Lungul drum al cocostârcului, din România până în Africa și înapoi27 min read

Berzele nu aduc copiii în cioc, dar pot zbura în fiecare an zeci de mii de kilometri în timpul migrației. Faptul că își fac cuib pe lângă așezările umane a făcut ca multe popoare să le venereze. 

Pe măsură ce se instalează sezonul toamnei, păsările migratoare își încep pregătirile pentru călătoria lor lungă către regiunile mai călduroase. Ele se adună în stoluri mari și profită de curenții termici pentru a se înălța în zbor.

Barza albă (Ciconia ciconia), cunoscută și sub numele popular de cocostârc, este o specie de pasăre de talie mare, cu lungimea corpului puțin mai mare de un metru, penajul alb-negru, cioc și picioarele lungi și de culoare roșie. 

Berzele au aripi cu suprafață mare și preferă zborul planat, folosindu-se de curenții de aer cald. În migrație, evită întinderile mari de apă și preferă să zboare cât mai mult pe deasupra uscatului. 

Pe continentul european, cele mai mari populații sunt întâlnite în Peninsula Iberică și în Europa Centrală și de Est. O populație restrânsă de berze albe se întâlnește și în Asia Centrală. 

O călătorie aventuroasă pe mai multe continente

Păsările din Europa folosesc două rute mari de migrație către Africa sub-sahariană. Ruta vestică trece prin Peninsula Iberică și traversează strâmtoarea Gibraltar. Ruta estică concentrează toate păsările din Europa Centrală și de Est de-a lungul țărmului vestic al Mării Negre, trece Bosforul, traversează Turcia și apoi urmează țărmul Mării Mediteraneene și Valea Nilului pentru a ajunge în locurile de iernare. Numărul de berze albe văzute în migrație deasupra Bosforului poate depăși 500.000 pe an. 

Migrația în stol prezintă un avantaj pentru păsările tinere, lipsite de experiență, care învață de la păsările mai bătrâne care sunt rutele de migrație și locurile cele mai bune de hrănit.

Barza albă este pasărea care a furnizat printre primele dovezi ale migrației când, în anul 1822, o astfel de pasăre s-a întors în nordul Germaniei cu o suliță din Africa Centrală înfiptă în gât. Pasărea în cauză face parte acum din colecția zoologică a Universității din Rostock.Detalii: en.wikipedia.org 

Barza care a furnizat dovezi despre migrație. Foto: Zoologische Sammlung der Universität Rostock/Wikimedia Commons

Un studiu care a avut-o în prim plan pe Prinzesschen, o barză albă marcată cu un emițător GPS în apropiere de Berlin, a dezvăluit multe detalii referitoare la migrația speciei. Timp de zece ani, această barză a zburat pe o distanță totală de 125.000 km, de-a lungul culoarului estic de migrație. În primii doi ani de migrație a iernat în estul Africii, în apropierea Ecuatorului, și a revenit la cuibul din Germania după ce a parcurs câte 15.000 km anual. În anii ulteriori, a iernat în Africa de Sud și a revenit la cuib după 23.500 km parcurși într-un an.„Long-term satellite tracking of white stork (Ciconia ciconia) migration: constancy versus variability”, link.springer.com 

fmajor/Getty Images

Înapoi acasă, la cuiburi

Chiar dacă locurile de iernare pot varia,în funcție de disponibilitatea hranei, berzele albe se întorc în fiecare an, fără ezitare, la aceleași locuri de cuibărit.  

Cuiburile sunt structuri masive, construite din crengi, iarbă, paie și pământ, pot ajunge la 1,5 metri în diametru și pot depăși 200 de kilograme în greutate. 

Masculii se întorc din migrație mai devreme decât femelele și preferă să ocupe cuiburile cele mai bune, pe care încep să le îngrijească. Dacă cuibul dorit este deja ocupat, pot avea loc lupte sângeroase sau chiar fatale. Perechile care folosesc cuiburile mari sau pe cele care au fost ocupate mai mulți ani consecutiv, tind să aibă mai mulți pui.  

