Daniel Gontz, despre tehnologia care face să sune frunzele din Cișmigiu35 min read

A creat un șotron muzical și a dat glas frunzelor care cădeau din copaci. Am vorbit cu artistul vizual Daniel Gontz despre felul în care arta, societatea și cultura pot fi remodelate cu ajutorul tehnologiei. 

Daniel Gontz a fost primul invitat al programului transdisciplinar Where ART thou?, creat la inițiativa Rezidenței BRD Scena9, în parteneriat cu festivalurile Amural și Simultan, și care se desfășoară între iulie și septembrie 2021, la București, Brașov și Timișoara. 

Where ART thou? este conceput ca un eveniment anual în jurul artelor, umanismului și tehnologiilor, în care tehnologia este văzută deopotrivă ca metodă, instrument de creație și comunicare, producție artistică și sursă de inspirație. În fiecare ediție, practicieni și artiști internaționali din arte vizuale, cinema, video mapping, tehnologie și industriile creative încearcă să formuleze o serie de răspunsuri la provocările iscate de trecerea către cea de-a patra revoluție, cea tehnologică.

În cazul lui Daniel Gontz, fondator al agenției de new media Colorbitor,Site-ul oficial aici: colorbitor.com toate aceste provocări sunt un prilej de a depăși, constant, limitele creativității, de a descifra noi lumi virtuale, care să remodeleze, să înfrumusețeze sau, după caz, să îmbunătățească viața de zi cu zi. Despre drumul său de la copilărie la maturitate și dintr-o lume aproape cu totul offline, la una guvernată de online, inteligență artificială și realitate augmentată, în rândurile care urmează. 

Daniel Gontz. Foto: arhiva personală

Ai fost atras dintotdeauna de artă? Ești genul care știa de mic ce voia să devină când va fi mare?

Primele semne ale talentului s-au întrezărit pe la șapte ani și s-au conturat pe când făceam poze fetelor care dansau pe râul înghețat din satul bunicilor. Copilăria mi-am petrecut-o la bloc, făcând pozne, sărind gardul fabricilor, explorând peisajul industrial urban și visând ca într-o zi o să mă fac artist. Apoi, în adolescență, am intrat în război cu mine și cu totul. Nimic nu era cum voiam sau speram să fie și eram un rebel fără cauză.

Până când am intrat în liceu și s-a schimbat totul. Undeva, pe la 14 ani, m-am întâlnit prima oară cu un calculator personal la școală, învățam la liceul german Goethe din București și tocmai veniseră primele 286 – erau absolut geniale. Atunci am început să-nvăț să chiulesc de la ore, mergeam în laboratorul de calculatoare și îmi făceam veacul acolo, restul materiilor au devenit complet neinteresante pentru mine. 

În perioada următoare, calculatorul mi-a fost cel mai bun prieten. Recunosc, am început cu jocurile, mă atrăgeau cel mai tare, mai apoi am ajuns să-mi pun întrebări: cum pot să-l fac să meargă, cum funcționează jocul acesta, ce se-ntâmplă în sistem, de ce nu merge rețeaua? Așa am învățat să descopăr ce poate să facă un calculator. Apoi, în timpul Bacalaureatului, Suzana Dan a reușit să-mi răspundă la o întrebare care mă măcina. Voiam să fac o facultate, ceva cu calculatoare, dar nu programare, nu mă interesa automatica, neapărat. Și ea a pus atunci minunata întrebare: Dar nu ai auzit de procesare computerizată a imaginii? Ce? Foto, video, procesare computerizată a imaginii e o secție la Arte. 

Pe parcursul acelei veri, cu ajutorul Suzanei și al altor doi prieteni, toți trei fiindu-mi mentori, m-am pregătit și în toamnă am reușit să intru la Foto-video la Arte, unde am stat un an și l-am cunoscut pe minunatul profesor Iosif Kiraly, cu care am păstrat legătura. După acest an, am decis să plec la Academia de Arte Plastice din Viena, unde am intrat la clasa lui Peter Kogler, un alt artist de exepție. După Master, în 2005, m-am întors acasă.

