Laurence Griffiths/Getty Images
Schimbă tehnologia VAR regulile fotbalului?40 min read
Sportul-rege se chinuie să împace avantajele arbitajului video (VAR) cu capcanele unor reguli care nu au fost menite să fie interpretate la sânge.
Prima competiție sportivă majoră de după pandemie e Euro 2020, un turneu desfășurat în întreaga Europă, inclusiv România, care păstrează anul în care trebuia să se joace în nume. Este prima ediție a Campionatului European de Fotbal care beneficiază (sau, conform criticilor, suferă) de sistemul Video Assistant Referee (VAR) – adică arbitraj video. Sistemul s-a răspândit, în ultimii trei ani, în mai toate competițiile majore de fotbal, era de așteptat să se găsească și la Euro.
VAR nu e un sistem prea complicat, în teorie. În afara arbitrilor de pe teren, o brigadă specială urmărește partida dintr-un studio, având acces la toate camerele video îndreptate spre teren, nu doar la ce se vede pe TV. În cazul unei decizii eronate sau ratate de către brigada din teren, privind un gol, o lovitură de pedeapsă sau o infracțiune de cartonaș roșu, oficialii din camera VAR comunică acest lucru centralului. Cel din urmă poate lua o decizie pe baza acestor informări sau poate consulta un ecran de la marginea terenului pentru a revedea faza în cauză. Arbitrii video mai intervin și atunci când centralul acordă din greșeală un cartonaș, de orice culoare, unui jucător greșit.
Sună destul simplu, dar, în practică, aplicarea VAR-ului a produs destule sincope și ar putea necesita chiar modificarea regulilor sportului. Asta pentru că, în afara cartonașelor acordate greșit, restul deciziilor care pot fi modificate prin arbitrajul video se bazează adesea pe reguli care necesită fie o interpretare subiectivă, fie nu sunt menite a fi aplicate la milimetru. Precum cea a offside-ului.
Camera VAR din Stockley Park, Londra folosită la meciurile din Premier League. Chris Radburn/PA Images via Getty Images
Poziție afară din joc și nu prea
Încă de când a fost introdus, scopul offside-ului a fost să protejeze apărătorii de situații în care un jucător advers rămâne constant în jurul porții. Mai multe detalii pe wikipedia.org de la practica similară folosită în rugby (unde nu ai voie să primești mingea dacă te afli în fața purtătorului balonului) până la cea binecunoscută în zilele noastre, care spune că un jucător aflat în atac poate primi mingea doar dacă se află cel mult pe aceeași linie cu penultimul apărător sau în spatele coechipierului care îi pasează.
Offside-ul n-a fost conceput pentru a fi strict sau punitiv, ci mai degrabă pentru a încuraja un joc de construcție mai elaborat în detrimentul unuia care s-ar baza exclusiv pe mingi aruncate „la bătaie”. Era și imposibil să fie aplicat strict. Oricât de multă experiență ar avea arbitrii asistenți care trebuie să judece acest tip de faze, tot ar urma să comită erori din cauza vitezei de joc, a problemelor de vizibilitate sau a unor situații în care trebuie să urmărească mai mulți jucători deodată. Iar erorile mai mici erau ușor explicabile exact prin factorul uman.
Odată cu implementarea VAR, deciziile asistenților privind offside-ul pot fi verificate în situațiile care faza se soldează cu marcarea unui gol. Teoretic, sună ideal, pentru că astfel se pot corecta greșelile flagrante. Doar că devine o problemă atunci când regula este aplicată în situații în care offside-ul poate fi decis doar la milimetru. Și, cumva, nici tehnologia nu ajută complet situația asta.
Conform regulamentului, pentru a evita o poziție de offside, nicio parte a corpului atacantului cu care acesta poate juca mingea – practic, tot corpul în afară de braț – nu trebuie să fie mai apropiat de poarta adversă decât aceleași părți ale penultimului apărător. Momentul pasei, Situații de offside pot apărea și atunci când un jucător aflat în afara jocului influențează o fază fără a atinge minge, precum mascarea portarului sau crearea unui paravan este calculat ca fiind cel în care are loc ultimul contact dintre pasator și minge.
Urmărită la litera regulamentului, se observă imediat că regula nu oferă o marjă de eroare. Un milimetru în față pentru atacant înseamnă că acesta este, teoretic, în poziție neregulamentară. Și, mai ales la fotbalul de cel mai înalt nivel, unde pasul la offside și evitarea lui sunt antrenate intensiv, există multe situații în fiecare meci în care diferențele sunt minuscule. Deci, cum judecă VAR-ul astfel de situații?