În migrația de primăvară, berzele pot folosi alte cuiburi de barză pentru a se odihni, iar apoi pleacă mai departe spre locurile natale. Cuiburile de barză albă oferă adăpost și locuri de cuibărit și pentru vrăbii, grauri și alte specii mici de păsări. Acești locatari sunt tolerați, în general, dar au fost și cazuri în care berzele au prins și și-au mâncat „chiriașii”. 

Până la dezvoltarea rețelei de electricitate, berzele își construiau cuiburile în copaci, pe case sau pe fânare, dar în prezent, aproape toate cuiburile sunt construite pe stâlpii electrici. Pentru a preveni daunele asupra rețelei electrice, unele companii de electricitate au început să monteze platforme pe stâlpi, pentru ca berzele să își poată construi cuiburile în siguranță.

Prea comunicative pentru a exclude poligamia

Perechile se formează în fiecare sezon de reproducere, la câteva zile după sosirea femelelor din migrație. Pot avea loc și copulări în afara perechii, de către ambii parteneri. Berzele pot fi uneori solitare, dar în general sunt păsări gregare, care formează colonii de câteva zeci de perechi.

Perechile izolate își pot apăra teritoriul până la câteva sute de metri distanță de cuib, dar în cadrul coloniilor, unde cuiburile sunt apropiate, doar teritoriul din imediata apropiere a cuibului este apărat. Disputele teritoriale cu alte berze reprezintă principala cauză a distrugerii ouălor sau a mortalității puilor. 

Tot la cuib se pot auzi și puținele sunete produse de berzele albe: un clămpănit rapid al ciocului, în timp ce capul este dat pe spate.Un exemplu, aici: youtube.com

După stabilirea perechilor, femela depune, de obicei, patru ouă, câte unul la două zile, iar clocirea începe după primul sau al doilea ou depus. Ambii parteneri clocesc ouăle, cu precădere femelele, dar în condiții de ploaie sau frig masculii preiau acest rol, iar femelele pleacă în căutarea hranei. În timp ce un partener clocește, celălalt stă de pază sau se hrănește în apropierea cuibului. 

Păsările din colonii tind să-și păzească partenerul mai mult decât perechile solitare. Când puii încep să iasă din ouă, ambii părinți sunt prezenți în cuib, mai ales în condiții meteo nefavorabile. Cea mai mare rată a mortalității puilor are loc în primele două-trei săptămâni de viață, perioadă în care sunt încălziți și apărați de părinți. La rata mortalității ridicată contribuie și părinții, care, în condiții de hrană puțină, pot omorî puii cei mai mici, pe care îi aruncă din cuib sau îi mănâncă. 

În primele trei-patru săptămâni, un părinte este prezent la cuib aproape tot timpul. În zilele însorite sau ploioase, părinții stau deasupra puilor, cu aripile puțin deschise, pentru a-i feri. Hrănirea puilor are loc în cuib, prin regurgitarea hranei de către părinți.

Fiind o pasăre de talie mare, barza albă are puțini prădători naturali, printre care se numără acvila de munte (Aquila chrysaetos), acvila porumbacă (Aquila fasciata) sau codalbul (Haliaeetus albicilla). Prezența acestor specii în apropierea cuiburilor produce întotdeauna o stare de agitație puternică. În Europa Centrală și de Est, au fost confirmate cazuri de atac asupra berzelor doar din partea codalbilor. De cele mai multe ori, apariția păsărilor răpitoare de talie mai mică este lipsită de reacție din partea berzelor. Cât timp se află pe sol, berzele pot fi vânate de către vulpi.

CITEȘTE ȘI: Păsările răpitoare de zi, prădătoare desăvârșite 

Omnivore deloc pretențioase cu dieta

Pentru hrănire, berzele pot adopta mai multe strategii, în funcție de prada vizată. Pot vâna mamifere mici, cum ar fi șoareci, cârtițe, popândăi, iepuri mici, pe care îi pândesc lângă vizuină, stând nemișcate. 