Cum s-a simțit experiența lumii artistice academice din Viena? Și de ce te-ai întors acasă?

Școala în Viena a fost complet altceva decât mă așteptam, se punea mult accent pe partea conceptuală și teoretică. Tot acolo am învățat cât de important este cum împachetezi o lucrare, cât de mult contează acest lucru în cadrul procesului. M-am întors pentru că am avut șansa să fac parte din tânăra generație care a fost formată de curatoarea Ruxandra Balaci, și din care mai făceau parte și artiști ca Vlad Nancă, Ștefan Cosma sau Alexandra Croitoru.

Tot acest gang de artiști au fost promovați intens și pe-afară afară. Atuul nostru era că aveam o cu totul altă viziune față de ce se-ntâmpla în România în perioada de tranziție la nivel artistic. Noi eram prima generație care venea și vorbea despre altceva, ne interesa viața noastră, mediul nostru, ce se-ntâmpla cu noi, nu eram la fel de atenți la partea socială, ci eram mai degrabă axați pe trăirile noastre și pe modul nostru de-a vedea lucrurile, ceea ce era proaspăt în arta românească. Asta ne-a ajutat ca încă din facultate să avem contact cu o lume mai elevată și la expoziții mai puternice, la care am participat în țară și în afara țării și care ne-a ajutat să ne dezvoltăm mai repede.

Ce s-a întâmplat după terminarea facultății?

Imediat după ce m-am întors de la Viena, am avut norocul să fiu invitat la celebrarea a 50 de ani de TVR, un eveniment cheie pentru formarea mea ca artist new media, din mai multe motive. În primul rând, acolo l-am cunoscut și am început să lucrez cu scenograful român Dragoș Buhagiar, ceea ce a deschis după aceea calea unor colaborări pe teatru și operă.

Tot atunci am început să lucrez cu muzicianul Vlaicu Golcea, alături de care am făcut, mai târziu, multe alte proiecte. Atunci am început să prind gustul evenimentelor în spațiul public. Și tot atunci am umblat prin arhiva națională a televiziunii române și am descoperit un univers absolut fabulos – și acest lucru s-a reflectat mai târziu în multe alte proiecte de-ale mele, în care am folosit materiale video de arhivă.

Cum era scena artistică a acelei perioade?

În 2005-2006, România se afla într-un moment de avânt pe care nu l-am mai întâlnit de-atunci nicăieri în altă parte, era o perioadă de efervescență artistică, plină de exuberanță, în care aveam încredere că putem să facem orice și ne-aruncam în cele mai nebunești proiecte. Până la marea criză financiară din 2008, a fost un golden age a tot ceea ce-nseamnă artă și evenimente, lumea forța granițele, banii nu erau o problemă. Era o poftă de-a experiment mult mai mare ca acum.

Cum arătau primele tale proiecte în care ai început să îmbini arta cu tehnologia?

Am început cu fotografia, dar mi-am dat seama repede că e prea restrictivă și am nevoie de imagine în mișcare pentru a mă exprima. Așa am ajuns la video, a urmat perioada TVR, unde începusem deja să mă joc cu VJ-ingul din nevoia de-a controla imaginea într-un mod mai clar, mai rapid și instantaneu.

Au început colaborările cu teatrul, cu opera și, odată cu ele, primele obstacole. Imaginea de care trebuia să mă ocup era statică, pe când, într-o piesă de teatru, actorii nu repetă identic ce au jucat în ziua anterioară. Există tot timpul mici modificări, mici schimbări ale momentului și modului în care dau o replică. Și atunci am ajuns într-un punct în care simțeam nevoia unui control mai mare asupra materialului video, pe care să-l sincronizez cu ceea ce se întâmpla pe scenă. 