Când liniile virtuale dau cu virgulă
Ca un stadion să fie omologat pentru folosirea VAR, trebuie să implementeze un sistem care permite trasarea corectă a liniilor virtuale folosite în judecarea offside-ului. Este o tehnologie similară cu Hawk-Eye-ul, folosit în tenis și chiar în fotbal, pentru Tehnologie care stabilește dacă mingea trecea cu toată circumferința linia porții, necesară pentru judecarea unor situații de gol greu vizibile în timp real Practic, este scanat întreg terenul de joc în format 3D, cu ajutorul unor senzori și camere specială. Ulterior, camerele care vor fi disponibile arbitrilor din camera VAR sunt calibrate. Astfel, sistemul se asigură că trage linii virtuale drepte, la sol, dar și din alte părți ale corpului jucătorilor, dintre cele ce pot crea o situație de offside, către sol. Liniile respective sunt folosite pentru a determina, apoi, poziția de offside.
Problema vine când aceste linii sunt folosite într-o situație de joc. Ele trebuie plasate manual de către operatorii VAR pe cadrele pe care le au la dispoziție. Linia verticală trebuie pusă pe partea corpului cea mai apropiată de poartă atât pentru atacant, cât și pentru penultimul apărător, exact în cadrul în care mingea pleacă din piciorul pasatorului. Ceea ce, în practică, este foarte greu de realizat.
În Documentul poate fi accesat pe fifa.com (PDF) FIFA nu include recomandări privind calitatea transmisiei video folosite pentru arbitrajul video. De fapt, cerințele minime pentru feed-urile din camera VAR sunt deja implementate pe majoritatea stadioanelor: cel puțin patru camere standard, dintre care două centrale (una pentru vedere de ansamblu și una pentru un plan mai apropiat) și două camere situate pe liniile de 16 metri, pentru judecarea fazelor de offside.
Singurele recomandări adiționale pentru camere sunt ca, în cazul folosirii unor sisteme mai complexe sau a unor camere super sau ultra slow-motion, echipa din camera VAR să aibă acces constant la toate aceste feed-uri.
N-a fost o problemă la prima competiție mare sub egida FIFA care a folosit sistemul, Campionatul Mondial din 2018, – au fost folosite 33 de camere, incluzând unele super și ultra-slow motion, capabile să capteze sute de cadre pe secundă. Nu există, însă, prea multe detalii despre setup-ul exact folosit în principalele ligi din Europa – cert este că ele variază de la campionat la campionat și nu sunt chiar tehnologie de ultimul răcnet.
Se știe doar că feed-urile din camera VAR le includ pe toate cele disponibile din transmisiunile televiziunilor, dar că există și camere alternative disponibile doar acestora. În 2019, „VAR in the Bundesliga: ‘Completely fair football will never exist’”, dw.com susținea că fiecare meci din prima ligă germană, Bundesliga, beneficiază de 21 de camere, spre deosebire de doar 8 câte erau folosite în ligile din Spania și Olanda la acel moment. Cât despre Premier League, camerele folosite pentru judecarea offside-urilor rulează la 50 de cadre pe secundă, fapt confirmat de „Swarbrick: VAR has had a positive start”, premierleague.com
O potențială situație de offside judecată de arbitrii VAR la un meci din prima ligă engleză în ianuarie 2020, proiectată pe ecranul principal al stadionului din Norwich. Faza a fost considerată regulamentară. Marc Atkins/Getty Images
Rezultatul este că apar situații în care, pur și simplu, nu se poate găsi un unghi adecvat pentru a judeca offside-ul. S-a întâmplat în aprilie, „West Brom: VAR unable to find conclusive angle for offside ‘goal’”, bbc.com când decizia asistentului de a anula pentru offside un gol aparent valabil nu a putut fi întoarsă. Jucătorul care a marcat era mascat de un coechipier aflat în offside, iar arbitrii VAR nu au putut plasa linia virtuală de offside.
Dar mult mai dese sunt situațiile în care diferența este de jumătate de umăr sau de un câlcăi lăsat în față de atacant, iar aici intervine problema cadrului la care este oprită faza. La 50 FPS, este câteodată imposibil de găsit stop-cadrul exact în care mingea pleacă din piciorul pasatorului, ceea ce este esențial în judecarea fazei – având în vedere că diferența dintre offside și o poziție regulamentară se poate schimba în câteva fracțiuni de secundă.
