Drafter123/Getty Images
8 femei care meritau premiul Nobel (dar nu l-au primit)29 min read
Din 962 de laureați cu Premiul Nobel, doar 57 au fost, până în prezent, femei. Și, în ciuda progreselor din ultimele decenii, femeile se lovesc în continuare de prejudecăți, chiar și în lumea academică.
Au trecut 120 de ani de la prima decernare a unui Detali despre Alfred Nobel, cel care dă numele premiului, aici: nobelprize.org și, în tot acest timp, lumea științifică nu a fost ocolită de discriminarea de gen. Realitatea aceasta iese foarte ușor la iveală doar aruncând o privire asupra listei de câștigători ai Premiului Nobel, în majoritatea lor covârșitoare, bărbați.
Totuși, chiar dacă un număr infim de femei au câștigat premiul, este interesant de observat că, din cele patru persoane care au primit câte două premii Nobel, una este femeie – Marie Curie face, de altfel, parte din familia care a primit cele mai multe premii Nobel cumulat – patru premii atribuite pentru cinci persoane. Mai multe, aici: wikipedia.org
Cum se explică această discrepanță? Premiile Nobel au fost înfiinţate din voinţa inventatorului dinamitei, savantul şi industriaşul suedez Alfred Nobel, printr-o clauză menţionată în testamentul pe care acesta l-a redactat la Paris, în 1895, cu un an înainte de a muri. Industriaşul suedez a luat decizia de a dona în fiecare an veniturile generate de averea sa uriașă unor personalităţi care s-au evidenţiat prin servicii aduse omenirii. Însă din cele șapte premii acordate, trei sunt pentru științe – nu foarte prietenoase cu femeile, până de curând.
CITEȘTE ȘI: 8 femei de știință remarcabile din România și poveștile lor
În mare parte din perioada în care au fost acordate premiile, femeile interesate de știință au fost nevoite să lucreze în cadru academic mai mult sau mai puțin incognito – fie nu aveau voie să se înscrie la facultate, fie erau considerate „voluntare”, pentru că legile nu le permiteau să lucreze în același loc cu rudele lor.
Autoarea Sharon Bertsch McGrayne, care a scris cartea O găsești aici: elefant.ro arată cum legile anti-nepotismului din SUA au împiedicat în mod constant femeile să lucreze în aceleași universități în care au lucrat soții lor, până în 1971.
Potrivit autoarei, jumătate dintre femeile de știință din SUA erau căsătorite cu alți oameni de știință la mijlocul secolului al XX-lea, ceea ce însemna că este posibil să nu fi avut acces la laboratoare. Multe dintre ele erau nevoite să lucreze asupra cercetărilor științifice în propriul cămin, unde aveau grijă, în paralel, de casă și de (mulți) copii.
Nici Europa nu a fost un loc prielnic pentru femeile savante, cel puțin până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, observă istoricul Robert Marc Friedman de la Universitatea din Oslo, în cartea sa, O poți găsi aici: amazon.com
Friedman amintește cum le-a fost interzis femeilor accesul la învățământul superior, în special în instituțiile de elită unde existau resursele necesare pentru cercetări revoluționare, care le-ar fi putut aduce nominalizări la premiu. Iar atunci când participau totuși la studii, multe dintre ele erau pur și simplu omise din cercetări mixte, din motive sexiste, pentru a nu pericilita munca bărbaților alături de care lucraseră.
Situația nu s-a schimbat prea mult nici după ce femeile au început să aibă acces neîngrădit la lumea științei. Stephanie Kovalchik, statisticiană la Institutul Național al Cancerului din SUA, observă, într-un studiu publicat în revista „Is The Nobel Prize A Boys Mostly Club?”, npr.org că, până în anii 1970, premiile Nobel pentru femeile care activau în științe reflectau gradul lor de participare în diferite domenii. După anii 1970, însă, a apărut o discrepanță de gen în acordarea premiilor. Prezența femeilor în lumea științifică a început să crească într-un ritm mai rapid, însă asta nu s-a reflectat în nominalizările la Nobel.
O explicație plauzibilă este și aceea că, adesea, premiile Nobel sunt acordate unor descoperiri realizate cu două, trei decenii în urmă, atunci când lumea era încă puternic modelată de o societate patriarhală.
Iată povestea a opt cercetătoare care ar fi meritat un premiu Nobel și ale căror nume sunt, probabil, necunoscute dintr-un singur motiv: pentru că sunt femei.
