit în direcții diferite pentru a căuta mai eficient. Pe 20 august, data la care expediția ar fi trebuit să se reunească, doar două nave și-au făcut apariția. Cea care îl transporta pe Miguel nu a mai ajuns la locul stabilit.

În 1503, ultimul frate supraviețuitor, Vasco Añes Corte-Real, a plănuit o altă expediție de salvare pentru cei doi frați ai săi. Regele Manuel I a pus la dispoziție două corăbii, dar nu i-a permis lui Vasco să navigheze cu ele. Expediția s-a întors fără să fi găsit indicii despre frații dispăruți.

Cele două dispariții au rămas un mister secole întregi, până în anii 1900, când Edmund Burke Delabarre,Despre el, aici: brown.edu profesor de psihologie la Universitatea din Brown, a prezentat o nouă teorie despre inscripțiile de pe faimoasa rocă DightonMai multe, aici: en.wikipedia.org din Massachusetts, acoperită cu petroglife,Desene incizate pe rocă. observate pentru prima dată în 1680. De atunci, oamenii de știință au propus numeroase teorii despre cine le-a sculptat și de ce. Delabarre a sugerat că inscripția era de fapt în latină și spunea: „Eu, Miguel Cortereal, 1511. În acest loc, prin voia lui Dumnezeu, am devenit șef al indienilor”. Această teorie implică faptul că exploratorul și-a continuat călătoriile în America și a supraviețuit cel puțin nouă ani în Lumea Nouă. Însă roca este acoperită cu zgârieturi, desene și inscripții și este greu de spus dacă inscripțiile sunt autentice sau opera unor farsori. Motiv pentru care speculațiile cu privire la soarta lui Corte-Real continuă până în ziua de azi. 

H.M.S. Terror pe 14 iulie 1837. Gravură de George Back/Wikimedia Commons

Pierderea și regăsirea navelor căpitanului Franklin

La 19 mai 1845, H.M.S. Erebus, sub comanda căpitanului John Franklin, și H.M.S. Terror, în fruntea căreia se afla căpitanului Francis Crozier, au pornit de pe Tamisa într-o călătorie fără întoarcere. Expediția, formată din 129 de oameni, își propunea cartografierea teritoriului Arcticii. 

Cele două nave au fost special echipate pentru expediție. Dispuneau de încălzire centrală, pentru a combate vânturile puternice și temperaturile exterioare de până la -40 °C, carenele au fost ranforsate şi blindate, arcurile erau întărite cu oțel pentru a tăia prin gheață. Fiecare ambarcațiune era propulsată de un motor cu abur și o elice cu șurub, oferind o viteză de 3-4 noduri, pentru a ajuta la progres atunci când nu era suficient vânt pentru navigare sau când gheața le bloca cursul. Însă combustibilul pentru motoare s-a dovedit curând ineficient, iar puterea lor, limitată. Vremea era potrivnică în toamna anului 1846, ceea ce a dus la blocarea vaselor în gheţari. 

E posibil ca descoperirea din 2014, respectiv 2016, a celor două nave britanice, Terror și Erebus, dar și dispariția lor din 1848, împreună cu tot echipajul, în timp ce căutau Pasajul de nord-vestO cale maritimă cu o lungime de circa 5.780 km, denumită astăzi Pasajul de nord-vest canadian, care trece prin Oceanul Arctic, de-a lungul coastei nordice din America de Nord, prin căile navigabile ale Arhipelagului Arctic Canadian și leagă astfel Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. să aibă o latură geopolitică. 

În secolul al XIX-lea, Royal Navy – Marina Regală Britanică – era o forță și era convinsă că, dacă nu ar fi găsit Pasajul de nord-vest, altcineva ar fi făcut-o. Mai exact, rușii. Două secole mai târziu, situația nu e schimbată prea mult – Rusia și Occidentul își dispută în continuare părți din Arctica.

În 2007, ajutați de un submarin operat de la distanță, rușii au înfipt un steag din titan pe fundul mării, lângă Polul Nord, într-o parte a Arctii revendicată și de Canada. Oficialii canadieni n-au trecut cu vederea întâmplarea, iar orgolii mai vechi s-au reaprins. Unii spun că acesta este motivul pentru care, în 2008, Stephen Harper,„Stephen Harper and the obsession with Franklin”, cbc.ca premierul conservator de atunci al Canadei, a decis să lanseze o nouă expediție de căutare a navelor pierdute. 

Șapte ani mai târziu, H.M.S. Erebus a fost descoperită la doar 11 metri sub apă și aproape perfect conservată, cu excepția pupei, care fusese, probabil, deteriorată de contactul repetat cu gheața. 

H.M.S. Terror„Unlikely Tip Leads to Discovery of Historic Shipwreck”, nationalgeographic.com a fost localizată doi ani mai târziu, într-un golf necartografiat, în urma informațiilor oferite de un inuit interesat, la rândul său, de naufragiul dublu, din motive religioase – comunitatea inuită din satul său credea că este bântuită de fantoma căpitanului Franklin și că, găsindu-i rămășițele, cu toții, oameni și spirite, vor reuși să se odihnească în pace. 

