Ploile roșii, curcubeele lunare și soarele negru sunt doar câteva dintre fenomenele naturale rare și spectaculoase care pot fi văzute pe cer cu puțin (sau mai mult) noroc.
Timp de milenii, oamenii au creat mituri dintre cele mai diverse pentru fenomenele pe care cunoștințele limitate de-atunci despre natură și univers nu le puteau explica. În timp, multe întâmplări ce păreau fantastice au fost explicate de știință, însă fascinația pentru tot ce poate fi observabil cu ochiul liber pe cer a rămas la fel de intensă.
Iată câteva dintre cele mai interesante astfel de fenomene, care te lasă cu gura căscată și ochii pironiți spre cer.
Aurora polară
Poate cel mai „vânat” dintre aceste evenimente, aurora se poate observa cel mai frecvent în zona polilor magnetici ai Terrei, pe o rază de aproximativ 2.500 de kilometri. Fenomenul nu se produce exclusiv pe Pământ, ci apare și pe alte planete din sistemul solar, puternic încărcate magnetic, precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus – doar că acolo n-are cine să-l vadă.
Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei,Mai multe aici, wikipedia.org cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile, Boreas, dar mai e numită și „luminile nordului”. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă și a fost dat de exploratorul britanic James Cook,Despre el, aici: wikipedia.org ca o referință directă la faptul că apare în sud. Similar, i se mai spune și „luminile sudului”.
Aurorele se formează în urma coliziunii moleculelor gazoase de pe Pământ cu particulele încărcate magnetic – electroni și protoni – din vânturile solare. Ele apar atât sub forma unei străluciri difuze, cât și ca o cortină extinsă orizontal în spațiu.
Câteodată, se formează arcuri care își schimbă forma în permanență. Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele, aliniate pe direcția liniilor de câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul este sincronizat cu câmpul magnetic terestru.
Cel mai frecvent, aurora boreală are tonuri galben-verzui și este produsă de coliziunea particulelor solare cu molecule de oxigen situate la aproximativ 96 de kilometri altitudine. În cazul contactului cu moleculele de azot, se produc aurore boreale de culoare albastră sau violet. Aurorele polare de culoare roșie sunt rare și sunt produse de coliziunea cu particule de oxigen situate la o altitudine de peste 320 kilometri. Fenomenul este mai intens în perioadele de mare activitate solară, poate fi văzut cel mai frecvent între lunile septembrie și martie și are cea mai intensă strălucire între orele 19 și 2 noaptea.
Însă aurorele se pot forma și artificial. Fenomene similare aurorelor sunt create de explozii nucleare care au loc în straturile superioare ale atmosferei, la 400 de kilometri. Fenomenul a fost observat atunci când o auroră artificială a apărut ca urmare a testului nuclear american Starfish Prime,Detalii, aici: wikipedia.org cel mai mare experiment nuclear desfășurat în spațiu, la 9 iulie 1962. Atunci, cerul din regiunea Oceanului Pacific a fost iluminat de către auroră pentru mai mult de șapte minute.
Foto: Jeff Kubina/Wikimedia Commons
Arcul circumorizontal
Datorită nuanțelor roșiatice din partea superioară, acestui fenomen i se mai spune și „curcubeul de foc”, deși nu este chiar un curcubeu ci, mai degrabă, un tip de halou.
Un curcubeu se formează prin reflexia, refracția și dispersia luminii soarelui, în picăturile de apă din atmosferă, luând forma unui arc format din șapte culori: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet (ROGVAIV). De obicei, curcubeul poate fi observat după ploaie, atunci când în atmosferă persistă picături de apă.
Spre deosebire de curcubeu, fenomenele optice reunite sub denumirea de halouri sunt produse de interacțiunea luminii cu particulele de gheață aflate în atmosferă, în special în nori de tip cirrus. Acestea apar doar în anumite condiții, fapt ce le face mai rare și mai greu de observat. Arcul circumorizontal„Rare ‘Fire Rainbow’ Over South Carolina Explained”, nationalgeographic.com este un astfel de fenomen, care se poate observa numai atunci când soarele este foarte sus pe cer, la mai mult de 58° deasupra orizontului.
