Santiago Urquijo/Getty Images

Căpușele, vampirii nevăzuți de la firul ierbii35 min read

De Rozalia Motoc 25.05.2022, ultima actualizare: 27.05.2022

Înrudite cu păianjenii și scorpionii, căpușele sunt paraziți care trec cu ușurință de la o gazdă la alta și de la animal la om. Cea mai veche fosilă a fost găsită pe o pană de dinozaur, semn că și ei aveau căpușe. 

Peste tot în jur, în proximitatea omului, există creaturi micuțe, pe care majoritatea le consideră insecte. În realitate însă, nu este chiar așa. Contrar impresiei generale, căpușele nu sunt insecte, ci artropode parazite aparținând clasei Arachnida, ordinul Ixodida. Marea diferență dintre arahnide și insecte constă în numărul de picioare: primele au opt picioare, pe când insectele au doar șase. Căpușele sunt paraziți externi care se agață de reptile, păsări și mamifere, inclusiv de om. Așadar, neavând o gazdă specifică, căpușele pot să paraziteze un șarpe, după care se pot muta la om, câine sau pisică. 

Fiecare ciclu de hrănire este precedat de o perioadă în care trăiesc liber, în mediu, în căutarea unei noi gazde, ceea ce-i transformă în paraziți temporari. Au un mod de hrănire hematofag, adică se hrănesc cu sângele gazdei infestate, după care se desprind și cad în mediul ambiant.

Au avut dinozaurii căpușe? O mică recapitulare istorică

Harry Hoogstraal,Despre el, aici: en.wikipedia.org entomolog și parazitolog american, descris ca cea mai mare autoritate în privința căpușelor și a bolilor transmise de căpușe, spune că Homer (800 î.Hr.) a fost primul care a scris despre acești paraziți.Mai multe aici: doi.org În lucrarea Physiology of ticks, F.D. Obenchain și R. Galun, au citat un papirus egiptean, datat la 1550 î.Hr., ca un document chiar mai vechi care menționa febra căpuşelor. Ulterior, Cato cel Bătrân, Aristotel și Pliniu cel Bătrân s-au referit și ei la căpușe ca fiind paraziți dezgustători.„Physiology of Ticks”,  elsevier.com

Deși originea exactă a căpușelor este necunoscută, cea mai veche căpușă conservată a fost descoperită în 2006, prinsă în chihlimbar și datează de aproape 99 de milioane de ani (din perioada Cretacică). Într-unul dintre eșantioanele de chihlimbar fosil, descoperite în Myanmar, se găsește o căpușă care „atârnă” de o pană de dinozaur, aceasta fiind cea mai veche dovadă directă a faptului că dinozaurii aveau căpușe.„Ticks parasitised feathered dinosaurs as revealed by Cretaceous amber assemblages”,  dx.doi.org Un alt eșantion include două căpușe, ambele având niște firișoare ce provin de la un tip de larve de gândaci despre care se crede că trăiau în cuiburile dinozaurilor. Cercetătorii au stabilit că exemplarele găsite erau de la o specie de căpușă nedescrisă anterior, pe care au numit-o Deinocroton draculin sau „căpușa teribilă a lui Dracula”. Perișorii (hastisetae) lipiți pe cele două căpușe seamănă foarte mult cu cei prezenți la larvele de dermestide (gândaci care se hrănesc cu resturi uscate de origine animală sau vegetală, cum ar fi pene, păr, piele uscată etc.). Larvele speciilor actuale de dermestide trăiesc în cuiburi de păsări și mamifere, hrănindu-se cu pielea și penele desprinse. Indivizii capturați în chihlimbar oferă astfel indicii importante despre evoluția acestor paraziți și a gazdelor lor. 

https://mindcraftstories.ro/images/2022/05/Mindcraftstories_Capuse-Paraziti-Antipa-Artropode-parazite-Boala-Lyme_Ixodes-ricinus-6-8-7_Antipa.jpg

