Science Fiction Legendary and Warner Bros. Entertainment Inc.

Dune 2021: o adaptare fidelă, dar împotmolită21 min read

De Cristi Mărculescu 27.09.2021

Despre Dune-ul lui Denis Villeneuve s-a proclamat că ar fi filmul de al cărui succes depinde viitorul unui anume fel de cinema. Am dubii. Cam cât filmul de masive.

Cu filmul Dune, regizorul canadian Villeneuve încearcă să-i mulțumească pe eternii nemulțumiți (fanii seriei și universului Dune, cum s-ar zice în limbajul de lemn al junketului cultural Made in USA), să-și confirme statutul de auteur de film SF intelectual și stilat și să restaureze, (post?) pandemic, ritualul mersului la cinematograf pentru a vedea o piesă de Cinema cu C mare. În mod surprinzător, reușește toate aceste chestiuni. 

În mod pervers, ratează fix filmul și-l ratează fix din cauza „respectului pentru carte”, care se manifestă printr-o lipsă totală de idei, perspective și mize noi. De care nici nu ar fi fost nevoie, dacă măcar o parte din ideile, mizele, ideologiile și perspectivele din romanul lui Frank Herbert ar fi fost sensibil și inteligibil puse pe ecran. Dar nu-i cazul. 

Un roman neecranizabil?

Romanul lui Frank Herbert a fost, încă de la data primei ediții (1956), adorat fix pentru un mix contondent de idei și iconografii, politici și ecologii aruncate peste vreo 22.000 de ani, într-un viitor galactic, imperial și murdar, în care războaiele sfinte și interesele negustorești fac regulile. Isterii mesianice induse de călugărițe practicante ale eugeniei (mitul salvatorului alb rescris cu tușe din istoria reală a lui Lawrence of Arabia), termeni precum Jihad (Butlerian), Kwisatz Haderach și fremeni, baroni zburători, comploturi politice și dependența unui întreg sistem galactic (comercial, imperial, societal) de misterioasa mirodenie (drog psihotrop) sunt jucate abil și cu o ferocitate cum numai prin Game of Thrones s-a mai găsit. 

Frank Herbert a scris, între 1956 și 1985, încă cinci romane Dune. Seria a fost continuată de fiul său Brian, în colaborare cu Kevin J. Anderson. Coordonatele (grandoare, complexitate, interese mari la mijloc și machiavelisme de dimensiuni gigantești) au fost stabilite de primul Dune și i-au oferit nu doar un status intangibil în zona cititorilor de SF, ci și un caracter eminamente non-ecranizabil pentru Dune

https://mindcraftstories.ro/images/2021/09/Mindcraftstories_Dune-Denis-Villeneuve-Timothee-Chalamet-Frank-herbert-Science-Fiction_05_moviestillsdb.com_.jpg

Cum ar fi trebuit să arate Dune-ul lui Jodorowsky. Foto: moviestillsdb.com

Evident, asta n-a fost vreodată o piedică în calea producătorilor de film. Prima tentativă de ecranizat Dune a implodat pe la mijlocul deceniului al șaptelea. Ar fi fost un film interesant? Cu Alejandro Jodorowsky la regie, plus H.R. Giger pentru scenografie, Pink Floyd pentru OST, Moebius, șef la storyboarding, și Salvador Dali în rolul Împăratului Padișah (plus Orson Welles, Gloria Swanson, Mick Jagger și Udo Kier pe generic) ar fi trebuit să fie interesant. 

Dar lungimea (Jodorowsky avea un scenariu pentru un filmuleț de aproximativ 14 ore) și bugetul (15 milioane, cam cât costă pe oră Tom Cruise în zilele noastre, fără a lua în calcul inflația) au omorât proiectul. 

Un proiect din care au rezultat câteva chestiuni absolut minunate  documentarul Jodorowsky’s Dune (2013)Detalii pe imdb.com le clarifică cel mai bine. De la Alien până la Metabaronii din benzi desenate și de la Blade Runner până la Matrix, mare parte din SF-ul iconic made in Hollywood, dar și benzile desenate și iconografia asociată cu literatura SF, sunt așa cum sunt pentru că Jodorowsky a vrut să ecranizeze Dune, o carte pe care nici măcar nu o citise.

