Dune: Part Two. Praf în ochi9 min read

Un roman cu interpretări politice contradictorii, scris de un republican homofob. Complicată ecranizare, mai ales pentru un regizor ermetic și conformist.

A doua parte a ecranizării romanului scris de Frank Herbert începe cu câteva gros-planuri ale prințesei Irulan (Florence Pugh) și Împăratului (Christopher Walken), dar și câteva cadre largi, melodramatice, cu aceștia statici și îngândurați, ca în meme-ul cu Pablo Escobar sau ca într-un videoclip Evanescence. Ambii reflectă la situația politică complicată, apărută în urma deciziei problematice a Împăratului de a crea conflict între familiile Harkonnen și Atreides, pe o planetă bogată în spice, dar, ce să vezi?, săracă și oprimată. Treaba e clară: regizorul Denis Villeneuve (vezi Sicario, Arrival sau Blade Runner 2049) continuă în aceeași manieră dedicată spectacolului imaginii, în vreme ce dialogul și personajele se transformă în decor pentru fetișul său estetic.

Imediat, în acest sens, urmează o scenă în deșert, în care Paul Atreides (Timothée Chalamet), Chani (Zendaya), Stilgar (Javier Bardem) și ceilalți fremeni, în drumul lor spre Sietch Tabr, nimeresc într-o ambuscadă a harkonnenilor. Vreme de câteva minute, scena e pur și simplu Sicario după o lună în Emiratele Arabe – unde au și filmat o bună parte din film, că veni vorba. De altfel, Legendary Pictures, compania care a produs cele două filme, a beneficiat și de o reducere generoasă, de 30%, pentru cheltuielile de producție în Emirate, acordată de Abu Dhabi Film Commission (ADFC). 

Ajunși la destinație, Paul e primit de o mulțime confuză, pe de-o parte ostilă, care îl învinuiește pentru uciderea lui Jamis (îți aduci aminte, probabil, duelul din finalul primei părți), pe de altă parte încrezătoare în profeția salvatorului. Prim-planurile cu oamenii nervoși, iritați de prezența lui Paul, dar și câteva cadre largi, de la înălțime, care sugerează claustrofobia momentului, sunt o trimitere evidentă către drumul lui Iisus spre crucificare. E scena în care Villeneuve ne arată că poate și Coppola sau de Palma, dar nu vrea. Cum și în Arrival ne-a arătat că poate Michael Mann, spre exemplu.

CITEȘTE ȘI: Constellation: Traume cosmice

Șezătoarea care urmează, în care Stilgar încearcă să-i convingă pe liderii comunității că Paul are toate șansele să fie mult-așteptatul Mesia, care să-i elibereze de imperiu, e una dintre cele mai dezastruos regizate scene de dialog pe care le-am văzut în ultima vreme: nenumărate unghiuri, tăieturi peste tăieturi. E inexplicabil cum Villeneuve, deși insistă cu priviri ale camerei și compoziții meditative, ample, transformă dialogurile, cu câteva excepții, fie în frisoane de montaj, fie în banalități inexpresive (firește, nu-l ajută prea mult nici Chalamet, care are două expresii – gura deschisă și gura închisă, dar pare că o dezvoltă, totuși, și pe a treia: zâmbetul cinic).

În fine, și eu sunt rău, să mă duc la Dune și să aștept personaje puternice și consistente, care-ți rămân în cap. Villeneuve face spectacol, în stil Blade Runner 2049 și felul în care Marvel Cinematic Universe făcea spectacol: producție titanică, emoție falsificată în slow-motion sau acțiune copioasă, grandioasă și, recunosc, splendidă prin pedanteria vizuală. Un soi de Avatar, dacă vrei, niscaiva mai pretențios. Paul Atreides, aka Muad’Dib, zis și Lisan al Gaib, cunoscut mai ales ca Kwisatz Haderach, e un supererou.

CITEȘTE ȘI: Poor Things: Bella și bestia

A zis-o și autorul cărții, de fapt, de mai multe ori, că scânteia ideologică de la care a pornit e convingerea personală că „supereroii sunt dezastruoși pentru omenire”, iar miturile din jurul acestora creează, inevitabil, un sistem sociopolitc toxic și totalitar, cu „demagogi, fanatici, escroci, dar și martori mai mult sau mai puțin inocenți”. Deși susținător al unor Ronald Reagan sau Richard Nixon și un homofob convins,// „Dune’s Homophobia: Baron Harkonnen and Queer Menace”, thecompanion.app // dar un opozant al războiului din Vietnam, Herbert a vrut să scrie o critică la adresa impulsului mesianic al Occidentului de a controla alte societăți.

În partea a doua, lucrurile astea devin cu atât mai limpezi. Irulan e contrariată de politica coruptă și criminală a tatălui ei („His inaction is difficult for me to accept. But my father has always been guided by the calculus of power. This would not be the first time the Harkonnens have done his dirty work”), în vreme ce lui Paul îi sclipesc ochii la bombele atomice ascunse în buncărul familiei. Războiul e inevitabil, doar pentru că așa decid o mână de aleși și o sectă de măicuțe cu puteri supranaturale. 

De altfel, Villeneuve apasă el însuși pedala idolatriei. „This world is beyond cruelty”, se frământă Paul, la începutul filmului, însă replica asta nu apare în cărți, e doar un boost pentru simpatizarea personajului. Chani, în schimb, devine un personaj-cheie, un simbol al lucidității, pentru că e revoltată atât de fascism și imperialism, dar inclusiv de fanatismul spiritual și războinic de care profită Paul („Jihad”, în schimb, e un cuvânt care apare în cărți, dar în film e înlocuit cu „holy war”). Toată lumea, însă, așteaptă de la ea să se dea „pe brazdă” („She’ll come to understand”, confirmă și viziunile despre viitor ale lui Paul). Dimpotrivă, aș zice.

În cinematografe | Per total: 6/10 | Știință & Tehnologie: 5/10