Mai mult, cristalele hexagonale de gheață care alcătuiesc norii cirrus trebuie să aibă forma unor plăci groase, cu fețele paralele cu pământul. Când lumina intră printr-o față laterală verticală a unui astfel de cristal de gheață și iese de pe fața inferioară, ea se refractă, sau se îndoaie, în același mod în care trece printr-o prismă. Atunci când cristalele norului sunt aliniate corect, întreaga secțiune se luminează într-un spectru de culori.
Foto: Jaap Kranenburg EyeEm/Getty Images
Norul irizant
Un ochi mai puțin experimentat, poate confunda foarte ușor arcul circumorizontal cu norul irizant„Iridescent clouds have rainbow colors”, earthsky.org (numit și „nor curcubeu”), care se formează deasupra norilor cumulus după furtuni, atunci când aerul este împins rapid în sus, făcându-l să se răcească și să se extindă. Astfel, picăturile de apă se condensează și pot acționa apoi ca prisme, formând un soi de tichie colorată (numită, științific, pileus) peste norul cumulus.
Cele două fenomene se disting prin mai multe trăsături. În primul rând, un arc circumorizontal are întotdeauna o locație fixă pe cer în raport cu Soarele sau Luna, în timp ce irizațiile pot apărea în diferite poziții, adesea direct în jurul Soarelui sau Lunii. În al doilea rând, benzile de culoare dintr-un arc circumorizontal sunt așezate întotdeauna orizontal, cu roșul deasupra, în timp ce în norii irizanți sunt aleatorii ca formă, și urmează aproximativ contururile norului deasupra cărora apar. În fine, culorile unui arc circumorizontal sunt clare și spectrale, în timp ce culorile norilor curcubeu sunt mai șterse.
Foto: Posnov/Getty Images
Parhelion sau „Câinii soarelui”
Este un alt fenomen„Why are “sundogs” called by that name?”, skyandtelescope.org din familia halourilor, extrem de rar, iar numele popular se explică prin faptul că cele două imagini care apar, de obicei, la 22° în stânga și-n dreapta soarelui, par a fi doi câini de pază. Parhelion, cum este denumit științific, este o iluzie optică apărută la temperaturi foarte scăzute, când lumina se reflectă în nori formați din mici cristale hexagonale de gheață. În centru se află adevăratul soare și, pe ambele părți, reflexia sa pe gheața norilor.
Pentru ca fenomenul să persiste, nu doar temperatura trebuie să fie rece, dar și presiunea atmosferică trebuie să fie stabilă, iar în atmosferă să existe o cantitate foarte exactă umiditate și nori.
Petele acestea luminoase sunt cel mai adesea albe, dar uneori pot fi și colorate, arătând ca niște bucăți desprinse din curcubeu, cu roșu pe interior, înspre soare, și albastru pe exterior.
Curcubeul nocturn
Lumina lunii este capabilă să producă efectul de curcubeu nocturn, dar nu pe cer, ci în jurul unor căderi de apă. O astfel de apariție a fost imortalizată în Parcul Național Yosemite, SUA, în 2011. Oficialii parcului au reușit să înregistreze fenomenul, iar filmul a făcut înconjurul lumii.
Curcubee nocturne au fost văzute și în Cumberland, Kentucky, în apropierea cascadei Victoria din Africa sau în apropierea canionului Waimea din Hawaii. Astfel de fenomene apar în zona cascadelor atunci când este lună plină și aceasta se află foarte aproape de orizont, iar lumina sa este refractată prin picăturile de apă din aer.
Foto: Magda Indigo/Getty Images
Furtunile cu fulgere
Pe cât sunt de captivante, pe atât sunt de înfricoșătoare aceste furtuni cu descărcări electrice. În timpul unei furtuni, arcurile strălucitoare sunt declanșate atunci când nori încărcați cu energie interacționează cu alți nori sau cu pământul. În cazul din urmă, descărcare este numită trăsnet.
Ciocnirea particulelor de ploaie, gheață sau zăpadă din interiorul norilor produce energie electrostatică, care crește potențialul electric al norilor. Atunci când doi nori cu potențiale diferite sunt suficient de aproape, electronii din cel cu potențial mai ridicat se scurg spre cel cu potențial mai scăzut, printr-un canal ionizant care, văzut de la distanță, ia forma unui fulger. Asemenea descărcări electrice se pot produce și în interiorul unui nor, dacă regiuni ale acestuia au un potențial electric diferit. Obiectele de pe sol, cum ar fi clădirile, copacii și pământul însuși, sunt neutre energetic, astfel că uneori descărcarea electrică se produce cu pământul sau cu obiectele (ori, din păcate, ființele de pe sol).