De exemplu, chiar în finala recentă a Cupei Angliei s-a întâmplat așa ceva, într-un moment crucial. Eventualii câștigători, Leicester, conduceau cu 1-0 în ultimul minut de joc. Oponenții lor, Chelsea, au egalat cu un gol validat de către arbitrul asistent. Gol care a picat la judecata VAR, care a decis că autorul, Ben Chillwell, avea umărul puțin în fața penultimului apărător. Doar că, pe cadrul selectat, este foarte neclar dacă mingea plecase deja sau nu din piciorul pasatorului, iar un cadru oprit mai devreme l-ar fi avut pe jucătorul lui Chelsea în poziție regulamentară.
De altfel, au fost multe astfel de decizii discutabile în ultimele două sezoane ale campionatului englez, precum una în care „Patrick Bamford: Did Leeds United striker have goal ruled out for pointing?”, bbc.com a fost considerat în offside deoarece i-a indicat unui coechipier unde să paseze, aruncându-și umărul foarte puțin în fața cel al fundașului de la XX – considerat offside după regulă, deși, cu restul corpului, era cu mult în spatele liniei virtuale și nu își crea vreun avantaj practic.
Aici apare principala polemică în judecarea offside-ului de către VAR. Se pierde, oare esența regulii, instituită ca să nu ofere un avantaj atacantului, în spatele unor linii virtuale trasate la centimetru? Oferă o jumătate de umăr sau o fracțiune de genunchi aruncat în față în sprint vreun avantaj în contextul fazei de joc? Ar trebui folosit sistemul la litera exactă a regulamentului, în condițiile în care tehnologia nu poate distinge clar toate cadrele-cheie dintr-o fază de joc?
Desigur, există și avantaje pe care VAR-ul le aduce în materie de offside. Unul evident este, practic, eliminarea deciziilor flagrant greșite. Mai ales în ceea ce privește offside-urile care ar fi, altfel, acordate eronat. Arbitrii asistenți trebuie să aștepte acum terminarea fazei înainte de a semnaliza decizia, ceea ce înseamnă mai multe goluri din faze de atac care înainte ar fi fost oprite imediat.
Deocamdată, sunt propuse soluții pentru a limita incidența deciziilor absurde. De exemplu, oficialii Premier League „VAR: Premier League to use thicker lines when assessing offside calls next season”, bbc.com o idee implementată deja în campionatul olandez, în care liniile virtuale sunt mai groase, iar offside-ul este decis doar dacă există o diferență vizibilă între cele două linii. Teoretic, asta ar trebui să ofere atacanților o marjă de manevră suficientă pentru a nu se mai afla în offside cu un sfert de subraț, dar rămâne de văzut ce diferență va face modificarea în teren.
Mâna lui VAR
Dacă la offside, totuși, decizia ține strict de poziționarea jucătorilor, care poate fi stabilită strict pe teren, VAR-ul vine să complice și mai mult deciziile în privințe mai subiective, precum acordarea unei lovituri de la 11 metri. Decizii care oricum se numărau printre cele mai controversate și înainte de introducerea tehnologiei.
Luând ca exemplu tot Premier League, sezonul proaspăt încheiat a produs cele mai multe penalty-uri de la începutul actualului format al competiției în 1992, „All-Time Premier League Penalties Awarded for Seasons 1992-93 to 2020-21”, myfootballfacts.com Asta în condițiile în care în sezonul anterior, primul din liga engleză cu sistem VAR, se înregistrase 92 de penalty-uri acordate față de 103 în sezonul 18/19.
Factorul principal a fost „Q&A: What is the new handball rule?”, bbc.com introdusă cu o întârziere de un an față de alte ligi majore. În sezonul 2019/2020, când Serie A (Italia) și La Liga (Spania) au introdus pentru prima dată noile reguli, aceste campionate au observat De la 37 în 18/19 la 57 în 19/20 pentru campionatul italian, respectiv de la 35 la 48 în cel spaniol.
Regula hențului a fost modificată la nivel internațional tocmai pentru a permite judecarea mai exactă a acestui tip de faze în contextul arbitrajului video. În regulile din trecut, se punea accent pe determinarea intenției apărătorului de a juca mingea cu mâna în careu, rezultând în multe decizii foarte subiective de ambele părți.
Acum, esențială este poziționarea mâinii în raport cu corpul apărătorului; de exemplu, dacă aceasta se duce înspre minge, dacă folosește mâinile pentru a-și crește suprafața pe care o acoperă sau dacă mâna este ridicată deasupra umărului. Excepții se fac doar în cazul în care mingea este deviată din apropiere sau din propriul corp (dar și atunci, jucătorul este penalizat dacă are brațele într-o poziție considerată nenaturală) sau dacă jucătorul se află în cădere, iar mâna se află între corp și pământ.