Nettie Stevens/Heritage Images via Getty Images
Nettie Stevens – descoperirea cromozomului Y
Născută în 1861 în Vermont, SUA, Nettie Maria Stevens a studiat genetică și microbiologie și este autoarea unor cercetări cruciale care demonstrează că sexul unui organism este dictat de cromozomii săi și nu de alți factori, cum ar fi cei de mediu, cum se credea până atunci. Ea este responsabilă pentru descoperirea cromozomului Y, care diferențiază sexul masculin de cel feminin.
După ce și-a obținut doctoratul la Colegiul Bryn Mawr din Pennsylvania, Stevens a lucrat ca cercetător în cadrul facultății, unde a continuat să studieze determinarea sexului. Cu ajutorul „Nettie Stevens: A Discoverer of Sex Chromosomes”, nature.com pe care i-a studiat, Nettie Stevens a dedus că masculii produc spermatozoizi cu cromozomi X și Y – cromozomii sexuali –, în timp ce femelele produc celule reproductive care conțin doar cromozomi X.
Un alt cercetător, Edmund Wilson, a făcut o descoperire similară, aproximativ în același timp, dar se consideră că demonstrația făcută de Stevens a fost cea mai cuprinzătoare și, ca atare, cea corectă.
Stevens a devenit, ulterior, victima unui fenomen cunoscut sub numele de „The Matthew Matilda Effect in Science”, jstor.org – reprimarea sau negarea contribuțiilor femeilor cercetătoare la știință.
„Thomas Hunt Morgan and Sex Linkage”,nature.com un genetician proeminent la acea vreme, este adesea creditat cu descoperirea fundamentelor genetice care duc la determinarea sexului. El a fost și primul care, în 1915, a scris un manual de genetică, Mecanismul Eredității Mendeliene, și, astfel, numele lui Stevens nu a fost asociat cu descoperirea determinării sexului.
Laura L. Hoopes, profesor de biologie la Pomona College, SUA, nu are nicio îndoială că Morgan îi era dator lui Stevens. Potrivit profesoarei, citată de „6 Women Scientists Who Were Snubbed Due to Sexism”, nationalgeographic.com la vremea respectivă Morgan ar fi corespondat pe tema teoriilor sale cu alți oameni de știință, printre care și Nettie Stevens, căreia îi cerea detalii despre experimentele ei.
Lise Meitner/Ullstein Bild via Getty Images
Lise Meitner – teoretizarea fisiunii nucleare
Născută la Viena, Austria, în 1878, Lisa Meitner a activat în fizica nucleară, iar lucrurile făcute de ea au dus la descoperirea Mai multe explicații, aici: wikipedia.org prin care nucleele atomice se pot împărți în două fragmente de masă aproximativ egală. Această descoperire a pus bazele creării bombei atomice.
Povestea discriminării ei este o combinație de sexism, probleme politice și etnice.
După ce și-a terminat doctoratul în fizică la Universitatea din Viena, Meitner s-a mutat la Berlin în 1907 și a început să colaboreze cu chimistul Otto Hahn. Ei au lucrat împreună mai mult de 30 de ani.
Apoi, când naziștii au anexat Austria în martie 1938, Meitner, de origine evreiască, s-a refugiat în Stockholm, Suedia. A continuat să lucreze cu Hahn prin corespondență, ba chiar s-au întâlnit în secret la Copenhaga, în luna noiembrie a aceluiași an.
Chiar dacă Hahn a realizat experimentele și a furnizat, astfel, dovezile care susțin ideea fisiunii nucleare, fizicianul nu a putut să vină și cu o explicație. Meitner și nepotul ei, Otto Frisch, au adăugat partea teoretică.
Hahn și-a publicat concluziile fără s-o includă pe Meitner drept „The Woman Behind the Bomb”, washingtonpost.com Mai multe relatări susțin că savanta ar fi înțeles, totuși, motivul omisiunii, având în vedere situația din Germania nazistă.
Mai e un motiv pentru care munca Lisei Meitner a fost neglijată de comitetul Nobel, și anume, genul ei. În cartea biografică Lise Meitner: A Life in Physics, Lewin Sime spune că cercetătoarea i-a scris odată unui prieten că, în acea perioadă, să fii femeie în Suedia reprezenta aproape o crimă. În carte se mai arată cum un cercetător din comitetul Nobel pentru fizică a încercat activ să o excludă pe Meitner.
Meitner nu a obținut niciodată premiul Nobel, deși a primit „Overlooked for the Nobel: Lise Meitner”, physicsworld.com pentru cercetări în fizică și chimie, comparativ cu cele 39 de nominalizări primite de Otto Hahn.