Pot merge prin iarbă sau pe terenuri agricole, în căutare activă de melci, râme, broaște sau șerpi. Această metodă este folosită mai ales în perioada de hrănire a puilor. 

Berzele pot prinde prada și din zbor, cum ar fi insectele mai mari sau vrăbiile. 

În apropierea apelor dulci sau sărate, berzele prind raci, melci sau pești (la fel ca stârcii), pot „pipăi” cu ciocul după pradă, prin apă sau noroi (precum lopătarii) sau pot prinde păsări mici de pe suprafața apei. 

Berzele profită din plin de lucrările agricole și de incendiile de vegetație, când prind animalele rănite sau speriate. Se hrănesc toată ziua, dar sunt mai active dimineața și seara, când e mai răcoare, însă pot căuta hrana și în nopțile cu lună plină sau în apropierea surselor de lumină artificială. 

Hrana contribuie și la culoarea roșie a ciocului și picioarelor, care este dată de pigmenții carotenoizi. Uneori, picioarele par a fi de culoare albă, deoarece berzele eliberează excrementele direct pe picioare, pentru a se răcori.  

În pericol, din cauza agriculturii intensive

În Vestul Europei, declinul populațional al berzelor a început odată cu industrializarea și agricultura intensivă, în principal din cauza drenării zonelor umede pentru a crea terenuri agricole. Unele state au compensat acest declin prin programe de reintroducere. 

Pericolele actuale sunt reprezentate, în continuare, de drenarea zonelor umede, de coliziunea cu cablurile electrice, electrocutare, folosirea pesticidelor și vânătoarea de-a lungul rutelor de migrație și în zonele de iernare. Schimbările climatice le permit să-și extindă arealul de cuibărire către nord, iar acest fapt este demonstrat printr-o semnalare din 2015, când în Finlanda a fost înregistrat primul cuib de barză albă.„Rare white stork takes up residence in Central Finland”, yle.fi 

Fiind o specie ușor de recunoscut și stând în preajma oamenilor, de-a lungul anilor au existat mai multe programe de recensământ al cuiburilor de barză. La noi în țară, colegii de la Societatea Ornitologică Română „Uite barza! – șapte ani de când numărăm berzele albe”, sor.ro au derulat astfel de programe. În recensământul din perioada 2004-2005 au fost înregistrate 4.008 perechi de barză albă în România. După folosirea datelor din intervalul 2003-2007, s-a estimat că populația din România se ridica la 5.000-6.000 de perechi cuibăritoare.„Distribution, population size and dynamics of the White Stork in Romania in 2004-2005”, bergenhusen.nabu.de, (PDF) Cele mai mari densități au fost înregistrate în județele Harghita, Covasna, Satu Mare și Timiș, iar cele mai multe cuiburi au fost semnalate la altitudinea medie de 248 de metri. 

În 2007, un grup de studenți de la Facultatea de Biologie din Iași, ajutați de entuziasmul și efortul multor voluntari care au cules datele din teren, au realizat un recensământ al cuiburilor de barză albă din Regiunea Moldovei, iar cele mai multe cuiburi au fost înregistrate pe văile râurilor Suceava, Moldova și Bistrița.„White stork (Ciconia ciconia) population in Moldova (Romania), distribution, size and dynamics”, researchgate.net

Barza neagră (Ciconia nigra). Foto: David Micha Sheldon/F1online RF via Getty Images

Barza neagră, ruda mai discretă a celei albe

Alături de barza albă (Ciconia ciconia), în România mai poate fi văzută și barza neagră (Ciconia nigra). Are și ea ciocul și picioarele roșii, dimensiunile sunt cam aceleași ca la barza albă, dar penajul este negru, cu irizații verzi sau violet și cu burta albă. 