De la stânga la dreapta: Ixodes ricinus, corp vedere dorsală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 250x; Ixodes ricinus, corp vedere dorsală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 250x; Ixodes ricinus, detaliu vedere dorsală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 250x. Foto: Rozalia Motoc, Laboratorul de Microscopie electronică, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

Femelele la putere

Ordinul Ixodida cuprinde 896 de specii răspândite pe tot globul, clasificate în trei familii: Argasidae sau căpușe moi, Ixodidae sau căpușe tari și Nuttalliellidae. În România sunt prezente 27 de specii de căpușe, dintre care 25 de specii aparțin familiei Ixodidae și două specii familiei Argasidae. 

La om, au fost identificate patru specii de căpușe: Ixodes ricinus (cea mai frecventă), Dermacentor marginatus, Hyalomma marginatum marginatum și Rhipicephalus sanguineus. Genurile Hyalomma și Rhipicephalus preferă locurile mult mai uscate, distribuția lor fiind modificată de influența Carpaților, care face ca limita nordică a distribuției acestor genuri să coboare mai spre sud. Genurile Ixodes și Dermacentor sunt răspândite în toată țara, primul gen având însă o preferință pentru umiditate ridicată, regiuni de pădure și luncă.

Dintre gazdele preferate ale căpușelor, oile sunt cele mai comune, urmate de vaci și capre. Vitele pot constitui gazde pentru treisprezece specii de căpușe.

Căpușele sunt cei mai mari dintre acarieni, având lungimea de până la 30 de milimetri, în funcție de specie și stadiul de viață. Au corpul oval, turtit dorso-ventral, iar culoarea variază între gălbui-cenușiu și roșu brun (în cazul exemplarelor care s-au hrănit).

Spre deosebire de insecte, corpul căpușelor este segmentat într-o regiune anterioară, (capitul sau gnatosoma), care include aparatul bucal adaptat pentru fixarea căpușei la locul de hrănire, înțepat și supt, și o regiune posterioară (idiosoma, corpul propriu-zis), compusă din plăci numite scuturi. Partea dorsală este acoperită de scutul dorsal. La unele specii, acesta are diverse ornamentații, iar în cazul altora prezintă o pereche de ochi dispuși pe marginile laterale. Pe partea ventrală sunt dispuse picioarele (patru perechi la adulți și trei în cazul larvelor), orificiile genitale și orificiul anal.

Căpuşele nu zboară pentru că nu au aripi și nu pot sări, ele se deplasează prin târâre. Posedă un aparat senzorial, denumit „organul Haller”; prin această structură pot simţi nivelul de căldură şi umiditatea mediului, reușind să își localizeze sursa de hrană. Se caţără pe firele mai lungi de iarbă şi, atunci când simt că se apropie un animal, se agață de el.

Dimorfismul sexual este bine dezvoltat la căpușele tari, masculii fiind, de obicei, mai mici decât femelele și hrănindu-se rareori cu sânge. Sunt mai agili și se deplasează rapid pe suprafața corpului gazdei parazitate în căutarea femelelor, dar mor imediat după reproducere.

https://mindcraftstories.ro/images/2022/05/Mindcraftstories_Capuse-Paraziti-Antipa-Artropode-parazite-Boala-Lyme_Derrmacentor-marginatus-1-5-2_Antipa.jpg

De la stânga la dreapta: Dermacentor marginatus, corp vedere ventrală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 350x; Dermacentor marginatus, corp vedere dorsală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 240x; Dermacentor marginatus, detaliu vedere ventrală, imagine SEM (Scanning Electron Microscopy) 350x. Foto: Rozalia Motoc, Laboratorul de Microscopie electronică, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.