CITEȘTE ȘI: Topul 100 Mindcraft Stories al celor mai bune filme SF din istorie

Dacă știm cum ar fi trebuit să fie Dune-ul lui Jodorowsky, nu putem decât să ghicim cum ar fi trebuit să fie Dune-ul lui David Lynch. Deși Lynch l-a filmat și-a fost și proiectat prin cinematografe, filmul pe care ar fi vrut să-l facă s-a pierdut la montaj și la bugetare.

https://mindcraftstories.ro/images/2021/09/Mindcraftstories_Dune-Denis-Villeneuve-Timothee-Chalamet-Frank-herbert-Science-Fiction_04_Universal-Studios.jpg

Scenă din Dune de David Lynch (1984). Foto: Universal Studios

Ecranizarea lui Dune din 1984 este atât de fetișistă încât este fetișizabilă, atât de abstractă încât devine ridicolă, atât de barocă vizual încât unește splendoarea maură cu goticul târziu și steampunkul. Detestat de Lynch însuși (care refuză să vorbească despre Dune), criticii vremii (ale căror apetență pentru horror și SF era și atunci aproape inexistentă) și gloatele de fani ai romanelor (care doreau să vadă pe ecran fix ce era în roman și fix cum își imaginaseră ei că trebuie să arate) Dune-ul ăsta a fost, ce să vezi, pe placul lui Frank Herbert, care vorbește într-un interviu radioDisponibil pe youtube.com în șase părți, împreună cu Lynch, despre scenarii și vizualizare, Dino de Laurentiis și romanul pe care regizorul nici măcar nu-l citise când a semnat contractul. 

CITEȘTE ȘI: Filmele SF care lipsesc din Top 100

Ce face Villeneuve bine și ce nu?

35 de ani și două ecranizări sub formă de seriale (Frank Herbert’s Dune, în 2000,Detalii pe imdb.com și Frank Herbert’s Children of Dune, în 2003Detalii pe imdb.com), – cât-de-cât rezonabile, deși deloc sclipitoare vizual – mai târziu, se întâmplă Dune-ul lui Denis Villeneuve. Un alt proiect-mamut care încearcă cu disperare să nu rateze ce-a ratat Lynch și ce-ar fi ratat Jodorowsky.

Villeneuve rămâne fidel romanului la capitolul scenariu, fără libertinajul narativ la care apelaseră Lynch și Jodorowsky. Nu aduce de prin romanele următoare personaje și creaturi (navigatorii ghildei), dar nici nu include în cele două ore și jumătate curtea imperială și un dineu nobiliar (care, narativ, era destul de important pentru relațiile de trădare, pardon, putere, ale elitelor din anul 22.000 și un pic din roman). 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/09/Mindcraftstories_Dune-Denis-Villeneuve-Timothee-Chalamet-Frank-herbert-Science-Fiction_03_Legendary-and-Warner-Bros.-Entertainment-Inc.jpg

Foto: Legendary and Warner Bros. Entertainment Inc.

Pentru Dune 2021, regizorul creează, împreună cu production designerul Patrice Vermette, forme megalitice și dă amploare galactică navelor și planetelor, construcțiilor și dunelor. Dincolo de senzația asta că Dune este un frate mai mare și mai culturist (pe steroizi) al imaginilor din The Arrival (altă ecranizare imposibilă care îi reușise atât de bine regizorului, cu limbajul extraterestru care interacționează cu timpul, cu tot), sunt mai multe detalii care fac toți banii. 

Spectacolul cinematografic nu doar se cere, dar se și impune vizionat la cinema. Cu atât mai mult cu cât FX-urile și imaginile de sinteză scoase din programe de calculator sunt restricționate spre minimum, spre o credibilitate care ar duce spectatorul fix pe Arrakis și Caladan. Proporțiile enorme ale decorurilor (nave și palate, orașe și deșerturi) sunt suficient de fin calibrate cât să nu storcească efectiv personajele umane. Personajele sunt mici, dar din scenariu, nu din proporțiile cadrelor.