Nu puteam, însă, să rămân în lumea teatrului, să fiu prezent la fiecare piesă și să declanșez în timp real benzile video. Asta m-a determinat să fac o mică piruetă, m-am dus spre Vlaicu Golcea, care în vremea aceea avea trupa Aievea. Am devenit, cumva, un membru al formației care nu cânta la niciun instrument, dar, în schimb, se ocupa de partea de imagine, creându-le videoclipurile și fiind mereu alături de ei pe scenă, pentru a putea să controlez imaginea din timpul concertului. O cream live, din bucățile acelui clip, pe care le mixam în timp real, odată cu ei, pe scenă. 

Cum a apărut agenția Colorbitor?

Îmi doream să călătoresc mai puțin, să fiu mai puțin să fiu prezent la fiecare concert. Pentru asta, era nevoie de senzori, de elemente programabile care să înlocuiască munca mea fizică, să reacționeze în timp real la ceea ce se-ntâmplă pe scenă. Însă toate aceste soluții tehnice începeau să coste bani. 

Am observat ușor că se deschid noi zone foarte largi de explorat, în care nu am cum să dețin întregul control, sau să organizez totul. Așa că, în 2010, am deschis o firmă, Colorbitor, din ideea de a colabora și cu alți oameni. Iubesc colaborările, nu pot să am eu răspunsul la toate. Treptat, Colorbitor a devenit un hub de colaborare în care eu pot să mă retrag un pic mai în spate, să las numele meu în fundal și să pot să lucrez cu alți oameni pe care să-i aduc și să-i implic în proiecte. 

Planul inițial era de a face rost de bani din proiectele comerciale și cu ei să ne putem finanța proiectele proprii, din zona artei. Așa s-a născut platforma DezInterzis și, odată cu ea, unele dintre cele mai dragi proiecte. 

Îmi poți numi câteva dintre ele?

Proiectul cu șotronul colaborativ din Piața Universității, de la pasaj, de exemplu, unde lumea putea să sară, să genereze sunete. Pe-atunci, foloseam un fel hack al unor senzori, care ne permiteau să transformăm orice suprafață într-una interactivă. 

Tot așa s-a născut și Leafstrument, într-o după-amiază în care ne plictiseam la birou și ne-am dus în Cișmigiu, unde am pus mai mulți senzori care să urmărească când cad frunze și ele să genereze muzica și ambientul din acel spațiu.

Au fost și proiecte mai puțin legate de tehnologie, ca acela în care ne-am jucat și am scris cu iarbă prin oraș, pe străzi, sau când am montat mai multe leagăne în București, astfel încât oamenii să aibă un loc unde să se joace, să-și reamintească de copilărie în locuri neașteptate. Am montat leagăne în stații RATB sau le-am legat de piciorul unei statui. 

Foto: arhiva personală

Care este proiectul tău preferat?

Cronovizor, o aplicație dezvoltată prin 2013, care folosea realitatea augmentată, cu ajutorul căreia puteau fi văzute scene filmate în urmă cu zeci de ani, sau chiar mai bine de 100 de ani. Pentru noi, momentul în care testam aplicația a fost magic. Eram în Piața Revoluției, în fața Palatului Regal, și mi-am dat seama că doar trebuia să te rotești un pic și vedeai o altă felie a istoriei. 

Te uitai spre Palatul Regal și vedeai secvențe din anii 1870-1880, cu oameni care mergeau pe-acolo cum mergeam noi în prezent, și statuia lui Carol care era tot acolo. Te mai roteai un pic și vedeai secvențe filmate de la abdicarea regelui Mihai. Te mai roteai un pic și participat la marile demonstrații din anii ’30, apoi aveai imagini de la Revoluția din ‘89, petrecute tot în acea piață. Era absolut incredibil doar să stai într-un singur loc și să vezi atâtea layere de realități care s-au întâmplat în acest spațiu. 

În următorii doi ani, am încercat s-o transformăm într-o aplicație comercială, dar n-am reușit să găsim sprijinul necesar și, astfel proiectul a murit, a rămas ca o amintire frumoasă. 