Parazitare, prin excelență

Ciclul de viață al căpușelor include patru stadii succesive de dezvoltare: ou, nimfă, larvă, adult. Caracteristica definitorie a căpușelor o reprezintă alternanța perioadelor parazitare (de hrănire) cu cele de viață liberă în mediul ambiant (când sunt în căutarea unei noi gazde). Majoritatea speciilor au nevoie de trei gazde și un interval de timp cuprins între doi și trei ani (în funcție de condițiile de mediu și de hrănire) pentru a trece din stadiul de ou la cel de căpușă adultă capabilă să se reproducă. 

Înainte de a se reproduce, femela adultă se fixează pe ultima gazdă și se hrănește cu sângele acesteia, timp de 5-14 zile. În acest interval are loc și acuplarea cu masculul, urmată de fecundarea ouălor. La finalul perioadei de hrănire, căpușa se desprinde de gazdă și cade pe sol, iar după aproximativ cinci zile începe să depună ouă pe firele de iarbă sau frunzele moarte. Numărul ouălor variază, în limite, largi între 1.000-2.000 ouă/pontă. 

Larvele eclozează după 3-36 săptămâni de la depunerea ouălor, în funcție de parametrii mediului ambiant (temperatură și umiditate). Pentru a supraviețui și a trece în următorul stadiu de viață, larvele trebuie să se hrănească la rândul lor cu sânge. În lipsa unei gazde ele pot rezista un an. 

În stadiu larvar, căpușele parazitează în general mamifere mai mici cum ar fi: șoareci de câmp, șobolani, veverițe, arici, cârtițe sau păsări mici (gazda I). Uneori, pot infesta și reptile, dar rareori le vom întâlni pe mamifere mai mari (câini, pisici sau chiar oameni). Ajunse pe animal, larvele se hrănesc cu sânge timp de 3-6 zile, mărindu-și greutatea de 10-20 ori. La sfârșitul ciclului de hrănire, larvele se desprind de gazdă și ajung din nou în mediul ambiant, unde duc o viață liberă timp de 5-7 săptămâni, după care năpârlesc și trec în stadiul de nimfă. 

Nimfa seamănă cu o căpușă adultă, are patru perechi de picioare, singura deosebire fiind absența orificiului genital. Pentru a se hrăni, nimfele vor căuta să infesteze noi animale (gazda a II-a), care sunt, de regulă, mai mari față de animalele parazitate în stadiul larvar (iepuri, veverițe, păsări, reptile, câini, pisici). Nimfa are un ciclu de hrănire de 3-7 zile, după care părăsește gazda și se reîntoarce în mediu, unde continuă să trăiască liberă între două și opt luni. Apoi, suferă o nouă năpârlire și se transformă în adult. 

Timp de aproximativ 12 luni, căpușele adulte trăiesc libere în mediu fără să se hrănească, pentru ca în final să paraziteze o nouă gazdă a III-a (reprezentată de mamifere, reptile, păsări), iar ciclul evolutiv se reia. Infestarea cu căpușe adulte este întâlnită cel mai frecvent la om și animalele de companie (câine sau pisică). În comparație cu pisicile, care-și curăță des blana, câinii sunt mult mai frecvent infestați cu căpușe.

Vietăți cu „lipici” la gazde

Modul de hrănire al căpușelor este diferit de cel al altor paraziți hematofagi. De exemplu, femela de țânțar, aterizează pe pielea gazdei, o înțeapă, suge o cantitate de sânge, iar în final se desprinde și zboară, întreg procesul de hrănire durând câteva zeci de secunde. În schimb, căpușa ajunsă pe gazdă nu atacă imediat. Ea continuă să se deplaseze pe suprafața corpului, în căutarea unui loc propice, o zonă cu pielea fină și vase de sânge aproape de piele. La om, căpușele preferă să migreze spre zona axilară, inghinală sau la nivelul scalpului. La câine sau pisică sunt preferate zonele de la nivelul capului, urechilor, gâtului, pliurilor pielii sau în spațiile interdigitale. 