Fidelitatea lui Villeneuve nu merge doar spre roman. Este fidel și ritmului său (lent și splendid) de-a face filme, dar și rigorilor incluzive atât de dragi Hollywoodului. Noul Dune are un ecolog imperial cu sex și etnie schimbate (Sharon Duncan-Brewster preia rolul de la Max von Sydow) și alocă mult screen time pentru Lady Jessica, concubină a unui nobil, mamă a unui posibil mesia și călugăriță Bene Gesserit care s-ar cam răzvrăti împotriva ordinului, dar nu o face. Ruptă între aceste trei identități și apartenențe, Lady Jessica a fost, până în 2021, un personaj important și pe text, și prin secvențe. 

Dar Jessica nu funcționează în 2021. Dincolo de noblețea politică a gestului de a-i aloca prezență pe ecran personajului, actrița Rebecca Ferguson are expresivitatea unui planșeu melaminat de la Brico și un rol scris parcă tot de niște zidari amatori: stă în cadru, se plimbă prin palat, mai stă, se mai plimbă. Toate murate într-o morgă de preaplină autoimportanță, toate mult mai puțin eficiente decât rolul și interpretare din miniseria Dune, în care personajul, în mod pervers similar cu Dr. Quinn, Medicine Woman, chiar funcționa și din scenariu și din interpretarea Saskiei Reeves.  

https://mindcraftstories.ro/images/2021/09/Mindcraftstories_Dune-Denis-Villeneuve-Timothee-Chalamet-Frank-herbert-Science-Fiction_02_Legendary-and-Warner-Bros.-Entertainment-Inc.jpg

Foto: Legendary and Warner Bros. Entertainment Inc.

Talibanii, pardon, fremenii locuitori ai planetei-deșert Arakis (aka Dune) nu mai sunt costumați nici fetișist (ca la Lynch), nici camuflați în straie de țărănime medievală generică (precum în serial). Sunt îmbrăcați precum triburile de prin deșerturile contemporane. 

Alegere cât se poate de corectă, din multiple motive. Unul dintre ele fiind modul în care Herbert a utilizat islamul în romane. Nu musai reformat, dar în mod cert chestionat și aruncat cu alea bune și alea rele cu tot într-un viitor extrem de îndepărtat. Islamul din Dune 2021 și fremenii nu ar fi trebuit să pice atât de aproape de retragerea bideniană din Afganistan. Mutată din motive pandmeice, premiera filmului pică destul de repede cât să nu impună variilor sortimente de stângiști lecturi deja perimate despre colonialism și mitul salvatorului alb. 

Pentru Herbert, mântuitorul dunelor era în egală măsură o creație conspiraționistă pentru control (măicuțele Bene Gesserit lucraseră intens la asta) și exercițiu de PR (pentru casa Atreides, care avea nevoie de sprijinul aborigenilor și deci va utiliza mitologiile mesianice). Pentru echipa de scenariști (Villeneuve, Jon Spaihts și Eric Roth), tăcerea pe subiect este de preferat vreunor ofense pe care le-ar fi putut cauza. 

Ce-i uimitor este că lipsește din această jumătate de ecranizare care durează 2,5 ore o altă chestiune de „specific local de pe Arrakis”, respectiv relația locuitorilor (fie ei nativi sau invazivi) cu apa, mai exact lipsa cruntă a apei. 

Bifată en passant printr-o discuție despre palmieri, zdrobitoarea absență a apei este nu doar ceva care ar fi trebuit să existe din rezonuri de momentul eco în care a ajuns civilizația vestică, ci și pentru că Dune există, cu toate navele, cărțile, împărații-padișahi, benzile desenate și jocurile video aferente, datorită unui articol despre ecologie„Dune, climate fiction pioneer: The ecological lessons of Frank Herbert’s sci-fi masterpiece were ahead of its time”, salon.com pe care Herbert l-a citit prin anii 1950. 