În continuare, acesta este unul din marile noastre ofuri – când avem un client comercial, avem bugete și avem acces la tehnologia pe care ne-o dorim, dar nu avem libertatea de a face orice am vrea noi, pentru că este vorba de respectarea unui brief anume. În același timp, în zona de artă am avea libertatea să facem tot ce vrem, dar nu avem bugetele necesare tehnologiei. 

De ce vin clienții către Colorbitor? Ce caută la voi și nu găsesc pe piață?

La noi ajung proiectele complicate, care nu pot fi rezolvate în agenții. Când un lucru pare imposibil de realizat, ajunge, de obicei, la noi. Și în cele mai multe cazuri, trebuie să programăm ceva special pentru eveniment. Uneori, lucrul pe care l-am dezvoltat îl mai folosim în proiecte de-ale noastre,  făcute pentru oameni, dezinteresat, nu cu un scop comercial în spate. 

Așadar, e vorba de proiecte pe care nu le iei dintr-un raft de la magazin, întotdeauna facem ceva nou. Asta e specialitatea noastră. Nu există? Ei, bine, noi vom avea grijă să existe. Desigur, cu anumite limitări, fie că vorbim de buget, fie de probleme tehnice, cum ar fi că putem folosi un anumit senzor, dar nu afară, ci undeva, înăuntru, pentru că afară sunt razele soarelui care conțin foarte mult infraroșu, și-atunci interferează cu senzorul.

Tema blocurilor comuniste revine obsesiv în lucrările artistului.

Cum se naște o idee?

Există întotdeauna o serie de obsesii pe care fiecare dintre noi le are. Obsesiile mele sunt cu blocurile, am crescut într-un bloc în Pantelimon și, cumva, asta m-a marcat și în continuare în lucrările mele mai apare câte un bloc, sub formă de Tetris, de cub Rubik, cu oamenii care sunt băgați în acele cutiuțe mici. 

Atunci când ești într-un apartament ai impresia de intimitate, că ești în spațiul tău, dar văzut din afară, e o cu totul altă senzație, îl vezi pe unul deasupra celuilalt și la fiecare geam e o cu totul altă lume. 

De multe ori, proiecte se pot naște când vedem o lucrare a altui artist. De obicei, prima întrebare pe care ne-o punem când vedem ceva care ne place este: OK, și noi cum am face acest lucru, cum am rezolva, cum am putea îmbunătăți ce-a obținut el? Din aceste frământări  permanente apar proiecte. 

Ce ți-ai dori să creezi și nu ai reușit încă?

De șase ani mă rog de diferiți clienți să creăm un spațiu interactiv de proiecție 360, cu ecran LED, un cub mare, în care toată imaginea dinăuntru să fie controlată, de la podea, la tavan și pereți. Am deja o grămadă de idei cu ce am putea face cu omul care intră acolo, cum am putea să ne jucăm cu el. Din cauza costurilor, însă, încă nu am găsit clientul care să zică OK.

Zilele trecute, vedeam un post pe Instagram al artistului Refik Anadol care zicea wow, sunt fericit, în sfârșit am și eu un spațiu 360 la Barcelona, cu ocazia expoziției despre Gaudi pe care am s-o fac, în curând vă mai dau imagini. Îmi venea să plâng de ciudă. Când vii cu un proiect foarte nou sau costisitor pentru client, îi e greu să-și imagineze unde poți să te duci. Și, din păcate, nu întotdeauna avem timpul, resursele și bugetul necesare pentru a face o simulare. 

Voi experimentați foarte mult. Care a fost cel mai neașteptat rezultat?

Cronovizorul s-a născut dintr-un experiment neașteptat. A pornit de la joaca cu telefonul. Ne jucam pe zona de realitate augmentată, încercam să-i dăm de cap și să înțelegem ce putem face cu ea și, la un moment dat, a apărut o fotografie, apoi am descoperit că există o imagine video cu Piața Universității și am constatat că dacă facem reverse tracking pe banda aceea video și îi anulăm mișcarea de cameră, apoi privim în telefon, începem să intrăm în acea lume istorică, în acel spațiu. 

