Black Panther: Wakanda Forever. Război, adjectiv10 min read

Sequelul Black Panther, apărut la doi ani după moartea actorului principal, rămâne la fel de preocupat cu conflictele ideologice pro și antirăzboi, dar nu cumva e repetitiv?

Când a apărut, în 2018, Black Panther a fost cel mai apreciat film din Marvel Cinematic Universe de către critica de specialitate, conform scorului de pe agregatorul Metacritic: 8,8. Pe Rotten Tomatoes, de asemenea, „Tomatometer-ul”, care face o medie atât a recenziilor de specialitate, cât și ale celor scrise de utilizatori, este la 96%.

Entuziasmul majorității se justifică din mai multe puncte de vedere. Primul e talentul regizorului Ryan Coogler, care a făcut, înainte de Black Panther, două filme excelente, Fruitvale Station și Creed. Apoi, e vorba despre talentul actorilor, pentru că Coogler a strâns la un loc, aș îndrăzni să susțin, cea mai consistentă distribuție din MCU: Chadwick Boseman, rodat în lumea teatrului, Michael B. Jordan, un rising star al momentului, senzaționala Lupita Nyong’o din 12 Years A Slave, Letitia Wright, care venea, printre altele, după un rol memorabil în episodul „Black Museum” din Black Mirror, și Daniel Kaluuya, nominalizat la Oscar pentru rolul din Get Out. Pun la socoteală și numele consacrate, Angela Bassett, Forest Whitaker, Andy Serkis și Martin Freeman, și, iată, s-au adunat nouă actori capabili să joace aproape orice, indiferent de gen și ambiții artistice.

Black Panther a mai reușit și un conflict ideologic mult mai complex decât ce ți s-a servit până atunci (și acum) în MCU, precum clișeul soldatului american, gata să apere democrația cu arma în mână, din Captain America, sau dilemele morale superficiale ale unui miliardar filantrop, în Iron Man. (Despre zeul arogant, care coboară printre muritori, la nevoie, nu mai pomenesc). 

Foto: Marvel Studios

Trebuie acceptată partea controversată a istoriei triburilor africane? Se justifică violența în activismul politic? Izolaționism sau cooperare, pentru binele comun? Război sau pacifism? Implicare în politica altor state? Întrebări complicate, la care ambele părți încearcă să răspundă, de fiecare dată, cu evitarea războiului. Chiar și atunci când trebuie să spele păcatele predecesorilor. Nu uit nici paradoxul din prima parte, când T’Challa alege tocmai varianta pe care o condamnă: lovitura de stat, împotriva lui Killmonger (B. Jordan).

În noul film, la un an după dispariția dramatică a lui T’Challa, Wakanda, prin vocea noii regine, Ramonda (Bassett), refuză să coopereze, din punct de vedere tehnologic și militar, cu marile puteri ale lumii, care se tem de proprietățile supranaturale ale vibraniumului. Discursul politic al acestora e bine știut: Wakanda are capacitatea să creeze arme de distrugere în masă, deci treaba asta trebuie reglementată la nivel de interguvernamental. 

Problema devine și mai serioasă, după ce o altă civilizație de basm, care trăiește undeva pe fundul Oceanului Atlantic, scufundă o navă americană, după ce echipajul descoperă minereul-minune și pe teritoriul acesteia.

Regatul lui Talokan, inspirat de cultura aztecă, al cărui conducător este Namor (excelentul Tenoch Huerta, pe care l-ai mai văzut, probabil, în Sin Nombre sau Narcos), o combinație între Aquaman și omul-amfibie din The Shape of Water, a descoperit vibraniumul acum câteva sute de ani, în urma unei viziuni avute de un preot al tribului. Intenția lui Namor este de a-l proteja cu orice preț, chiar și cu o declarație de război împotriva umanității (pe care, apropo, Killmonger n-a mai apucat s-o facă). Namor învinovățește Wakanda pentru faptul că a dezvăluit lumii întregi secretul și o amenință pe Ramonda cu invazia, dacă nu-i găsește omul de știință care a inventat detectorul de vibranium folosit de americani. 

Istoria se repetă, așadar, în jurul vibraniumului și a modurilor în care fiecare înțelege să-l folosească, iar acest conflict ideologic și moral dintre Talokan și Wakanda va fi rezolvat, după cum vei vedea, la fel de profund ca și primul. Și, încă o dată, mai profund decât te-ai fi așteptat într-un film cu supereroi.

CITEȘTE ȘI: Thor: Love and Thunder. Bine ai venit în jungla cosmică

Iar motive să uiți de popcorn și sosul pentru nachos vor mai fi, pentru că Black Panther: Wakanda Forever, pe lângă momentele melodramatice, inevitabil emoționante, în memoria lui Boseman, te va surprinde și cu o coloană sonoră crispantă pentru consumatorul de cinema pop, prin alămuri ascuțite, sintetizatoare apăsătoare și incantații tribale psihedelice, uneori asortate cu beaturi trap. Mai are: umor, pentru că chimia dintre actori a rămas intactă, vreo două momente de patriotism duios și un moment, după vreo două ore, când apare noua Panteră Neagră, care te va teleporta într-un neo-noir arogant și superficial, dar savuros, à la Christopher Nolan. Din păcate, directoarea de imagine Rachel Morrison, din primul film, n-a mai făcut parte din echipă, iar asta se vede la cromatică sau scenele de acțiune, care au pierdut din minuțiozitate.

Dar ce nu reușește, cu adevărat, Black Panther, nici primul, nici al doilea, e să iasă din propria insulă a războaielor civile și intertribale, în vreme ce „colonizatorii”, așa cum le spune Shuri, nu dau vreun semnal că vor să îndrepte status quo-ul.

Avea și Killmonger dreptatea lui? E Black Panther, filmul, asemenea regatului fictiv, Wakanda, complice, prin faptul că nu provoacă, ideologic sau militar, Statele Unite sau altă superputere mondială? În plus, cam cât e de verosimil că, în două filme, încă nu a apărut un astfel de conflict? Întrebări complicate, cum ziceam.

Disponibil în cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10