Arbitrul spaniol Cuadra Fernandez testează monitorul de la marginea terenului înaintea unei partide din prima ligă spaniolă. David Ramos/Getty Images
Doar că, în esență, acordarea unui penalty a rămas tot o decizie subiectivă. Diferența este că întrebarea a trecut de la „ce poate fi clasificat ca intenție” la „ce este considerată o poziție nenaturală a brațului”. Rezultatul a fost o creștere a numărului de penalty-uri acordate pentru hențuri total accidentale.
CITEȘTE ȘI: Stadioanele sunt goale, avantajul de acasă a rămas: un experiment inedit în știința sportivă
Unul dintre cele mai controversate exemple a fost la începutul sezonului trecut de Premier League, când Poți urmări faza pe youtube.com după ce un jucător advers a trimis mingea cu capul, din apropiere, în mâna unui apărător aflat în săritură și care, aflat în săritură cu spatele la adversar, nu putea vedea traiectoria balonului.
Cu mize mult mai mari, controverse legate de penalty-uri acordate pentru henț cu ajutorul VAR au fost înregistrate și la finala Cupei Mondiale din 2018, când Franța „Huge VAR controversy as France score World Cup final penalty”, eurosport.com dar și la cea Ligii Campionilor din 2019, unde Liverpool „Referees Chief Says UCL Penalty Would Not Be Given in Premier League as He Discusses VAR in 2019/20”, si.com
Spre deosebire de situațiile de offside, astfel de controverse nu vor putea fi rezolvate de tehnologie. Ele sunt rezultatul încercării de a reglementa strict și consistent o regulă gândită inițial pentru a fi judecată cu ochiul liber, al cărei scop era să evite abuzuri din partea apărătorilor.
Majoritatea criticilor împotriva modului în care este folosit arbitrajul video în prezent urmează acest sentiment, că suprareglementarea fazelor de joc în căutarea unei echități cvasi-perfecte are, în practică, efectul opus: pierde din vedere spiritul sportului și esența regulilor, ducând la situații și decizii absurde.
Și, în unele exemple, nu poți să nu le dai puțină dreptate.
În practică, haosul preia controlul
Câteodată, noile reglementări și posibilitățile oferite de arbitrajul video creează momente unice în istoria sportului, precum la returul manșei din optimile de finală din Liga Campionilor dintre Rezumatul poate fi urmărit pe uefa.com de la începutul acestui an.
La începutul reprizei a doua, atacantul Borussiei, Erling Haaland, a înscris pentru 2-0 în urma unei faze cursive, cu atacuri la ambele porți – sau cel puțin așa credea. Arbitrul Cuneyt Cakir a invalidat golul pentru un fault în atac, dar ulterior i s-a atras atenția din camera VAR că, la o fază precedentă, atacantul norvegian a fost faultat în careul Sevillei. Deoarece jocul Fazele care necesită intervenția VAR-ului pot fi revăzute începând cu ultimul moment în care mingea se afla afară din joc arbitrul a revăzut acțiunea pe monitor și a acorda penalty pentru infracțiunea inițială.
Penalty-ul a fost apărat de portarul Yassine Bounou, permițând formației andaluze să plece pe contraatac. Doar că jocul a fost întors din nou, deoarece arbitrii VAR au observat că Bounou nu a ținut cel puțin un picior pe linia porții până la momentul executării loviturii (o altă reglementare introdusă în epoca VAR). Centralul a decis reluarea acesteia, în urma căreia Dortmund și-a majorat, în sfârșit, avantajul.
Faza a fost judecată la litera regulamentului de către central și echipa VAR. Este, însă, cel puțin stranie, într-un sport al cărui au fost obișnuiți timp de mai bine de un secol cu ideea de cursivitate. Până laVAR, arbitrii aveau maximum câteva zeci de secunde la dispoziție pentru a lua o decizie care putea schimba jocuri, trofee și cariere. La meciul de la Dortmund, în momentul infracțiunii care a provocat penalty-ul și cel al înscrierii acestuia, au trecut șapte minute din timpul de joc, minute în care s-a practic s-a jucat degeaba.
Câteva luni mai târziu, Sevilla avea să fie avantajată de o fază similare. S-a întâmplat spre finalul unui meci crucial din campionatul intern, cu Real Madrid, cu ambele echipe încă angrenate în lupta pentru titlu.