Odată ce căpușa a găsit un loc adecvat pentru a se hrăni, va penetra pielea cu ajutorul aparatului bucal și se va înfige destul adânc în straturile subcutanate. Ulterior, va secreta o substanță cu rol de „ciment” care o fixează ferm pe toată durata hrănirii. Căpușele se extind atunci când se hrănesc, mărindu-și greutatea corporală până la 600 de ori. Intervalul de timp scurs din momentul infestării până la prima hrănire variază între 30 minute și o oră. Perioada în care parazitul rămâne fixat pe gazdă la locul de hrănire este cuprinsă între șapte și 30 zile. 

La sfârșitul ciclului, căpușele se desprind și cad în mediul înconjurător, unde vor continua să trăiască libere, fără să se hrănească, până la infestarea unei noi gazde.

https://mindcraftstories.ro/images/2022/05/Mindcraftstories_Capuse-Paraziti-Antipa-Artropode-parazite-Boala-Lyme_08_ArtBoyMB-Getty-Images.jpg

ArtBoyMB/Getty Images

Campioane la vectori de boli

Din păcate, căpușele sunt foarte dăunătoare atât pentru animale, cât și pentru oameni. Potrivit experților Institutului Național de Sănătate, „se crede că agenții patogeni transportați de căpușe sunt responsabili pentru aproximativ 100.000 de cazuri de îmbolnăvire a oamenilor din întreaga lume. Căpușele sunt considerate a fi pe locul doi, la nivel mondial, după țânțari, ca vectori ai bolilor umane, dar sunt cei mai importanți vectori ai agenților patogeni care cauzează boli la animalele domestice și sălbatice”.

Căpușele îndeplinesc rolul de rezervor și de vector (sau vehicul) pentru un număr mare de agenți patogeni de natură virală, bacteriană, parazitară sau micotică. Babesioza, boala Lyme (borelioza), anaplasmoza, ehrlichioza, leishmanioza sunt printre cele mai grave boli transmise prin intermediul căpușelor. În România, au fost raportate cazuri de infecție la om datorate mușcăturilor de căpușe cu virusul encefalitei de căpușă, virusul febrei hemoragige de Crimeea-Congo, Francisella tularensis (tularemia), Rickettsia conorii (febra butonoasă), Coxiella burnetti (febra Q), Borrelia burgdorferi (boala Lyme). 

Căpușele au un grad ridicat de periculozitate, deoarece contaminarea lor cu diferiți agenți patogeni are loc în momentul hrănirii cu sângele gazdelor bolnave. La următorul ciclu de hrănire, căpușa contaminată va elibera în sângele noii gazde (animal sau om) acești agenți patogeni. Transferul acestora de la parazit la gazdă se realizează prin intermediul salivei căpușei. Contaminarea gazdei presupune un contact prelungit al acesteia cu căpușa, de minimum 24-48 de ore.

Preferință pentru o anumită grupă de sânge

Conform unui studiu„Pilot study of Ixodes ricinus ticks preference for human ABO blood groups using a simple in vitro method”, doi.org efectuat în Cehia, persoanele cu grupa de sânge A ar avea un risc mai ridicat să fie înțepate de căpușe. În acest studiu, au fost colectate căpușe Ixodes ricinus din regiunea suburbană Ruda, Brno. O sută de nimfe active au fost testate pentru preferințele lor pentru grupele de sânge, folosind plăci Petri și probe de sânge de la voluntari. S-a observat că nimfele examinate au fost atrase cel mai mult de grupa sanguină A și mult mai puțin de grupa B. Rezultatele indică faptul că selecția gazdei de către căpușe poate fi influențată de profilul fiziologic sau biochimic al unui individ, cum ar fi grupa sanguină a acestuia. Cu alte cuvinte, grupa sanguină a unui individ poate fi unul dintre factorii care cresc riscul înțepăturii de căpușă și de transmitere a bolilor periculoase. 