Fulgerul este extrem de fierbinte și poate încălzi aerul din jurul lui la temperaturi de cinci ori mai ridicate decât cele de pe suprafața soarelui. Această căldură face ca aerul din jur să se extindă și să vibreze rapid, ceea ce creează tunetul pe care îl auzi la scurt timp după ce ai văzut un fulger sau un trăsnet.
În iunie 2020, un comitet de experți ai Organizației Meteorologice Mondiale (OMM) a omologat două noi recorduri mondiale,„WMO certifies Megaflash lightning extremes”, public.wmo.int pentru cea mai lungă distanță parcursă și cea mai lungă durată raportate pentru un fulger, înregistrate în Brazilia, respectiv, Argentina.
Recordurile au fost verificate cu o nouă tehnologie de imagini prin satelit și au înregistrat valori de peste două ori mai mari față de cele anterioare, măsurate în SUA și Franța. Descoperirile au fost publicate în American Geophysical Union’s Geophysical Research Letters.„New WMO Certified Megaflash Lightning Extremes for Flash Distance (709 km) and Duration (16.73 seconds )recorded from Space”, indiaenvironmentportal.org (PDF)
Comitetul OMM pentru extreme meteorologice și climatice a mai constatat că fulgerul cu cea mai mare extindere, observat în sudul Braziliei, la 31 octombrie 2018, a acoperit o distanță orizontală de 709 ± 8 km. Aceasta distanță este echivalentă cu cea dintre București și orașul bosniac Banja Luka sau dintre Cluj și zona de excluziune de la Cernobîl. Tot potrivit OMM, cea mai mare durată pentru un singur fulger a fost de 16,73 secunde. Acesta s-a produs în nordul Argentinei, pe 4 martie 2019.
Însă cel mai des, furtunile cu fulgere și trăsnete pot fi văzute în Venezuela. Un sfert din populația acestei țări trăiește sub cea mai mare concentrație de fulgere de pe Pământ – 250 fulgere pe kilometru pătrat într-un an. În zona în care râul Catatumbo se întâlnește cu Lacul Maracaibo, descărcările electrice au o consistență incredibilă, fiind observate timp de 300 de zile pe an, lovind în aceleași zone și în aceleași perioade ale zilei.„The Maracaibo beacon”, earthdata.nasa.gov
Foto: Mike Lyvers/Getty Images
Fulgerul vulcanic
În aproximativ 200 de ani, au fost observate și documentate în jur de 200 de erupții vulcanice însoțite de descărcări luminoase, printre care și cea a vulcanului Eyjafjallajokul,Aici, câteva imagini: nationalgeographic.com însă oamenii de știință nu pot explica în totalitate de ce și cum apare fenomenul. Nu sunt foarte multe studii pe subiect, dar experții au câteva ipoteze.„Volcanic Lightning: How does it work?!”, gizmodo.com
Una dintre ele sugerează că magma, rocile și cenușa vulcanică, aruncate în timpul unei erupții, sunt încărcate electric printr-un proces anterior, necunoscut, ducând la descărcări electrice în apropierea deschiderii vulcanului. Un altul susține că aerul și gazele expulzate, puternic ionizate de ciocnirea cu particule mai reci din atmosferă, generează fulgere ramificate deasupra vârfului vulcanului.
Dr. Susan Loughlin, şefa departamentului de vulcanologie al British Geological Survey,„A lightning volcano… Mother Nature at her most awesome”, dailymail.co.uk spune că fulgerele se formează atunci când particulele de cenuşă sunt încărcate electric prin fricţiunea din timpul erupţiei şi sunt împrăştiate în atmosferă.
Savanții de la Universitatea de Stat din Oregon, SUA explică cum se produce acest lucru printr-o analogie„Volcanic Lightning”, volcano.oregonstate.edu cu modul în care șosetele se încarcă electrostatic când aluneci cu picioarele pe covor sau cu un balon, când îl frec freci energic de cap, cum făceai la fizică, în clasa a VII-a. Același tip de energie se acumulează în norul de cenușă, dar la o scară mult mai mare.