Spre deosebire de barza albă, care prosperă în apropierea activităților umane, barza neagră este o specie sfioasă și precaută. Văzută, de obicei, solitară sau în pereche, își face cuibul în copacii înalți de la marginea pădurilor sau pe stânci. Preferă pădurile deschise, cu arbori bătrâni, situate lângă apă. Evită complet prezența umană, iar lucrările forestiere în apropierea cuibului pot avea efecte negative semnificative asupra populației. 

Este o specie cu răspândire mare, din vestul Europei până în estul Asiei, dar distribuția este răzleață. Se numără printre speciile cu cea mai mare distribuție, fiind semnalată în peste 100 de țări, dar, în același timp, nu este o specie comună în nici una dintre aceste țări. 

În perioada migrației pot fi văzute în stoluri mai mari, alături de berze albe sau păsări răpitoare. 

Deși ecologia celor două specii de barză diferă, în primăvara anului 2023 a avut loc prima semnalare a împerecherii cu succes dintre o barză neagră și una albă. Cei doi pui hibrizi rezultați împart caracterele ambelor specii, unul semănând mai mult cu barza albă, iar celălalt cu barza neagră.„Hybrid stork chicks may be world first”,  birdguides.com

Franța, 1904. O carte poștală arată un nou-născut livrat prin horn de o barză. Cartea poștală a fost trimisă prin poștă de la Weiterswiller (Rinul de Sus) cu o ștampilă a ocupației germane, pe 25 iulie 1904. Foto: Roger Viollet Collection/Getty Images

Berzele, magnet pentru mituri, povești și superstiții

Talia mare și inconfundabilă, hrănirea cu animale considerate „dăunătoare” și apropierea de oameni au influențat cultura și folclorul popoarelor cu privire la berze. 

Mitologia greacă și cea romană înfățișează berzele ca modele de grijă parentală. Musulmanii venerau berzele, deoarece în migrația lor anuală treceau pe la Mecca. 

În gospodăriile din Olanda, Germania și Polonia, berzele erau încurajate să-și facă cuib pe casă, prin montarea unor platforme pe acoperiș, pentru a purta noroc. 

În unele zone din Europa Centrală și de Est se crede că berzele aduc liniște în familiile care au un cuib în curte. 

Barza albă este pasărea națională a Lituaniei, Poloniei și Belarusului și este prezentă pe stema multor orașe și regiuni din Europa, fiind un simbol des întâlnit în heraldică. Berzele au fost reprezentate pe mai mult de 120 de timbre emise de peste 60 de instituții poștale.

În Anglia medievală, berzele erau asociate și cu adulterul. O poveste din Polonia spune că penele albe sunt date de Dumnezeu, iar cele negre de diavol, astfel că barza are atât porniri bune, cât și rele.

Cel mai cunoscut mit este cel care spune că nou-născuții sunt aduși de berze. Se pare că acesta este un mit foarte vechi, dar a devenit cunoscut după ce scriitorul Hans Christian Andersen a scris basmul Berzele. Un studiu„Do Storks Deliver Babies?”, priceonomics.com pe termen lung, care arată o legătură între numărul de cuiburi de barză și numărul copiilor născuți, este folosit ca exemplu în cursurile de statistică, pentru a sublinia că o corelație nu indică neapărat o cauzalitate.

Barza albă are un loc aparte și în cultura populară românească, după cum scrie și profesorul Ion Simionescu: „Prietenia ce o arată cocostârcul locurilor noastre, purtarea lui aproape omenească, îl face să fie una din păsările cele mai scumpe românului. De nici o alta nu se îngrijește ca de dânsa, punându-i o roată stricată pe casă, spre a-i ușura clădirea cuibului, având băgare de seamă să nu i se întâmple nimic”.

Rubrica Jurnal de naturalist este o colaborare între Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” și Mindcraft Stories și conține texte realizate de cercetătorii muzeului, care-și propun să ofere cititorilor articole despre biodiversitatea din România.