Chien-Shiung Wu/Bettmann Archive via Getty Images
Chien-Shiung Wu – interacțiunile nucleare slabe nu sunt simetrice
Wu este o cercetătoare americană de origine chineză, născută în 1912, în Liuhe, provincia Jiangsu, China, și cunoscută mai ales pentru că a demontat o lege a fizicii și pentru că a participat la dezvoltarea bombei atomice.
În anii 1940, Wu a fost recrutată de Universitatea Columbia pentru a participa la Proiectul Manhattan, în cadrul căruia s-a dezvoltat prima „Manhattan Project Background Information and Preservation Work”, energy.gov Acolo, ea a a efectuat cercetări privind detectarea radiațiilor și îmbogățirea uraniului. După război, a rămas în Statele Unite și a devenit cunoscută drept unul dintre cei mai buni fizicieni experimentali ai timpului ei.
La mijlocul anilor 1950, doi fizicieni teoreticieni, Tsung-Dao Lee și Chen Ning Yang, au lucrat cu Wu pentru a demonstra că legea conservării parității din mecanica cuantică nu funcționează în cazul interacțiunilor slabe. Conform legii, două sisteme fizice, precum atomii, orientate în oglindă, se comportă în mod identic. Cercetătorii au arătat că, în cazul interacțiunilor nucleare slabe, acest comportament identic nu se păstrează. Teoria a fost verificată experimental de Chien-Shiung Wu, care a folosit cobalt-60, o formă radioactivă a metalului cobalt. Însă, atunci când, în 1957, Yang și Lee au primit Nobelul pentru descoperire, Wu a fost creditată doar în speech-ul de acceptare al premiului.
Rosalind Franklin/Donaldson Collection via GettyImages
Rosalind Franklin – a fotografiat pentru prima dată ADN-ul
S-a născut în 1920, la Londra, și este cunoscută pentru că, în 1952, a folosit razele X „Photograph 51, by Rosalind Franklin (1952)”, embryo.asu.edu și a schimbat, astfel, din temelii, principiile pe care se baza până atunci biologia.
Domeniile sale de interes au fost biofizica și cristalografia. Franklin a adus, de-a lungul timpului, contribuții importante la înțelegerea structurilor fine moleculare ale ADN-ului, ARN-ului, virusurilor, cărbunelui și grafitului. Însă munca ei privind cercetarea ADN-ului i-a adus cea mai mare notorietate. ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic) joacă un rol esențial în metabolismul celular, iar descoperirea structurii sale i-a ajutat pe colaboratorii săi să înțeleagă modul în care informația genetică este trecută de la părinți la copii.
CITEȘTE ȘI: Un start-up românesc promite că ADN-ul tău digital va munci pentru tine
Fără permisiunea sa, colegul ei de cercetare, Maurice Wilkins, i-a arătat fotografia geneticianului James Watson, care a folosit-o pentru a dezvolta un model al structurii chimice a ADN-ului. Watson și partenerul său de cercetare, Francis Crick, și-au publicat lucrările în revista „Molecular Structure of Nucleic Acids: A Structure for Deoxyribose Nucleic Acid”, nature.com Wilkins și-a publicat propria lucrare în același număr al revistei, la fel și Franklin, într-o lucrare scrisă în colaborare cu Raymond Gosling, un student de-ai ei.
Un deceniu mai târziu, Wilkins, Watson și Crick au primit Premiul Nobel pentru medicină, pentru că au descoperit structura în spirală a ADN-ului și rolul său în ereditate. Franklin, în al cărui laborator a fost produsă fotografia care a ajutat la dezvăluirea misterului ADN-ului, nu a primit niciun credit pentru rolul său.
De fapt, cercetătoarea ar fi putut să aibă chiar două premii Nobel. La momentul decesului, lucra la structura moleculară a virușilor împreună cu colegul său Aaron Klug, care a primit un premiu Nobel pentru lucrare, „The Nobel Prize in Chemistry 1982”, nobelprize.org Nobelurile nu se acordă post-mortem.
Esther Lederberg/Esther M. Zimmer Lederberg Archive/Wikimedia Commons
Esther Lederberg – contribuții la studierea rezistenței bacteriilor la antibiotice
Născută în 1922, în Bronx, SUA, Esther Miriam Zimmer Lederberg a studiat genetica microbiană, reglarea genelor și recombinarea genetică.