Dacă potențialul electric obținut astfel este suficient de mare, acesta învinge rezistența aerului, crează o cărare de aer ionizat și conduce electricitatea spre conul vulcanic, sub formă de fulger.
Foto: arkaia/Flickr
Ploaia roșie
Ploaia colorată nu este deloc rară și poate fi adesea explicată prin amestecarea picăturilor cu prafului din deșert sau din alte regiuni uscate, ridicat și transportat de vânt la distanțe de zeci sau sute de kilometri. „Ploile roșii” au fost observate frecvent în sudul Europei și sunt în creștere în ultimii ani.
Însă, în vara anului 2001, în regiunea Kerala, din sud-estul Indiei, timp de șase săptămâni, a putut fi observat un fenomen ieșit din comun, o ploaie roșieDespre ea, aici: en.wikipedia.org care nu semăna deloc cu alte ploi „colorate”. Fenomenul s-a petrecut doar în Kerala, în pofida schimbărilor de direcție a vântului, și a fost atât de intens încât a colorat hainele celor care au fost atinși de ploaie și a ars frunzele copacilor.
În urma analizelor efectuate de specialiști, la Centre for Earth Science Studies, din zonă, și apoi și la Tropical Botanic Garden and Research Institute, de vină ar fi fost sporii de Trentepohlia annulata aflați în atmosferă. Planta cu pricina este compusă dintr-o ciupercă și o algă, aflate în simbioză, și crește, de regulă, pe scoarța copacilor, pe ziduri etc.
Dar există și alte cauze pentru culoarea neobișnuită a picăturilor de ploaie. Patrick McCafferty, profesor la Universitatea din Leipzig, spune într-o lucrare„Bloody rain again! Red rain and meteors in history and myth”, cambridge.orgcă, dintre evenimentele analizate, 60, sau 36%, au fost legate de o activitate meteorică sau de o cometă, deși nu întotdeauna au existat dovezi puternice în acest sens. Uneori, căderea ploii roșii pare să fi avut loc după o explozie, ca de la un meteor care ar exploda în aer; alteori, ploile atipice sunt doar înregistrate în același an cu apariția unei comete.
Uneori, ploile nu sunt colorate, ci chiar mai ciudate. De-a lungul timpului, mai multe obiecte neobișnuite au căzut odată cu ploaia. În 2000, de exemplu, o trombă marină de apă din Marea Nordului a aspirat un banc de pești,„Nothing mysterious about raining fish”, thetimes.co.uk aflat la aproximativ 1,6 kilometri de țărm, aruncându-l la scurt timp după aceea peste localitatea Great Yarmouth, în Marea Britanie.
Foto: Paul Cahill Photography/Getty Images
Soarele negru
Primăvara (martie-aprilie) sau toamna (septembrie-octombrie), cu aproximativ o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, stoluri de mai mult de un milion de grauri (Sturnus Vulgaris) se adună pe cer în formaţiuni spectaculoase. Fenomenul este numit Soarele Negru sau Sort Sol Aici, mai multe: wikipedia.org și poate fi observat în SUA și Europa, în special în Anglia, deși populația britanică a păsărilor ajuns la doar o treime din ceea ce era acum 40 de ani.
Dansul acesta poate fi admirat și în sud-vestul Danemarcei, de exemplu, în mlaştinile de lângă Tønder, Højer, Rømø, Ribe şi împrejurimi. Păsările vin din Norvegia, sau din est, iar în aceste locuri găsesc cele mai bune condiţii de hrană. Cel mai bun loc de observare este Tøndermarsken, unde se organizează chiar şi excursii dedicate fenomenului. Stoluri de sturzi care zboară într-o astfel de formație pot fi văzute și în România, mai ales în zonele de câmpie sau podiș, dar nu au aceeași amploare.
Este jurnalist și, de aproximativ 20 de ani, se bucură de principalul avantaj al profesiei, pentru că nicio zi nu seamănă cu alta. Are o relație de love-hate cu oamenii, pe care, de cele mai multe ori, îi îmblânzește prin interviuri.
