Spooh & De-Agostini via Getty Images. Colaj de Alec Pop
Carpații, probabil ultimul refugiu al urșilor de peșteră
Cu zeci de mii de ani în urmă, în apropierea peșterilor din Carpați trăiau urși, lei și hiene. Cercetătorii încearcă să afle mai multe despre aceste animale, pentru a înțelege de ce dispar speciile.
În partea sudică a Carpaților Meridionali, câteva sute de peșteri ascund fosile ale unor animale surprinzătoare pentru fauna de astăzi a României. În galeriile lor subterane, în care accesul publicului este interzis, cercetătorii au găsit fosile ale unor mamifere pleistocene, dar și ale unor oameni preistorici, care trăiau aici cu 30.000 de ani în urmă.
Peșterile acestea au început să fie studiate mai serios de prin anii 1950, iar acum, tineri geografi, geologi, paleontologi și biologi vor să completeze informațiile lipsă. Își propun să afle cât mai multe despre istoria ultimilor 120.000 de ani – despre schimbările climatice care s-au petrecut în această parte a României și implicațiile acestora asupra animalelor dispărute.
„În peșteră, se întâmplă foarte multe lucruri în 120.000 de ani, e o dinamică destul de mare”, spune cercetătorul Ionuț Mirea, care la jumătatea lunii ianuarie a publicat alături de colegi „Last deglaciation flooding events in the Southern Carpathians as revealed by the study of cave deposits from Muierilor Cave, Romania”, sciencedirect.com despre Peștera Muierilor, aflată pe marginea sudică a Masivului Parâng.
Ionuț Mirea. Foto: Arhiva personală
„Noi am urmărit evoluția peșterii, populația de urși de peșteră din această zonă”, spune el. „O mare parte din studiul nostru a fost făcut pe baza resturilor fosile găsite în timpul unor săpături arheologice care au durat cinci ani.”
Lucrarea oferă indicii despre cum ar fi trăit una dintre ultimele populații de urși de peșteră din Eurasia, pentru care Munții Carpați ar fi putut fi un refugiu. Și sugerează că zăpezile Epocii de Gheață ar fi început să se topească mai repede în sudul Meridionalilor, decât nord, din cauza încălzirii globale.
O perspectivă schimbată
Mirea nu și-a imaginat că va ajunge cercetător. „Sincer, nu prea mi-a plăcut geografia în liceu, dar am fost îndrăgostit de o fată care a dat la geografie, și așa am dat acolo”, spune el. Mai intrase și la matematică-informatică și o vreme le-a dus în paralel. Până a descoperit drumețiile pe munte.
„Acum vreo 12-13 ani, am mers pe munte cu un prieten, Dragoș”, care mi-a schimbat perspectiva, și apoi am descoperit și peșterile”, spune Mirea. Cu fata, nu s-a legat nimic.
DRAGOȘ STUDIAZĂ ACUM LILIECII: Liliecii din Dobrogea sunt păcăliți de un mare prădător: eolienele
Mirea a terminat Facultatea de Geografie a Universității din București, apoi a făcut un master tot acolo. Pentru doctorat, s-a dus la Cluj, la Babeș-Bolyai, iar teza lui se bazează pe munca de cercetare făcută în Peștera Muierilor, ca angajat al Institutului de Speologie „Emil Racoviță”, unde lucrează și astăzi.
Peștera Muierilor, aflată în județul Gorj, cam la jumătatea distanței dintre Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea, are 8.000 de metri lungime și e dispusă pe patru niveluri. Turiștii ajung de obicei la nivelul doi, însă lucrurile interesante sunt un pic mai jos, la nivelul unu. Acolo se află Galeria Urșilor, pe care turiștii o pot vedea doar în anumite zone, dacă își apleacă privirea. În Galeria Urșilor au fost găsite în trecut nu mai puțin de 35 de cranii de urs de peșteră (Ursus spelaeus) pe o suprafață de 50 de metri pătrați, cât un apartament vechi de două camere.
