Bodies: Polițist, retroactiv9 min read

Când tocmai mă gândeam să renunț la abonamentul Netflix, a apărut acest serial-șaormă 4-în-1 care m-a ținut în priză: melodramă victoriană, gangster noir, thriller polițist și SF distopic.

Iată că serialele cu detectivi pot fi din nou cool, iar cea mai bună dovadă e această producție recentă a celor de la Netflix, de la care, trebuie să recunosc, nu mă mai așteptam la ceva cât de cât calitativ de multă vreme încoace. Sigur, nu te gândi că e vreun True Detective și nici măcar vreun Mare of Easttown, dar Bodies are ceva al lui, capacitatea de a-ți gâdila curiozitatea, poate tocmai de aceea l-am văzut integral în trei seri la rând – iarăși, un gest pe care l-am făcut doar de câteva ori anul ăsta. Bașca, e mai mult decât un thriller polițist, pentru că premisa, adaptată de Paul Tomalin din benzile desenate cu același nume, gândite de Si Spencer (britanicul a mai creat, printre altele, și personaje precum popularul Judge Dredd), e una SF, dezvăluită foarte repede în primul episod. 

Detectiva Hasan (Amaka Okafor) face parte din echipa trimisă să supravegheze un miting de extremă dreapta pe străzile cartierului Whitechapel din estul Londrei. Pune ochii pe un puști cam timid și stângaci, dar înarmat, Syed (Chaneil Kular, pe care-l știi, cel mai probabil, în rolul lui Anwar din Sex Education). Îl aleargă pentru câteva minute bune (și plictisitor de inutile), până când Syed ajunge pe o străduță lăturalnică, fără ieșire. Lângă el, întins pe piatra cubică, un cadavru gol pușcă și cu un tatuaj la încheietură, care seamănă, la prima mână, cu zgârieturile pe care le fac pușcăriașii pe pereții celulelor, să numere zilele. Răposatul, aparent împușcat în ochiul stâng, numărase vreo patru. Syed, între timp, se chircește într-un colț, vizibil copleșit de situația în care se află, iar scena se întrerupe brusc, în vreme ce pe ecran apare o numărătoare inversă care se oprește la 1941.

CITEȘTE ȘI: 5 filme SF de văzut toamna asta

Astfel, dintr-un thriller polițist destul de nepromițător, ca un Doctor Who (Tomalin chiar a scris un episod, apropo) produs de Pro TV, dar mai reușit decât Clanul, se pică într-un exericițiu noir cu câteva momente inspirate și suficient de camp încât să nu fie complet ridicol, și apare un alt detectiv, DS Whiteman (Jacob Fortune-Lloyd, care, spre norocul lui, are ceva din privirea lui Dominic Cooper, iar asta îl face mai simpatic decât suprainterpretarea sa). Whiteman e evreu și insistă, de mai multe ori, să spună asta. Situația lui e, bineînțeles, una delicată. În 1941, Londra era bombardată de către naziști, iar cine va răzbi în urma acestora era încă neclar, dar etnia sa pare mai degrabă o fentă gratuită în scenariu, care nu prea are altă miză, decât să fie subiectul câtorva glumițe autoironice modeste. Problema lui Whiteman, pe lângă faptul că e evreu în Al Doilea Război Mondial, e că e alunecos și corupt (misoginia vine la pachet, firește) – îndeplinește niște ordine date prin telefon de către o femeie misterioasă. Miza? Să mușamalizeze povestea din jurul unui cadavru identic cu cel din 2023.

Stop cadru, e 1890. Ai ghicit, aceeași crimă, alt detectiv. Alfred Hillinghead (Kyle Soller, care l-a interpretat pe Syril Karn din Andor), însă, are și cel mai greu job dintre toți, pentru că n-are la îndemână altceva decât tehnicile vremii, când amprentele, spre exemplu, erau revoluționare pentru criminalistică. Dar are și o fotografie a unui reporter, Henry (George Parker, care a mai apărut, printre altele, în Shadow and Bone), în care a surprins, întâmplător, o figură suspectă de la fața locului, în reflexia unei ferestre. Gagiul din umbră e Sir Julian Harker (inegalabilul Stephen Graham), cel mai bogat om din Londra, iar lucrurile încep să se lege, mai ales că…

Serialul sare repede în 2053, după douăzeci de ani de la „marea explozie”, care, aparent, a zguduit Londra și, implicit, Marea Britanie mai puternic decât plecarea lui Harry Kane de la Tottenham la Bayern Munchen. Marea Britanie e, de fapt, „Noua Britanie”, iar democrația s-a transformat într-o autocrație cu costume chic futuriste à la Equilibrium, condusă de Fondatorul Executivului, „preaiubitul comandant suprem”, Elias Mannix (același incomparabil Stephen Graham). E cel mai puternic comentariu politic al serialului, după orientarea bisexuală reprimată a lui Hillinghead, dar toate comentariile politice din acest serial sunt la fel de generice precum sunt compozițiile sonore à la Blade Runner: ciorbițe reîncălzite. 

Mai mult mi-au plăcut unele momente sarcastice: în 2053, vom exista frigidere care îți vor enumera alimentele și te vor avertiza că risipești energie, dacă te gândești prea mult ce să mănânci, cu ușa deschisă. Amuzant e și tabloul napoleonic cu Stephen Graham din 1890. Am râs zgomotos. Poate că Bodies ar fi trebuit să insiste mai mult pe autoironie, decât să aspire la estetică și subtext. 

Dar, să parafrez sloganul atemporal al guvernului autocrat: „Să știi că ai fost iubit”, Bodies. Așa incomplet și inegal cum ești.

Disponibil pe Netflix | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 6/10