CITEȘTE ȘI: Țânțarii. Cât sânge beau și de ce nu le place muzica electronică?

Greu de ucis

Căpușele sunt creaturi destul de rezistente – uciderea lor necesită, în general, o lovire severă cu un obiect contondent sau incinerarea. Dar puțini au bănuit, probabil, că ar fi capabile să reziste condițiilor extreme la care este supus un specimen obișnuit pentru a fi privit la un microscop electronic cu scanare (SEM). Microscopul electronic cu scanare este un instrument de mărire care foloseşte un fascicul de electroni pentru a observa detalii extrem de fine ale preparatelor. În mod obișnuit, la un SEM convențional, organismelor vii s-ar sufoca din cauza expunerii la un vid înalt și la radiația fasciculului de electroni. 

Yasuhito Ishigaki, de la Universitatea de Medicină Kanazawa, din Japonia a descoperit„Observation of Live Ticks (Haemaphysalis flava) by Scanning Electron Microscopy under High Vacuum Pressure”, dx.doi.org din întâmplare rezistența căpușelor la aceste condiții extreme, când a găsit specimene vii într-un desicator (cameră de uscare) conectat la o pompă de vid. Chiar și după 30 de minute, cu cea mai mare parte a aerului din jurul lor aspirat, căpușele au supraviețuit. Astfel, Ishigaki a decis să vadă dacă micii sugători de sânge ar putea rezista bombardamentelor electronice și condițiilor de vid înalt din interiorul unui SEM. El a pus într-un SEM 20 de căpușe vii, opt femele adulte și douăsprezece nimfe din specia Haemaphysalis flava. Le-a lipit ușor pe o bandă conductoare, fără a le trata în vreun fel în prealabil, deoarece știa deja că oamenii au examinat cu succes la un SEM căpușe moarte. În unele cazuri, căpușele păreau să își miște picioarele pentru a evita fasciculul de electroni. Deși toate căpușele au supraviețuit cel puțin două zile, ele pot trăi câteva săptămâni dacă nu se întâlnesc niciodată cu fasciculul de electroni din interiorul unui SEM. 

Acest test de supraviețuire a arătat că fasciculul de electroni a dus la moartea căpușelor și nu condițiile de vid. Experimentul consolidează statutul căpușei ca unul dintre marii supraviețuitori, după cum scrie Ishigaki: „S-a crezut pe scară largă că niciun animal nu poate supraviețui în vid”. Bacteriile și lichenii pot supraviețui cu siguranță vidului din spațiu, iar în 2008, creaturi minuscule numite tardigrade au devenit primele animale care au făcut acest lucru. Aceste descoperiri deschid o nouă posibilitate de observare a organismelor vii, în vid. Datele indică, pentru prima dată, utilitatea căpușei ca organism model pentru studiile de biologie în condiții extreme. 

CITEȘTE ȘI: Menajeria cosmică. 10 specii de animale care au zburat în spațiu

Și căpușele au „nașul” lor

Căpușele au fost studiate mult timp  și s-a observat că numărul lor poate fi controlat în mod natural.„Parasites of vectors – Ixodiphagus hookeri and its Wolbachia symbionts in ticks in the Netherlands”, parasitesandvectors.biomedcentral.com

Metarhizium și Beauveria (Deuteromycotina) sunt fungi microscopici care pot penetra cuticula și sunt adesea virulenți pentru toate stadiile de dezvoltare a căpușelor. Acești fungi necesită umiditate relativ crescută pentru germinare și, în aceste condiții, căpușele sunt omorâte în numai câteva zile. Unele specii de nematode (viermi cilindrici) care aparțin familiilor Steinermatidae și Heterorhabditidae pot afecta fatal căpușele. Acești viermi cilindrici au fost identificați ca virulenți pentru treisprezece specii de ixodide și două specii de argaside.

Anumite viespi parazite mici, ca de exemplu viespile din suprafamilia Ichneumonoidea, își depun ouăle în corpul căpușelor, iar larvele își consumă gazda din interior, omorând-o. 