Ursul de peșteră, sau de cavernă, era mai mare decât ruda sa mai tânără, ursul brun. De obicei, masculii cântăreau între 350 și 600 de kilograme, însă în lume au fost descoperite și exemplare mai masive, de până la o tonă. Picioarele urșilor de peșteră erau puternice și îndesate, iar craniul lor era lat. Cercetătorii spun că această specie, care ar fi dispărut „Extinction chronology and palaeobiology of the cave bear (Ursus spelaeus)”, wiley.com petrecea mai mult timp în peșteră decât ursul brun, care folosește galeriile mai mult în perioada hibernării.
Fosile de urși de peșteră. Foto: Arhiva personală Ionuț Mirea
Pentru cercetători, orice craniu de Ursus spelaeus poate fi o mină de informații, de-asta și Mirea s-a bucurat când a aflat prima dată că ar putea coborî în Peștera Muierilor, în 2011.
„Am fost cu câțiva colegi mai mari decât mine, și atunci tocmai se discuta că ar trebui să ne apucăm de o săpătură paleontologică acolo”, spune el. „Cu zeci de ani în urmă, se descoperise o galerie, Galeria Hades, și eram fascinat de poveștile colegilor. Abia așteptam să văd despre ce e vorba.”
Când s-a pus problema prospectării peșterii în vederea unor posibile noi săpături, a făcut tot posibilul să fie parte din echipă, iar ulterior munca lui pe șantierul paleontologic și în laborator a stat la baza lucrării sale de doctorat.
„În Peștera Muierilor, de exemplu, cele mai reprezentative din Pleistocenul superior sunt ursul de peșteră, leul de peșteră, hiena de peșteră și surprinzător de mulți lupi”, spune el. „Am descoperit foarte multe resturi de fosile de lupi care aveau undeva între 25 și 30 de mii de ani.”
Cam 80% dintre animalele descoperite acolo au fost urși de peșteră și alte carnivore. Și e de așteptat să se întâmple asta, pentru că se crede că unele animale, ca de exemplu hienele și lupii, veneau adesea pe la intrările în peșteri. Acolo mai găseau mâncare și se puteau hrăni în liniște. Uneori, explică Mirea, urșii de peșteră mureau de foame în timpul hibernării, pentru că resursele lor de hrană de pe parcursul anului erau puține.
Carnivorelor li se adaugă omnivore, ierbivore și micromamifere, pe care cercetătorii vor de asemenea să le studieze în detaliu. Unele analize sunt deja destul de avansate și ar putea fi publicate în reviste de specialitate până la finalul anului.
Ionuț Mirea. Foto: Arhiva personală
Mirea zâmbește și spune și spune că vor fi câteva surprize pentru comunitatea științifică: „Pregătim ceva despre dieta urșilor.”
Între timp, lucrarea publicată acum sugerează că resturile fosile de urs de peșteră provin din surse multiple, atât cele din etajele superioare ale peșterii, cât și cele din galeriile nivelului inferior. Apa a fost cel mai important factor în dinamica și depunerea resturilor de fosile din peșteră, spun cercetătorii.
Lucrarea lor sugerează că Meridionalii ar fi putut fi „unul dintre ultimele refugii” ale urșilor de peșteră, lupilor de peșteră și al altor mamifere, în „The Last Glacial Maximum climate over Europe and western Siberia: a PMIP comparison between models and data”, springer.com acum 20.000 de ani. Mirea și colegii lui spun însă că trebuie studii suplimentare pe această temă și date aprofundate pentru a confirma ipoteza.
„E foarte greu să vedem ce s-a întâmplat în trecut”, afirmă cercetătorul. „E greu să ne amintim și ce s-a întâmplat acum o săptămână.”