La un corner pentru andaluzi, mingea a căzut pe spatele fundașului madrilen Eder Militao și a ricoșat imediat în brațul acestuia, aflat departe de corp. Faza a continuat cu un contraatac al lui Real, în urma căruia centralul a dictat penalty.
Doar că i s-a transmis din camera VAR să revadă la monitor incidentul de la corner. După ce a văzut faza din nou, arbitrul a decis că Militao avea o poziție nenaturală a brațelor, în ciuda ricoșeului, a anulat penalty-ul dictat pentru Madrid și a acordat unul pentru Sevilla, care a și fost transformat ulterior. Partida s-a terminat 2-2, dar faza ar putea foarte bine să fi decis campionatul spaniol, având în vedere că rivala Atletico a câștigat titlul cu două puncte în fața lui Real (la egalitate de puncte, Real Madrid ar fi câștigat campionatul datorită scorului mai bun în meciurile directe).
Un lucru e cert: arbitrajul video nu scade din dramatismul unor astfel de momente, ba chiar vine cu doze proprii de tensiune. Marea problemă este, însă, pentru fanii de pe stadioane, care sunt supuși la minute bune de incertitudine despre ce se întâmplă exact pe teren șide multe ori nu înțeleg ce fază este judecată sau ce decizie a fost întoarsă. Deocamdată, majoritatea competițiilor aleg să arate doar faptul că o verificare este în curs, fără a transmite imaginile analizate, pentru a evita situația în care publicul ar putea influența decizia centralului.
Alte critici se referă la faptul că verificările VAR prelungesc durata partidelor, în timp ce scad timpul efectiv de joc. Ceea ce este parțial adevărat – media timpului total în care mingea se află în joc pe meci Mai multe detalii în acest thread de Twitter al statisticianului Andy Forrester, twitter.com În schimb, o cercetare a casei de pariuri Spreadex arăta în 2019 că, în ligile care implementaseră la acel moment VAR-ul, durata medie a partidelor crescuse „Study claims VAR will add an extra five hours of Premier League football”, yahoo.com
Bannere anti-VAR afișate de fanii lui Crystal Palace la o partidă de Premier League din ianuarie 2020. Alex Pantling/Getty Images
Și totuși, funcționează?
Pe lângă o atenție mai ridicată la tehnicalități și litera regulamentului, contribuie totuși aceste concesii ale cursivității fotbalului la un arbitraj mai echitabil? Depinde pe cine întrebi. După Cupa Mondială din 2018, FIFA a susținut că sistemul a dus procentajul deciziilor corecte ale arbitrilor de la 95% la 99,3%, dar nu a explicat cum a ajuns la aceste cifre.
Și oficialii Premier League susțin că arbitrajul video „Premier League has to try and make VAR better, says chief executive Richard Masters”, bbc.com Doar că se confruntă cu proteste tot mai mari ale fanilor englezi; într-un „VAR given thumbs down by fans for Premier League study”, theguardian.com doar 26% din aproximativ 33.000 de respondenți susțin folosirea VAR-ului în continuare, iar 95% din cei care asistă la meciuri susțin că arbitrajul video a făcut experiența de a participa la un meci de fotbal mai puțin plăcută.
Explicația ar putea fi implementarea cvasi-defectuoasă a sistemului în fotbalul englez. „Premier League VAR officials are ‘too scared’ to overturn referees, suggests study”, talksport.com arăta că doar 32% din deciziile analizate de VAR în campionatul englez au fost întoarse. Mult mai puțin decât rata similară din campionatele Spaniei (91%), Germaniei (90%) sau Italiei (89%), conferind astfel imaginea unui sistem care este și ineficient, după ce că aduce confuzie și strică cursivitatea jocului. Comunitățile de fani din țările menționate nu sunt la fel de înverșunate împotriva tehnologiei.
Nu e însă greu de observat că discuția se mută, încet-încet, de la înjurat arbitrii care iau decizii controversate la analize mai aprofundate ale unor reguli care nu le făceau neapărat viața ușoară nici înainte de VAR. Ceea ce, mai mult ca sigur, poate face sportul mai echitabil pe viitor. La urma urmei, fanii naționalei României din perioada în care încă mai juca ceva asemănător cu fotbalul n-ar fi refuzat arbitrajul video atunci când Urs Meier le spulbera visele, la Euro 2004, după ce a permis un gol marcat nu doar în prelungirile prelungirilor, ci și în urma unui henț clar.
CITEȘTE ȘI: Cum ajung fotbaliștii să fie îngenuncheați de accidentări?