Există aproximativ 50 de specii de păsări care se hrănesc cu căpușe, dintre care cele mai importante sunt Buphagus africanus și Buphagus erythrorhinchus. Acestea trăiesc în regiuni extinse din Africa și se hrănesc aproape exclusiv cu artropodele parazite ale mamiferelor, în special cu ixodide.

Găinile domestice se hrănesc în mod obișnuit cu căpușe. Bibilica consumă cantități uriașe de căpușe – e nevoie de numai două păsări pentru a curăța de căpușe un teren de aproximativ 8.000 m² în decursul unui an.„The Effectiveness of Helmeted Guineafowl in the Control of the Deer Tick, the Vector of Lyme Disease”, sora.unm.edu (PDF)

Un studiu„Cascading effects of predator activity on tick-borne disease risk”, doi.org realizat în Olanda a demonstrat că numărul de căpușe este mult mai redus în regiunile populate cu vulpi roșii (Vulpes vulpes) și jderi de piatră (Martes foina). S-a constatat că acești prădători pot reduce indirect densitatea nimfelor infestate prin suprimarea a două gazde importante ale acestora: șoarecele scurmător (Myodes glareolus) și șoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus).  

În anumite situații, modificarea mediului propice ixodidelor a condus la reducerea semnificativă a populațiilor și chiar la dispariția lor. Pentru distrugerea ixodidelor active pot fi utile incendiile controlate, reducerea numărului de animale care pot servi drept gazde și crearea unor habitate improprii pentru eclozare, năpârlire, depunerea ouălor și activitatea de căutare a gazdelor.

După ieșirile în aer liber, la iarbă verde, este bine să verifici dacă nu ai cules vreun pasager clandestin. Iar dacă se întâmplă să găsești o căpușă (sau mai multe) prinsă în vreunul din locurile lor preferate, cel mai bine este să le înlături cu atenție. Dacă nu ești sigur cum să procedezi, cel mai bine este să apelezi la serviciile medicale de specialitate și să urmezi eventualele instrucțiuni recomandate pentru tratament preventiv. 

Este foarte important să ții minte că nu ești niciodată singur în iarbă!



Text de

Rozalia Motoc

Rozalia Magda Motoc este cercetător ştiinţific în cadrul Laboratorului de Microscopie electronică al Muzeului Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti. Cu ajutorul microscopului electronic îi place să descopere aspecte inedite din universul miniatural care ne înconjoară.

MEDIU|BIODIVERSITATE URBANĂ

Păsările răpitoare de zi, prădătoare desăvârșite

De
Acum mai bine de 4.000 de ani, oamenii din Orientul Mijlociu și-au găsit niște parteneri de vânătoare extrem de abili: păsările răpitoare de zi. Înzestrate cu ochi ce privesc înainte, gheare ascuțite și cioc curbat menit să sfâșie bucăți de carne, aceste animale întruchipează prădătorul absolut.
MEDIU|QUICK QUESTION

De ce e mai bine să lași frunzele sub copaci decât să le strângi?

De
Covorul arămiu de frunze care se așterne peste pământ la începutul toamnei devine maroniu în timp și trebuie rulat și ascuns undeva, cred unii. Însă noțiunea de frumos e flexibilă și poate fi învățată. 
MEDIU|QUICK QUESTION

De ce nu e șacalul o specie invazivă?

De
Chiar dacă a ajuns să se înmulțească necontrolat, există o explicație simplă pentru care șacalul auriu nu e pe lista speciilor invazive. 
MEDIU|BIODIVERSITATE

Turbăriile pot fi mai eficiente în lupta contra schimbărilor climatice decât copacii

De
Mlaștinile în care s-a acumulat un strat de turbă sunt mai eficiente în captarea dioxidului de carbon decât copacii. O echipă de cercetători restaurează acum acești plămâni din România.