Înapoi în timp
Cercetarea unei peșteri poate dura zeci de ani, spune Mirea. Și uneori, studiul continuă de la o generație la alta. Într-un al sit, Peștera Urșilor din județul Bihor, echipa lui Mirea s-a apucat de treaba prin 2010, și încă mai e mult de lucru. Acolo, a fost găsită în timp o cantitate impresionantă de fosile de Ursus spelaeus.
„Poate o sa ies eu la pensie și n-o sa se termine”, spune cercetătorul. „După ce ies eu la pensie, poate o să vină cineva și o să continue munca mea.”
Deocamdată însă, e preocupat să afle cât mai multe răspunsuri. Lucrează uneori până la 11 noaptea, face mult teren și nu ține cont de weekenduri.
Foto: Arhiva personală Ionuț Mirea
Când vrea să afle ce s-a întâmplat cu 35-45.000 de ani în urmă, în Pleistocenul superior, Mirea și colegii lui analizează fosilele pe care le găsește în peșteră. Apoi, dacă vor să meargă și mai departe în trecut și să afle ce era cu 120.000 de ani în urmă, se uită la sedimente și la stalagmite.
„Stalagmitele păstrează foarte bine informația din trecut, iar dacă înțelegem ce s-a întâmplat în trecut, cu siguranță vom putea avea niște predicții și pentru viitor”, spune el. „Peștera poate juca un rol important în înțelegerea schimbărilor climatice.”
Analizele, însă, sunt scumpe. „O datare pe un tip de os, pentru o vârstă, costă în jur de 500 de euro”, spune el. „Noi, pentru studiul nostru, am făcut în jur de 40.”
Datările pe stalagmite sunt chiar mai scumpe, în jur de 700-800 de euro, în funcție de laborator. Multe probe se analizează în străinătate, pentru că România are puține laboratoare performante.
În ciuda greutăților, nu se gândește să se lase de cercetare, pentru că domeniul e provocator. „Adică nu ai terminat doctoratul și totul se termină acolo. Nu, tot timpul apar lucruri noi pentru că fiecare peșteră și fiecare sit în sine e unic și trebuie gândit în contextul respectiv”, spune el. „Tot timpul trebuie să fii în priză și să-ți pui întrebări, nu merge să lucrezi pe speculații și să-ți dai cu părerea. Rezultatele trebuie să fie obiective.”
Foto: Arhiva personală Ionuț Mirea
Oameni și peșteri
Mirea nu a găsit încă rămășițe umane pe șantierele paleontologice pe care a lucrat. Astfel de descoperiri au fost, însă, făcute pe teritoriul României. În Peștera Muierilor de exemplu, arheologii au găsit, prin anii 1950, fragmente osoase umane care provin de la trei indivizi. Câteva fragmente de craniu au fost datate și ar avea peste 30.000 de ani, semn că oamenii foloseau atunci peștera pentru a se adăposti.
Și mai multe rămășițe umane au fost văzute în Peștera cu Oase, din apropierea orașului Anina, județul Caraș-Severin. De altfel, în 2002, acolo au fost descoperite unele dintre cele mai vechi fosile ale omului modern din Europa din perioada respectivă. Ele proveneau de la trei indivizi care ar fi trăi cu 35.000-40.500 de ani în urmă.
„An early modern human from Romania with a recent Neanderthal ancestor”, nature.com efectuată în 2015 arată că una dintre fosile, un bărbat numit de cercetători Oase 1, avea destul de mult material genetic de om de Neanderthal, mai exact între 5 și 11%. (Neanderthalii, care ar fi dispărut de pe continent acum aproximativ 40.000 de ani, contribuie astăzi cu 1 până la 3% din ADN-ul populației din Europa și Asia.)
Faptul că, în preistorie, și oamenii trăiau în aceste galerii subterane e alt lucru care îl fascinează pe Mirea: „Ușor-ușor, pe măsură ce studiez peșteri, mă întorc la rădăcini, pentru că niște stră-stră-stră-moși de-ai mei au locuit acolo.”