Alte proiecte se nasc cu efecte de imagine. Unul dintre efectele de imagine foarte des folosit în perioada în care lucram în teatru este acum din nou în vogă, pentru că este extrem de similar cu imaginea pe care o generează algoritmii pentru inteligența artificială. 

Toate acele experimente urmăresc imaginea în spațiul latent creat de AI – niște morphuri între diferite imagini. Inteligența artificială generează o imagine care trebuie să semene cu o față, de exemplu. Algoritmul observă că nu seamănă cu acea față și generează altă imagine, până când fețele încep să semene cu cele din seria inițială. 

Dar nu-ți e teamă că AI-ul va elimina, la un moment dat, creativitatea umană din ecuație?

Deocamdată, AI-ul este precum un copil de 3-4 ani, a început să spună câteva cuvinte, ceea ce te face foarte mândru și te lauzi cu ele, dar aștept să treacă la o nouă generație, în care să poți să ai o discuție cu el, să îi dai o mulțime de imagini sau de cuvinte, iar el să se uite în ele și să încerce să descopere care sunt punctele comune, care sunt divergențele, apoi să extragă ceva de acolo. AI-ul e încă la început, totul depinde de foarte multă muncă manuală, care este în spate și nu se vede.

Când au încercat la un moment dat să facă un AI mai simpatic, cei de la Microsoft au construit un bot care să învețe și din discuțiile cu oamenii, online. În 24 de ore, acel AI a devenit rasist, a trebuit să-l oprească. 

Apoi, AI-ul are o problemă și cu recunoașterea facială, pentru că majoritatea programatorilor din zona de AI sunt oameni albi și bărbați. De curând, un AI programat să-i ajute pe cei de la un departament de resurse umane pentru a selecta angajați, a sfârșit prin a selecta mult mai mulți bărbați albi, cu vârste între 40-50 de ani. 

E foarte mult hype în zona AI, e de viitor, ne vom juca cu el foarte mult, deocamdată, însă, e un toddler care are nevoie să fie ținut de mână. AI-ul e mai uman decât am crede, toate bias-urile pe care le avem noi i le transmitem, fără să vrem, mai departe.

Foto: arhiva personală.

Ai și proiecte care intră în sfera educației civice?

Ele sunt mai mult din perioada de început, după ce expusesem în galerii și muzee. Am căutat să aduc arta înspre oameni, mai ales înspre acei oameni care nu sunt obișnuiți să meargă în weekend la galerie. Și atunci, am zis să ieșim afară. 

Așa se face că, în 2008, am umplut cu fum Piața Universității, pentru a atrage atenția asupra schimbărilor climatice. Apoi, am avut proiectul cu bulina albastră pusă pe clădiri urâte din punct de vedere arhitectural sau estetic, sau care nu-și aveau locul în zona în care erau construite. Am pus o astfel de bulină chiar și pe una dintre clădirile Poliției din București.

Au dat-o jos imediat, iar eu am fost invitat la o discuție prietenoasă, în care am fost întrebat dacă am o legitimație de artist de-mi permit așa ceva. 

Tot în acea vară, am colorat fântânile de la Universitate după ce am primit aprobare – nici eu știu cum. Am cumpărat câteva kilograme de coloranți alimentari și am reușit să dăm viață acelui spațiu mort, cu arhitectură comunistă, pe care lumea obișnuiește să-l ocolească.

Acest proiect a creat un efect de polarizare foarte interesant: jumătate dintre trecători erau de acord cu manifestul nostru, iar jumătate au avut reacții negative. Atunci mi-am dat seama că dacă vrei să generezi o discuție în societate, dacă vrei să faci ceva în spațiul public, fă-l mare, să nu poți sa treci pe lângă el fără să-l vezi. Să nu poți să-l ignori.