Insula Beechey (Nunavut, Canada). Pietre funerare amplasate în locul unde au fost găsite rămășițe umane ale echipajului Expediției Franklin. Foto: Ansgar Walk/Wikimedia Commons

Potrivit declarațiilor cercetătorilor, catargul înalt al ambarcațiunii ar fi putut să stea la câțiva metri în afara apei în ultimii 150 de ani și, totuși, nimeni să nu-l fi văzut. Terror este și ea bine conservată. Cu ajutorul unui vehicul operat de la distanță (ROV),Mai multe, aici: en.wikipedia.org echipa a putut inspecta puntea. Prin mai multe ferestre de sticlă intacte au fost observate o masă, o cutie cu mâncare, sticle de vin, clopotul navei și alte artefacte. 

Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că ambele nave au rămas prinse în gheața din largul Insulei King William la 12 septembrie 1846. Disperat, echipajul a debarcat pentru a găsi ajutor, dar nu a mai ajuns să-l și primească.

CITEȘTE ȘI: Incidentul Diatlov: de ce e preferat misterul și nu soluțiile

Zeci de căutări, începând cu cele la care a participat însăși soția căpitanului, Lady Jane Franklin, au fost lansate pentru a da de urmele dispăruților. Eforturile nu au fost în zadar. În deceniile care au urmat, au fost descoperite mai multe relicve, inclusiv morminte și rămășițe omenești atribuite, în urma mai multor studii științifice,„Finding the dead: bodies, bones and burials from the 1845 Franklin northwest passage Expedition”, cambridge.org unora dintre membrii echipajului condus de John Franklin. 

După dispariția celor două nave, oamenii au murit, pe rând, de hipotermie, foame, intoxicați cu plumb, din cauza deficienței de zinc, a scorbutul și, peste toate, din cauza expunerii la un mediu ostil, fără îmbrăcăminte și nutriție adecvate. Urmele de tăieturi de pe unele dintre oasele recuperate în timpul acestor expediții au confirmat acuzațiile de canibalism raportate de cercetătorul Franklin John Rae în 1854.

Ludovic al XVI-lea dându-i instrucțiuni contelui deLapérouse la 29 iunie 1785. Pictură de Nicolas André Monsiau/Wikimedia Commons

Contele dispărut, jurnalele și nava – recuperate

În 1785, Jean-Francois de Galaup, conte de Lapérouse, a început pregătirile pentru o călătorie pe mare, în jurul lumii. Proiectul era grandios, dar nu unic – în acea perioadă, multe țări organizau călătorii de explorări științifice. Cel care a comandat expediția și, în același timp, sponsorul său principal, a fost chiar regele Franței, Ludovic al XVI-lea, inspirat de călătoriile în Pacific ale căpitanului James Cook.Cel care a dat atât numele unei universități, cât și al unei mărci de rom. Despre el, aici: en.wikipedia.org Oficial, expediția își propunea să exploreze regiunile Pacificului din America de Nord și de Sud, Asia și Australasia. Nedeclarat, Franța își dorea să arate lumii că poate prelua supremația în fața britanicilor și în explorarea oceanelor.

Întreaga aventură urma să dureze patru ani. Au fost pregătite pentru drum două nave, La Boussole și L’Astrolabe, cântărind fiecare câte 500 de tone. Expediția avea 225 de membri, printre care și zece oameni de știință. 

Printre aplicanți s-a numărat și corsicanul Napoléon Bonaparte, pe-atunci în vârstă de 16 ani, interesat să servească marina datorită competențelor sale în matematică și artilerie, abilități apreciate pe navele de război. Istoria însă avea alte planuri cu tânărul Bonaparte, așa că acesta nu a trecut de selecția căpitanului. 

În timpul călătoriei, Lapérouse și-a notat în detaliu descoperirile: a cartografiat coastele, a urcat la bord diverse mostre marine, a făcut observații asupra populațiilor și locurilor pe care i-a întâlnit. Din fericire, și-a trimis jurnalele înapoi, în Franța, unde au fost păstrate pentru posteritate și apoi publicate.O versiune a fost tradusă și la noi în 1962, de către Editura Științifică. O poți găsi aici: printrecarti.ro  

După ce a navigat cu succes prin Pacific, ajungând în Japonia, Filipine și Tonga, navele lui Lapérouse au ancorat în Botany Bay (actualul Sidney), unde, în martie 1788, au fost văzute pentru ultima oară de britanici, care aduceau condamnați în Australia, pe atunci colonie penitenciară. Vapoarele au plecat mai departe, dar nu e prea clar unde.

În 1791, Franța a trimis o echipă de căutare, dar nu a fost găsită nicio urmă a expediției. Au trecut aproape 40 de ani până să apară prima dovadă a soartei echipajului. În 1826, în timp ce explora Insulele Solomon, Peter Dillon, un căpitan irlandez, a aflat de la băștinași că două nave s-ar fi scufundat, cândva, lângă insula Vanikoro din arhipelagul Santa Cruz. După ce a navigat în direcția indicată, Dillon a recuperat ancore și alte epave, confirmate mai târziu ca aparținând celor două nave ale lui Lapérouse. 

Dillon a descoperit că unii dintre băștinași dețineau săbii pe care era gravat cuvântul „Paris”, în timp ce alții aveau în posesie medalii ale lui Ludovic al XVI-lea. Localnicii au susținut și că unii dintre bărbați – inclusiv „șeful” grupului – supraviețuiseră o perioadă pe Vanikoro, timp în care au reușit să construiască un fel de barcă și să pornească pe mare cu ea. 

În 1964, epava La Boussole a fost, în cele din urmă, descoperită pe recifele din Vanikoro. Soarta lui Lapérouse, a navelor și a oamenilor săi este subiectul unui capitol din cartea lui Jules Verne, Douăzeci de mii de leghe sub mări.O poți găsi aici: libris.ro