Thomas Barwick/Getty Images
De la vânat la baseball. De ce oamenii sunt cei mai buni aruncători din regnul animal
După o absență de 13 ani, baseball-ul se întoarce la jocurile olimpice de la Tokyo. Puțini oameni știu, însă, că aruncarea, mișcarea de bază a sportului, este unică speciei umane.
Oamenii sunt singura specie de pe planetă care poate arunca obiecte îndeajuns de puternic și de precis încât să ucidă prada cu precizie. Unii cercetători cred că aruncarea este o abilitate adânc înrădăcinată și a evoluat într-un ritm amețitor începând cu acum două milioane de ani.
Astăzi, oamenii aruncă obiecte mai mult în joacă. S-au construit sporturi în jurul acestei mișcări deosebit de complexe, cum ar fi baschetul, handbalul sau baseball-ul. De aceea, cei mai mulți oameni au uitat cât de importantă este această abilitate. Nu e nimic banal în aruncat, după urmează să vezi.
CITEȘTE ȘI: Carpații, probabil ultimul refugiu al urșilor de peșteră
Până nu demult, în istoria speciei umane, aruncatul proiectilelor, cum ar fi sulițele, bumerangele, dar și banalele pietre, s-a dovedit a fi esențial în a spori șansele oamenilor de supraviețuire într-o lume sălbatică și neiertătoare.
Arme mai avansate tehnologic, cum ar fi arcurile, arbaletele, sau catapultele, se bazează pe surse mecanice sau chimice de energie pentru a propulsa proiectile, o formă de aruncare asistată – dar nu am s-ar ajuns niciodată la ele fără aruncatul clasic. Chiar și în zilele noastre moderne, când există rachete interbalistice și puști automate, aruncatul proiectilelor cu mâna în timpul protestelor este încă periculos de eficient.
Evoluția aruncatului
Aruncatul este una dintre cele mai studiate mișcări atletice. Deși umerii sunt implicați cel mai mult, această mișcare folosește de fapt tot corpul, necesitând un efort coordonat al mai multor mușchi. De exemplu, un aruncător de baseball (pitcher) folosește șapte mișcări distincte atunci când aruncă mingea.
Secvența biomecanică începe cu pitcherul ridicându-și piciorul de bază, apoi progresează într-o mișcare înlănțuită în șolduri și trunchi, care culminează cu o mișcare balistică a extremităților superioare pentru a propulsa mingea. Cei mai buni atleți de baseball „With all the 100 mph pitchers, how long will the arms last?”, usatoday.com
Dar nu numai atleții sunt aruncători buni – abilitatea tuturor oamenilor de a arunca obiecte este net superioară oricărei alte specii.
În comparație cu alte animale, specia umană nu este foarte pricepută la cățărat, sărit, înotat sau alergat; practic, oamenii sunt mai slabi decât regnul animal la aproape orice mișcare. E adevărat că prin antrenament, unii oameni pot deprinde abilități fizice impresionante, cum ar fi să alerge maratoane de zeci de kilometri sau să ridice greutăți de sute de kilograme. Însă, omul obișnuit nu e născut să fie atlet. De exemplu, „The Energetic Paradox of Human Running and Hominid Evolution”, jstor.org arată că oamenii consumă de două ori mai multă energie ca să alerge o distanță anume decât alte mamifere de masă similară.
Dar dacă suntem cei mai buni la ceva, acest lucru este aruncatul. Nicio altă specie nu se apropie de noi.
Chiar și copiii de 10 ani pot arunca o minge „Development of a Distance-Based Interval Throwing Program for Little League-Aged Athletes”, journals.sagepub.com decât cimpanzeii, deși aceștia din urmă sunt „Chimps are not as superhumanly strong as we thought they were”, newscientist.com decât oamenii de mărimi similare.
Vânatul a fost un factor determinant în dezvoltarea aruncatului. Ilustrație: Museum of London/Heritage Images/Getty Images
Vânatul și lupta – factorii determinanți ai evoluției aruncatului
Charles Darwin a fost printre primii care a analizat aruncatul din prisma teoriei evoluției prin selecție naturală. În cartea sa din secolul al XIX-lea Descendența omului și selecția în raport cu sexul (The Descent of Man, and Selection in Relation to Sex), naturalistul britanic menționează că aruncatul a permis „progenitorilor omului” să „se apere mai bine cu pietre sau cu bâte, să-și atace prada sau să obțină altfel hrană”.
Mai recent, Michael Lombardo, profesor de biologie la Grand Valley State University din Michigan și expert în evoluția sporturilor, și Robert Deaner, profesor de psihologie la Grand Valley State, au publicat două articole științifice ce tratează în detaliu evoluția aruncatului.
Dezvoltarea aruncatului, spun cei doi cercetători americani, a fost posibilă odată cu apariția bipedalismului parțial în membrii Australopithecus acum aproape patru milioane de ani. „Evolution of the human hand: the role of throwing and clubbing”, wiley.com acestui strămoș permiteau prinderea și aruncarea obiectelor, deși probabil că nu o putea face foarte bine.