În 1951, în timp ce se afla la Universitatea din Wisconsin, a fost prima persoană care a izolat un virus bacteriofag denumit, ulterior, lambda (λ), care infectează bacteria Mai multe, aici: „Lambda phage”, wikipedia.org
Esther Lederberg, împreună cu primul ei soț, Joshua Lederberg, a dezvoltat, de asemenea, o modalitate de a transfera cu ușurință coloniile bacteriene Amănunte, aici: wikipedia.org lucru care a permis studiul rezistenței bacteriilor la antibiotice. Metoda Lederberg încă este utilizată astăzi.
Însă în 1958, doar Joshua Lederberg a câștigat Premiul Nobel pentru medicină, pe care l-a împărțit cu George Beadle și Edward Tatum, „Esther Lederberg and Her Husband Were Both Trailblazing Scientists. Why Have More People Heard of Him?”, time.com ale cărei merite au rămas nerecunoscute oficial. Rolul său a fost totuși pomenit de Joshua Lederberg în conferința din cadrul galei Nobel, unde a spus că s-a bucurat de compania multor colegi, dar, mai presus de oricine, de cea a soției sale.
De altfel, Esther Lederberg a fost tratată incorect și în ceea ce privește poziția sa academică de la Universitatea Stanford, unde a fost numită doar profesor asociat, când, de fapt, întrunea toate condițiile pentru a i se acorda un grad de profesor complet.
Jocelyn Bell Burnell/Daily Herald Archive SSPL via Getty Images
Jocelyn Bell Burnell – descoperirea pulsarilor
Născută în Irlanda de Nord, în 1943, Jocelyn Bell Burnell a fost încă din copilărie interesată de astronomie. Tatăl său, arhitect, contribuise la construirea planetariului Mai multe, aici: wikipedia.org iar vizitele dese pe care Jocelyn le-a făcut acolo au familiarizat-o cu lumea spațiului.
În 1967, în timp ce încă studia radioastronomia la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, a descoperit pulsarii – rămășițe ale stelelor masive care au devenit Aici, detalii: wikipedia.org Bell Burnell a descoperit semnalele recurente emise de rotația lor în timp ce analiza datele tipărite pe „Fifty years ago Jocelyn Bell discovered pulsars and changed our view of the universe”, theconversation.com captate de un radiotelescop la construirea căruia ajutase.
În 1974, descoperirea a primit Premiul Nobel pentru fizică, însă cel căruia i-a fost acordată distincția a fost Anthony Hewish – conducătorul tezei de doctorat a lui Bell Burnell –, care a împărțit premiul în acel an cu Martin Ryle, un alt radioastronom de la Universitatea Cambridge.
Cecilia Payne Gaposchkin/Bettmann Archive via Getty Images
Cecilia Payne-Gaposchkin – a teoretizat compoziția stelelor
Născută în 1900, în Buckinghamshire, Marea Britanie, Cecilia Payne a fost o astronoamă și astrofiziciană care a susținut, în teza sa de doctorat din 1925, că stelele sunt compuse, în principal, din hidrogen și heliu. Concluzia ei inovatoare a fost inițial respinsă, deoarece contrazicea teoriile științifice ale vremii, potrivit cărora nu existau diferențe semnificative între Soare și Pământ. Observații ulterioare au dovedit, în cele din urmă, că are dreptate.
În ciuda disertației sale din teza de doctorat, doar îndrumătorul ei, Henry Norris Russell, care a ajuns la aceeași concluzie independent, în 1929, a fost cel nominalizat la premiul Nobel, Detalii, aici: nobelprize.org
Vera Rubin/The Washington Post via Getty Images
Vera Rubin – descoperirea materiei întunecate
S-a născut în 1928, în Philadelphia, Pennsylvania și, împreună cu astronomul Kent Ford, a descoperit existența Detalii, aici: wikipedia.org
În anul 1962, „How Vera Rubin confirmed dark matter”, astronomy.com a dezvoltat o teorie a rotaţiei galaxiilor, atunci când a descoperit, alături de colegul său, în timp ce observau galaxia Andromeda–M31, o galaxie spiralată asemănătoare cu Calea Lactee, că acest tip de galaxii au o curbă de variaţie a vitezei de rotaţie „plată”.
Analiza lui Rubin și Ford asupra modului în care se rotesc galaxiile individuale a arătat că există mai multă gravitație decât ar putea explica materia vizibilă, aducând în discuție existența materiei întunecate. Acum este acceptat faptul că materia întunecată joacă un rol major în înțelegerea Universului, dar Rubin a decedat în 2016, așteptând peste 45 de ani un Nobel care „We’re Sorry, Vera Rubin”, scientificamerican.com