Există deci mai puțin islam, mai puțină ecologie, deci, automat, mai mult spațiu pentru personaje, nu? Nu chiar. Paul Atreides a fost mereu mai mult pretext decât actant în Dune. La fel ca ceilalți actori care l-au jucat, și Timothée Chalamet ocupă mult spațiu pe ecran fără să fie în vreun fel minunat, interesant sau memorabil. Este parcă un personaj din picturile romantismului german din secolul al XIX-lea, suferind de lingoare și privind plin de afectări nobiliar depresive în gol. 

https://mindcraftstories.ro/images/2021/09/Mindcraftstories_Dune-Denis-Villeneuve-Timothee-Chalamet-Frank-herbert-Science-Fiction_01_Legendary-and-Warner-Bros.-Entertainment-Inc.jpg

Foto: Legendary and Warner Bros. Entertainment Inc.

Pentru memorabil, mergem spre Paul, ducele de pe Caladan care, jucat de Oscar Isaac, este impresionant. Nici villain-ul, baronul Harkonnen, nu-i discutabil: Stellan Skarsgård maimuțărește cu o supradoză de pompă amenințătoare prestația lui Marlon Brando din Apocalypse Now și nici nu zboară prea mult. Nici în carte nu era un as al zborului, ci o halcă de carne ridicată de la sol de motorașe antigravitatie. 

Secvența dintre Duce și Baron i-a ieșit splendid lui Villeneuve, cu unul deja mort, ca un Isus de prin iconografia Evului mediu Târziu și celălalt de zici că-i împrumutat din Raised by Wolves. De unde par a veni și unele dintre armuri. Raised by Wolves, serialul paralel cu saga Alien care nu ar fi existat dacă Jodorowsky nu ar fi vrut să filmeze Dune. Aici se închide frumos un cerc din cultura vizuală recentă. 

Și apare o întrebare: dincolo de splendoarea vizuală copleșitoare, ce rămâne din a patra tentativă de ecranizare a Dune? Un scenariu insuficient. Nici pentru ăștia de am citit și văzut destule Dune, nici pentru cei care nu au habar de miezuri, mize și comploturi. O muzică abuzivă. Hans Zimmer, ajuns deja atât de manierist încât este o caricatură a propriilor sale triumfuri, storcește, cu pompierism obositor și ocazionale scheunături susurate suav, niște secvențe megalitice. 

E un ritm atât de inegal, încât putem vorbi deja despre anti-pacing și despre ce se întâmplă când un film se tot poticnește și împotmolește. Dune 2021 e un film teribil de mare, extrem de frumos, dar care, dacă îl iei la bani mărunți, greșește cel puțin la fel de mult față de roman, personaje și spectatori cât a greșit, în 1984, Dune-ul lui Lynch. 



Text de:

Cristi Mărculescu

Selecționer de filme la festivaluri. A început cu TIFF, a continuat cu multe altele (Dracula IFF, Dakino, Luna Plinã, BUZZ CEE). Ocazional, scrie.

CULTURĂ|Q&A

Noi împotriva noastră. Cu dragoste, despre schizofrenie

De
Un documentar regizat de Andra Tarara are ca subiect central sănătatea psihică, văzută prin prisma propriei povești de familie. Filmul propune un discurs empatic și solidar cu persoanele afectate de tulburări psihice, fiind difuzat în țară ca parte a unei serii de activități artistice și de conștientizare.
CULTURĂ|EDITORS' CHOICE

Editors’ choice (16-22 septembrie). Unde mergi, ce vezi, ce citești săptămâna asta

De
Un nou muzeu recuperează viața copiilor abandonați din perioada comunistă, Netflix reimaginează Masters of the Universe, The Atlantic vorbește despre partea nesuferită a e-book-urilor.
CULTURĂ|FILM&TV

Apple pune bazele noii Fundații

De
Prima ecranizare a Fundației lui Asimov promite opt sezoane epice bazate, în realitate, pe o fundație destul de peticită.
CULTURĂ|Q&A

Avem un festival nou de film fantastic. Cum procedăm?

De
La Dumbrăvița, în județul Timiș, (și online) are loc The Galactic Imaginarium Film Festival, un festival de filme fantastice. Am vorbit cu Darius Hupov, directorul TGIFF, despre cum e să faci un festival de nișă.