Bipedalismul a emancipat mâinile, permițându-le libertatea să fie întrebuințate în alte tipuri de mișcări decât cățăratul sau mersul. Odată cu dispariția totală a trăsăturilor adaptate traiului în copaci și introducerea bipedalismului obligatoriu în genul Homo, biomecanica aruncatului a trecut printr-un al doilea val evoluționist de dezvoltare. Un număr de adaptări necesare aruncatului proiectilelor cu mare viteză se poate observa începând cu Homo erectus, primul membru a genului uman, acum două milioane de ani.
CITEȘTE ȘI: Cum a câștigat Homo Sapiens cursa evoluției?
Pe lângă oasele mâinilor, aceste adaptări cuprind o talie înaltă și mobilă, care a decuplat șoldurile și toracele, permițând o rotație mai mare a trunchiului. Tot atunci s-a dezvoltat articulația umărului orientată lateral, care a aliniat mai bine axa principală a brațului superior cu acțiunea mușchilor toracici, permițând un interval mai mare de mișcare.
Mulți cercetători sunt de părere că vânatul este unul dintre principalii factori care a favorizat dezvoltarea puterii de aruncare prin selecție naturală. Abilitatea de a propulsa proiectile poate cauza daune mortale țintei, conferind astfel avantaje evoluționare importante, mai ales pentru masculi.
Oamenii care se pricepeau cel mai bine să arunce proiectile prindeau mai mult vânat și erau mai avantajați în luptele cu rivali, aflându-se astfel într-o poziție mai bună de a-și da genele mai departe. Printre cele mai vechi dovezi arheologice ale întrebuințării proiectilelor fabricate de membrii ai genului Homo sunt vârfuri de lance modelate acum 300,000 de ani în Africa.
Apariția tehnologiilor de fabricație a proiectilelor complexe a pavat drumul pentru dispersia Homo sapiens din Africa în Eurasia acum 50.000-45.000 de ani și înlocuirea Neanderthalilor. Deși analize ale oaselor umărului sugerează ca Neanderthalii erau capabili din punct de vedere anatomic să arunce proiectile, corpul lor era mai puțin adaptat la aruncatul sulițelor decât specia umană.
Întrebuințarea proiectilelor a lărgit, de asemenea, plaja de opțiuni a vânătorilor-culegători, permițând vânarea mamiferelor de talie mare, cum ar fi bovidele, și a celor care trăiesc în turme în câmp deschis. Când nu vânau, oamenii timpurii puteau să arunce cu proiectile pentru a alunga prădătorii care tocmai au doborât un animal și a le fura prada.
Dar, deși vânatul a fost cu siguranță un factor important, Lombardo și Deaner argumentează că aruncatul a fost favorizat în principal de confruntările dintre masculii din aceeași specie. Maimuțele și primatele, cu precădere cimpanzeii, aruncă frecvent pietre și bețe unii într-alții, când se află în conflict, și în potențiali prădători, când se simt amenințați. Însă foarte rar aceste rude îndepărtate ale omului aruncă proiectile pentru a doborî prada.
Datorită faptului că aruncatul proiectilelor către alți membrii ale aceleiași specii este o trăsătură ancestrală printre primate, „Born to Throw: The Ecological Causes that Shaped the Evolution of Throwing In Humans”, uchicago.edu că abilitatea de aruncare a evoluat, probabil , mai întâi în contextul conflictului intra-specie și abia apoi a devenit și o tactică crucială de vânătoare.
Bărbații au un avantaj biologic
Evoluția nu a fost de partea femeilor în ceea ce privește anatomia propice aruncatului. Deși atât bărbații, cât și femeile pot arunca mult mai bine decât restul primatelor, diferențele între sexe sunt semnificative
De decenii, antropologii „Gender differences across age in motor performance: A meta-analysis”, apa.org avantajul bărbaților, care aruncă, de regulă, obiecte cu viteza mai mare, mai departe și mai precis decât femeile. „Gender Differences in Motor Skills of the Overarm Throw”, frontiersin.org arată că diferențele de performanță între bărbați și femei pot fi micșorate dramatic prin experiență și antrenament, dar și că există un plafon biologic.
Diferențele între sexe nu sunt datorate exclusiv faptului că bărbații sunt, în general, mai mari și mai puternici. „On The Evolution of The Sex Differences in Throwing: Throwing is a Male Adaptation in Humans”, uchicago.edu sunt, relativ vorbind, mai mari decât cei ale femeilor de aceeași mărime corporală. De asemenea, umerii bărbaților au o formă și orientare care facilitează aruncatul obiectelor mai bine decât cei ai femeilor. Aceste diferențe tind să apară devreme în viață, fără legătură cu faptul că băieții de vârste fragede tind să arunce obiecte mai des decât fetele.
„Aceste date contrazic opinia susținută de mulți comentatori conform căreia socializarea, mai degrabă decât diferențele înnăscute, este principala cauză responsabilă de superioritatea aruncării bărbaților. Sugerăm că aruncarea este o adaptare masculină,” au scris Lombardo și Deaner „On The Evolution of The Sex Differences in Throwing: Throwing is a Male Adaptation in Humans”, uchicago.edu
Așa că, atunci când o să urmărești întoarcerea meciurile de baseball de la olimpiadă, ține minte că apariția acestui sport atât de îndrăgit de americani , dar și de japonezi, se datorează unei istorii evoluționare vechi de milioane de ani.
